ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

încheierea din 21 noiembrie 2011 Judecătoria lași a admis excepția

necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii formulată de

reclamanții E.I. și E.C.B. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, vizând

constatarea ca abuzivă a clauzei inserate în art. 3 lit. d) din contract și s-a

dispus disjungerea și declinarea spre soluționare Tribunalului lași.

Prin sentința civilă nr. 727 din 20

aprilie 2012 Tribunalul lași a respins excepția lipsei de obiect a clauzei

inserata în art. 3 lit. d) din convenția încheiată între părți, excepție

invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acțiunea formulată de E.I. și E.C.B.

în contradictoriu cu SC V.R. SA și, în consecință a constatat nulitatea

absolută a clauzei înscrise în art 3 lit. d) din Convenția de credit din 22

februarie 2008 referitoare la data ajustării dobânzii, a obligat pârâta la

plata către reclamanți a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu avocat.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut în esență, că, clauza care permite băncii calculul

dobânzii în funcție de schimbările semnificative de pe piața monetară, precum

și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului

dobânzilor/comisioanelor acordă un drept discreționar băncii de a modifica

acordul de voință format la momentul semnării contractelor de credit, că art.

4, 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele

încheiate între comercianți și consumatori, referitoare la clauza prin care

împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi

reprezentată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să

fie interpretată doar în favoarea împrumutătoruiui servind doar intereselor

acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea

este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

A mai avut în vedere instanța că și

corespondența băncii către client prin care a notificat împrumutaților

modificarea dobânzii prin raportare la situația financiară națională și

internațională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei,

întrucât și acest indicator este generic și nu precis, individualizat.

Astfel, s-a reținut, contractele de

credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii

caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile angrenate în

contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul

contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia.

Împotriva sentinței civile nr. 727 din

20 aprilie 2012 a Tribunalului lași a formulat apel SC V.R. SA, invocând faptul

că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu ignorarea prescripției dreptului

la acțiune în termenul de 3 ani de la momentul încheierii convenției - 22

februarie 2008 și până la momentul introducerii acțiunii - 18 iulie 2011, că

Banca a decis modificarea art. 3 lit. d) din Convenție prin propunerea de acte

adiționale - comunicate clienților, în plus clauza în discuție nu a fost pusă

niciodată în aplicare de bancă, iar caracterul abuziv nu poate fi analizat în

abstract, ci doar în raport de efectele produse, or în cauză nu s-a făcut

dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților așa

cum prevede în mod imperativ art. 4 din Legea nr. 193/2000;

Curtea de Apel lași, secția civilă,

prin Decizia nr. 135 din 12 septembrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul

pârâtei, reținând în fundamentarea acestei hotărâri următoarele:

- clauza reglementată la art. 3 lit. d)

din condițiile speciale a fost negociată prin condițiile speciale ale

Convenției, cât timp împrumutații au semnat convenția de credit, au stabilit

împreună cu reprezentantul Băncii condițiile speciale oferite fiecărui contract

în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate;

- clauza reglementată la art. 3 lit. d)

din Convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților;

- rata dobânzii este elementul cheie

despre care Banca își informează clienții de la primul contract referitor la încheierea

unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței

între bănci;

- Legea specială nr. 193/2000 nu

prevede în mod expres și la modul imperativ un termen în care consumatorii

prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.

193/2000 să poată formula în justiție o acțiune prin care să se constate că o

anumită clauză contractuală este abuzivă, din această perspectivă, constatarea caracterului

abuziv al unei clauze de instanța de judecată produce efecte juridice ce pot fi

asimilate instituției juridice a nulității absolute, astfel că nu se poate

reține instituția nulității relative invocată de pârâți, instituție supusă

prescripției extinctive prevăzută de Decretul nr. 167/1958.

- în principiu, potrivit art. 4 din

Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată a fi abuzivă atunci

când:

- nu a fost negociată direct cu

consumatorul;

- dacă prin ea însăși sau împreună cu

alte prevederi din contract creează - în detrimentul acestuia și contrar bunei

- credințe - un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

- legea lămurește exact ce înseamnă o

clauză contractuală ce nu este negociată direct cu consumatorul și anume, dacă

respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să

influențeze natura ei ( art. 4 alin. 2)).

Actul adițional nu poate fi

interpretat că reprezintă voința părților cât timp pârâții nu au fost de acord,

nu l-au semnat și au trimis Băncii și o notificare în acest sens (Notificarea

din 1 martie 2011).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC V.R. SA solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței

recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta - pârâtă își subsumează

criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

cu referire la următoarele aspecte:

- Conform art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu

cuvintele de preț și plată, iar conform Directivei nr. 93/13/ CEE, caracterul

abuziv nu privește caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele

sunt exprimate clar și inteligibil.

