ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 21 noiembrie 2011 Judecătoria lași a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii formulată de reclamanții E.I. și E.C.B. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, vizând constatarea ca abuzivă a clauzei inserate în art. 3 lit. d) din contract și s-a dispus disjungerea și declinarea spre soluționare Tribunalului lași. Prin sentința civilă nr. 727 din 20 aprilie 2012 Tribunalul lași a respins excepția lipsei de obiect a clauzei inserata în art. 3 lit. d) din convenția încheiată între părți, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acțiunea formulată de E.I.

și E.C.B. în contradictoriu cu SC V.R. SA și, în consecință a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise în art 3 lit. d) din Convenția de credit din 22 februarie 2008 referitoare la data ajustării dobânzii, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut în esență, că, clauza care permite băncii calculul dobânzii în funcție de schimbările semnificative de pe piața monetară, precum și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acordă un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractelor de credit, că art. 4, 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, referitoare la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi reprezentată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătoruiui servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

A mai avut în vedere instanța că și corespondența băncii către client prin care a notificat împrumutaților modificarea dobânzii prin raportare la situația financiară națională și internațională nu este de natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât și acest indicator este generic și nu precis, individualizat. Astfel, s-a reținut, contractele de credit cu dobândă variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia. Împotriva sentinței civile nr. 727 din 20 aprilie 2012 a Tribunalului lași a formulat apel SC V.R.

SA, invocând faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu ignorarea prescripției dreptului la acțiune în termenul de 3 ani de la momentul încheierii convenției - 22 februarie 2008 și până la momentul introducerii acțiunii - 18 iulie 2011, că Banca a decis modificarea art. 3 lit. d) din Convenție prin propunerea de acte adiționale - comunicate clienților, în plus clauza în discuție nu a fost pusă niciodată în aplicare de bancă, iar caracterul abuziv nu poate fi analizat în abstract, ci doar în raport de efectele produse, or în cauză nu s-a făcut dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților așa cum prevede în mod imperativ art. 4 din Legea nr. 193/2000; Curtea de Apel lași, secția civilă, prin Decizia nr. 135 din 12 septembrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, reținând în fundamentarea acestei hotărâri următoarele: - clauza reglementată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale a fost negociată prin condițiile speciale ale Convenției, cât timp împrumutații au semnat convenția de credit, au stabilit împreună cu reprezentantul Băncii condițiile speciale oferite fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate; - clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților;

- rata dobânzii este elementul cheie despre care Banca își informează clienții de la primul contract referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci; - Legea specială nr. 193/2000 nu prevede în mod expres și la modul imperativ un termen în care consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 să poată formula în justiție o acțiune prin care să se constate că o anumită clauză contractuală este abuzivă, din această perspectivă, constatarea caracterului abuziv al unei clauze de instanța de judecată produce efecte juridice ce pot fi asimilate instituției juridice a nulității absolute, astfel că nu se poate reține instituția nulității relative invocată de pârâți, instituție supusă prescripției extinctive prevăzută de Decretul nr. 167/1958.

- în principiu, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată a fi abuzivă atunci când: - nu a fost negociată direct cu consumatorul; - dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează - în detrimentul acestuia și contrar bunei - credințe - un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. - legea lămurește exact ce înseamnă o clauză contractuală ce nu este negociată direct cu consumatorul și anume, dacă respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei ( art. 4 alin. 2)). Actul adițional nu poate fi interpretat că reprezintă voința părților cât timp pârâții nu au fost de acord, nu l-au semnat și au trimis Băncii și o notificare în acest sens (Notificarea din 1 martie 2011). Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R.

SA solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată. Recurenta - pârâtă își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte: - Conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele de preț și plată, iar conform Directivei nr. 93/13/ CEE, caracterul abuziv nu privește caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil. - Directiva a fost introdusă pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei de voință și pe o ordine juridică fidelă aceleiași dogme.

Autonomia de voință este principiul unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi. - Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților - Prin inserarea în sistemul de drept român a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită judecătorului, puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu sâ distrugă total conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat de către părți, astfel că judecătorul nu poate interveni decât în cazurile excepționale, când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă.

Imixtiunea judecătorului în legea părților trebuie să fie marginală, iar utilizarea puterilor sale, trebuie să fie caracterizată de moderație și cumpătare, prudență, pentru a reda sensul veritabil al operei sale. Recurenta - pârâtă redă în continuare conținutul art. 1 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și precizează că, pentru ca instanța să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, acesta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituții inovatoare, ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze excesive amintite și descrise anterior.

Consideră recurenta - pârâtă că solicitarea de a se constata nulitatea absolută a clauzei art. 3 lit. d) din convenția de credit este lipsită de obiect având în vedere că banca a propus clientului modificarea acesteia prin act adițional, că în plus, clauza în discuție nu a fost niciodată pusă în aplicare de către Bancă. Reclamantul nu a făcut dovada producerii vreunui efect de către clauza contestată. Caracterul abuziv nu poate fi analizat în abstract, ci doar în raport de efectele produse, or în cauză nu s-a făcut dovada producerii unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților așa cum în mod imperativ prevede art. 4 din Legea nr. 193/2000. Recurenta - pârâtă învederează instanței faptul ca reclamantul invocă norme de drept care nu sunt în măsură să justifice cererea de constatare a nulității absolute parțiale, că acesta face o simplă enumerare a prevederilor C. civ., fără a se arăta în mod concret aplicabilitatea acestora.

În subsidiar, recurenta - pârâtă face precizări cu privire la determinarea economică a ratei dobânzii, redă conținutul evocatei clauze, prezintă cele două condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze și precizează că prevederea cuprinsă în contractele de credit încheiate între recurentă și împrumutați reglementând posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în funcție de variațiile semnificative de pe piața financiară, nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții cumulative, invocând următoarele: a) clauza reglementată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale a fost negociată, întrucât împrumutații au semnat Convențiile de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți, recurenta făcând trimitere și la jurisprudență; b) clauza reglementată la art. 3 lit. d) din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Consideră recurenta că pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți cauzat de existența clauzei de modificare a dobânzii, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului, că fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț, prețul fiind format din dobândă și din comisioane, iar dobânda din costurile pe care Banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, analiză ce conduce la concluzia că nu există un dezechilibru între cele două prestații, efectele acestei constatări fiind cuprinse în chiar Legea invocată de împrumutați, pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

c) clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit. Arată recurenta că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator.

Or, în situația art. 3 lit. d) clauza face parte din chiar miezul obiectului convenției de credit încheiate, că art. 4 al Directivei nr. 93/13/ CCE (care a fost transpusă de către Legea nr. 193/2000) a exclus clauzele privind prețului contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin. (2). Consideră recurenta - pârâtă că prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț, prețul unui contract fiind principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract, legislația referitoare la clauzele abuzive nefiind astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Conchide recurenta - pârâtă în sensul că modalitatea de determinare a ratei dobânzii nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare. Se mai arată că posibilitatea negocierii contractului rezultă fără echivoc atât timp cât la art. 13 din convenție se menționează expres că «la cererea împrumutatului, Banca poate aproba modificarea clauzelor contractului. Orice modificare a clauzelor convenției se va efectua exclusiv în baza acordului părților», în speță împrumutații semnând de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția, susținerea reclamanților că nu au fost negociate clauzele contractuale.

Recurenta precizează că intimații - reclamanți sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele existente pe piață, în analiza efectuată reclamanții având în vedere cuantumul lunar al ratei și posibilitățile lor materiale de a o suporta și, nicidecum comisioanele ce intră în componența acesteia. Consideră recurenta că admiterea acțiunii echivalează cu încălcarea gravă a dreptului său la proprietate și libertate economică. Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că aceasta cuprinde în realitate reiterarea apărărilor pe care pârâta Ie-a făcut în fața instanței de fond și în cadrul apelului, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 304.9 C. proc.

civ. De remarcat este și faptul că cererea are și un pronunțat caracter teoretic, cuprinzând consideratiuni doctrinare în problemele de drept ce au format obiectul analizei instanțelor. Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate - astfel cum acestea au putut fi extrase din conținutul cererii de recurs -, constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. Critica privind aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită. Astfel art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenției de credit se poate constata că nici legea internă și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, instanța nu poate reține critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenție a instanței de judecată în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenției, fără nicio circumstanțiere.

Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună - credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei - credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern și din dreptul comunitar, se desprind aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor. Prin art. 4 alin. (3) din Lege, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanții clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reținut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el. Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanți de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia nu au posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor. Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei, cum este și contractul de credit în cauză. În ceea ce privește a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Instanța va reține ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor. Astfel, pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța de apel l-a făcut. În cauză, față de cele de mai sus, nu se poate reține că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.

În consecință, atât sub imperiul legislației comunitare, cât și al celei naționale, nu se regăsește o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectului contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar și inteligibil. Este nefondată critica prin care se susține nelegalitatea deciziei în privința soluției date cu privire la clauza nr. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii.

Nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit și, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru aceleași motive expuse în cadrul analizei anterioare ce țin de excepția reglementată de art. 4 alin. (6) din Lege, acela al condiționării existenței unei exprimări clare și inteligibile a clauzei respective. În principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze. Art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din modul în care a fost formulată această clauză se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei, împrejurare față de care recurenta trebuia să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.

În consecință, așa cum corect a reținut și instanța apelului, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreționar, făcând loc arbitrariului și creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei - credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați. De subliniat este faptul că, în mod judicios, temeiul pentru care instanțele au reținut nulitatea acestei clauze nu a constat în existenta unor condiții rezolutorii și suspensive pur potestative, ci în lipsa oricărei definiri a motivului întemeiat care să-i permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.

Solicitarea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a acestei clauze nu este lipsită de obiect dat fiind faptul că actul adițional din 17 septembrie 2010 la convenția de credit ce își propunea să modifice evocata clauză, nu și-a produs efectele, nefiind semnat de pârâtă, aspect corect reținut de instanța de control judiciar în raport și de datele speței. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatului E.l. 3.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 135 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatului - reclamant E.l. suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2013.