- Directiva a fost introdusă pe calea

Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianți și consumatori, pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei

de voință și pe o ordine juridică fidelă aceleiași dogme. Autonomia de voință

este principiul unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme

acestor legi.

- Libertatea contractuală alături de

forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor

reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de

caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană

nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar

unica sursă a obligației contractuale este voința părților

- Prin inserarea în sistemul de drept

român a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită judecătorului,

puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea

consumatorului, dar nu sâ distrugă total conceptul libertății contractuale și a

forței juridice a unui contract semnat și asumat de către părți, astfel că

judecătorul nu poate interveni decât în cazurile excepționale, când aplicarea

legii contractuale ar deveni injustă. Imixtiunea judecătorului în legea

părților trebuie să fie marginală, iar utilizarea puterilor sale, trebuie să

fie caracterizată de moderație și cumpătare, prudență, pentru a reda sensul

veritabil al operei sale.

Recurenta - pârâtă redă în continuare

conținutul art. 1 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și precizează că,

pentru ca instanța să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca

fiind abuzivă, acesta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un

contract de adeziune, și de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici

clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi

circumscrise noțiunii de clauze excesive amintite și descrise anterior.

Consideră recurenta - pârâtă că

solicitarea de a se constata nulitatea absolută a clauzei art. 3 lit. d) din

convenția de credit este lipsită de obiect având în vedere că banca a propus

clientului modificarea acesteia prin act adițional, că în plus, clauza în

discuție nu a fost niciodată pusă în aplicare de către Bancă. Reclamantul nu a

făcut dovada producerii vreunui efect de către clauza contestată. Caracterul

abuziv nu poate fi analizat în abstract, ci doar în raport de efectele produse,

or în cauză nu s-a făcut dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între

prestațiile părților așa cum în mod imperativ prevede art. 4 din Legea nr.

193/2000.

Recurenta - pârâtă învederează

instanței faptul ca reclamantul invocă norme de drept care nu sunt în măsură să

justifice cererea de constatare a nulității absolute parțiale, că acesta face o

simplă enumerare a prevederilor C. civ., fără a se arăta în mod concret

aplicabilitatea acestora.

În subsidiar, recurenta - pârâtă face

precizări cu privire la determinarea economică a ratei dobânzii, redă

conținutul evocatei clauze, prezintă cele două condiții prevăzute de Legea nr.

193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze și precizează că

prevederea cuprinsă în contractele de credit încheiate între recurentă și

împrumutați reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în

funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară, nu îndeplinește

niciuna dintre aceste condiții cumulative, invocând următoarele:

a) clauza reglementată la art. 3 lit.

d) din condițiile speciale a fost negociată, întrucât împrumutații au semnat

Convențiile de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii,

Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera

că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți,

recurenta făcând trimitere și la jurisprudență;

b) clauza reglementată la art. 3 lit.

d) din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților.

Consideră recurenta că pentru a putea

caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți

cauzat de existența clauzei de modificare a dobânzii, instanța trebuie să

demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului, că fiind un

contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de

bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț, prețul

fiind format din dobândă și din comisioane, iar dobânda din costurile pe care

Banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o

perioadă îndelungată de timp, analiză ce conduce la concluzia că nu există un

dezechilibru între cele două prestații, efectele acestei constatări fiind

cuprinse în chiar Legea invocată de împrumutați, pct. 1 lit. a) din Anexa Legii

nr. 193/2000.

c) clauza referitoare la rata dobânzii

se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit.

Arată recurenta că o clauză abuzivă

este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod

imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația art. 3

lit. d) clauza face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit

încheiate, că art. 4 al Directivei nr. 93/13/ CCE (care a fost transpusă de

către Legea nr. 193/2000) a exclus clauzele privind prețului contractului de la

controlul caracterului abuziv, prin alin. (2).

Consideră recurenta - pârâtă că prin

aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de

conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de

consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț, prețul unui contract

fiind principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul

atunci când încheie un contract, legislația referitoare la clauzele abuzive

nefiind astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului

civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Conchide recurenta - pârâtă în sensul

că modalitatea de determinare a ratei dobânzii nu poate fi analizată din

perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din

legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Se mai arată că posibilitatea

negocierii contractului rezultă fără echivoc atât timp cât la art. 13 din convenție

se menționează expres că «la cererea împrumutatului, Banca poate aproba

modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenției se

va efectua exclusiv în baza acordului părților», în speță împrumutații semnând

de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția, susținerea

reclamanților că nu au fost negociate clauzele contractuale.

Recurenta precizează că intimații -

reclamanți sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele

existente pe piață, în analiza efectuată reclamanții având în vedere cuantumul

lunar al ratei și posibilitățile lor materiale de a o suporta și, nicidecum

comisioanele ce intră în componența acesteia.

Consideră recurenta că admiterea

acțiunii echivalează cu încălcarea gravă a dreptului său la proprietate și

libertate economică.

Înalta Curte, examinând cererea de

recurs, constată că aceasta cuprinde în realitate reiterarea apărărilor pe care

pârâta Ie-a făcut în fața instanței de fond și în cadrul apelului, recurenta

neformulând veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate în sensul

avut în vedere de dispozițiile art. 304.9 C. proc. civ.

De remarcat este și faptul că cererea

are și un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând consideratiuni doctrinare în

problemele de drept ce au format obiectul analizei instanțelor.

Înalta Curte, examinând decizia

recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate - astfel cum

acestea au putut fi extrase din conținutul cererii de recurs -, constată că

recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

Critica privind aplicarea greșită în

cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită.

Astfel art. 4 alin. (6) din Legea nr.

193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și prevede că

evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului

principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț

și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb

pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj

ușor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei

prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenției de credit se poate constata că

nici legea internă și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare

la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind

reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în

situația în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Or, instanța nu poate reține critica recurentei

sub acest aspect, prin care exclude orice intervenție a instanței de judecată

în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenției, fără

nicio circumstanțiere.

Este de observat că art. 3 din

Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor

contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența

de bună - credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea

consumatorului.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr.

193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct

cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi

contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei - credințe

un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Rezultă astfel că din cele două

reglementări, din dreptul intern și din dreptul comunitar, se desprind aceleași

condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv,

clauza să nu fie negociată individual și să creeze un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Prin art. 4 alin. (3) din Lege, se

instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul

contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce

poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a

caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauză, cum banca nu a probat că a

negociat efectiv și direct cu reclamanții clauzele a căror nulitate s-a

solicitat, deși această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din Lege,

prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod

corect s-a reținut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă,

standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere

sau nu la el.

Faptul că, clauza contestată a putut

fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este

suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia nu

au posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să

refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situație, de abuz

de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile

impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea

legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar

și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile

profesioniștilor.

Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din

Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a

negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul

nu a putut să influențeze conținutul clauzei, cum este și contractul de credit

în cauză.

În ceea ce privește a doua condiție ce

atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ

în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul

fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Instanța va reține ca principiu

general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o

clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din

contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților în detrimentul consumatorilor.

Astfel, pentru a se stabili dacă

această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura

bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la

circumstanțele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care

instanța de apel l-a făcut.

În cauză, față de cele de mai sus, nu

se poate reține că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în

considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de

inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de

negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.

În consecință, atât sub imperiul

legislației comunitare, cât și al celei naționale, nu se regăsește o excludere

de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează

definirea obiectului contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației,

ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de

redactare clar și inteligibil.

Este nefondată critica prin care se

susține nelegalitatea deciziei în privința soluției date cu privire la clauza

nr. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii.

Nu vor fi primite considerentele

recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului

principal al contractelor de credit și, ca atare, nu poate face obiectul unei

analize a caracterului abuziv pentru aceleași motive expuse în cadrul analizei

anterioare ce țin de excepția reglementată de art. 4 alin. (6) din Lege, acela

al condiționării existenței unei exprimări clare și inteligibile a clauzei

respective.

În principiu, furnizorul de servicii

bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod

unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel

de clauze.

Art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr.

193/2000 condiționează această operațiune de existența unui motiv întemeiat

prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de

asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din modul în care a fost formulată

această clauză se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret

la care părțile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare

poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă

posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările

intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea

clauzei, împrejurare față de care recurenta trebuia să se conformeze

dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care

să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la

momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să

fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va

produce, dobânda va fi modificată.

În consecință, așa cum corect a

reținut și instanța apelului, prin neindividualizarea în vreun mod a

elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii

curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și

previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în

mod discreționar, făcând loc arbitrariului și creând un dezechilibru

semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei -

credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați.

De subliniat este faptul că, în mod

judicios, temeiul pentru care instanțele au reținut nulitatea acestei clauze nu

a constat în existenta unor condiții rezolutorii și suspensive pur potestative,

ci în lipsa oricărei definiri a motivului întemeiat care să-i permită băncii

modificarea unilaterală a ratei dobânzii, omisiune ce atrage caracterul abuziv

al clauzei.

Solicitarea reclamanților de a se

constata nulitatea absolută a acestei clauze nu este lipsită de obiect dat

fiind faptul că actul adițional din 17 septembrie 2010 la convenția de credit

ce își propunea să modifice evocata clauză, nu și-a produs efectele, nefiind

semnat de pârâtă, aspect corect reținut de instanța de control judiciar în

raport și de datele speței.

În considerarea celor ce preced Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtă și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ.,

va obliga recurenta să plătească intimatului E.l. 3.000 lei cheltuieli de

judecată reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 135 din 12 septembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimatului - reclamant E.l. suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariul de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

4 iunie 2013.