ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin șentința nr. 118 din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului Comercial Mureș, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta V.S., împotriva pârâtei Banca CC București. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta V.S. a chemat în judecată pe pârâta Banca CC, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele: „Contract de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007, act prin care părțile să stabilească că dobânda curentă este formată din Euribor la care se adaugă 1.5 PP, că nu se va solicita nici un fel de compensație pentru rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat, iar în caz de refuz pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act adițional la contractele de credit încheiate între părți.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat instanței că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută prin art. 95 pct. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora pârâta trebuia ca până la data de 21 septembrie 2010 să încheie acte adiționale la contractele de credit încheiate cu reclamanta, în sensul de a se conforma dispozițiilor art. 37 lit. a) și b) din același act normativ care stabilesc regulile de calculare a dobânzii variabile prin raportare la fluctuațiile indiciilor Euribor/Robor/Libor/rata de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, marjă care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun acest lucru.

S-a menționat că până la intrarea în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, dobânda curentă aplicată de reclamantă era compusă din două componente: „o componentă variabilă: dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii CC și o componentă fixă: marja băncii de 1.5 PP. S-a concluzionat de către reclamantă că, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 dobânda variabilă aplicabilă urmează să se calculeze după următoarea formulă: Euribor + marja fixă de 1.5 PP. Prin încheierea nr. 3444 din 13 decembrie 2010 a Tribunalului Comercial Mureș, s-a constatat ca rămasă fără obiect excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta Banca CC, în raport de prevederile art. 720 1 C. proc.

civ.; s-a respins excepția privind lipsa de interes a reclamantei, în promovarea cererii de chemare în judecată, invocată de aceeași pârâtă și s-a disjuns petitul principal al acțiunii, formulat de reclamanta V.S., în contradictoriu cu pârâta Banca CC, având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007, prin care părțile să stabilească faptul că dobânda curentă este formată din Euribor, la care se adaugă 1,5 PP și petitul potrivit căruia nu se va solicita nici un fel de compensație în caz de rambursare anticipată a creditului de către împrumutat către bancă, și ca atare, s-a dispus formarea unui nou dosar care se va repartiza aceluiași complet de judecată, conform art. 99 alin. (4) din R.O.I.

De asemenea, s-a luat act de renunțarea la judecată în privința petitului nr. 2, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act adițional la contractele de credit încheiate, în cazul în care banca refuză executarea hotărârii în mod benevol. Cu ocazia soluționării petitului disjuns din Dosarul nr. 2845/1371/2010, instanța de fond a reținut că: În opinia reclamantei, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 dobânda variabilă aplicabilă contractelor încheiate urmează să se calculeze după următoarea formulă: Euribor, plus marja fixă de 1.5 PP Este un fapt necontestat că banca a întocmit un proiect de act adițional și l-a transmis reclamantului care, deși nu a notificat în mod expres că refuză semnarea, din faptul că la data de 31 august 2010 a sesizat instanța pentru a obține obligarea băncii la încheierea actului adițional, care să fie conform cu dispozițiile ordonanței, rezultă refuzul neîndoielnic de a semna actul adițional propus de bancă.

Chiar dacă aparent dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 constituie o lege nouă care, din considerente de ordin general, înfrânge libertatea contractuală, și principiul efectelor obligatorii a contractelor dintre părțile contractante, norma legală în cauză rămâne caducă, întrucât Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010 o modifică în sensul că explicitează inaplicabilitatea actului normativ față de contractele încheiate sub imperiul legii vechi.

În aceeași ordine de idei s-a menționat că prin dispozițiile art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010 s-a reglementat situația actelor adiționale nesemnate de către consumatori, considerate ca acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, stipulându-se că acestea își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Intenția legiuitorului este neechivocă, în sensul că înlătură aplicabilitatea imediată a legii civile noi, excluzând efectele viitoare ale contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, dând prioritate principiului efectelor obligatorii a contractelor în raporturile dintre părți.

Având în vedere că în cadrul raporturilor contractuale dintre părți nu a intervenit nici o modificare în perioada cuprinsă dintre data intrării în vigoare a ordonanței și data modificării și aprobării ei prin lege, prima instanță a apreciat că aceste raporturi vor fi guvernate în continuare de contractul părților. Ca atare, cererea reclamantei, privind obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional a fost considerată ca fiind lipsită de temei legal. Această constatare se bazează exclusiv pe aplicabilitatea legii civile în timp și nu exclude ca pe viitor părțile să convină încheierea unui act adițional sau reclamanta să invoce eventual caracterul abuziv al unor clauze din contract.

Instanța de fond a considerat ca fiind nefondate apărările reclamantei, potrivit cărora prevederile Legii nr. 288/2010 nu sunt aplicabile contractelor în derulare, având în vedere principiul neretroactivității legii materiale civile, dreptul reclamantei de a solicita pârâtei fixarea unui mod de calcul al dobânzii conforme cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 în forma sa inițială fiind născut anterior acestei legi, cel puțin două considerente: Legea nr. 288/2010 nu este o lege nouă, ci este legea de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, lege în baza căreia dispozițiile art. 95 din forma inițială a ordonanței rămân fără efecte, cu excepțiile stabilite prin dispozițiile art. II din Lege.

Reglementând situațiile juridice născute în temeiul formei inițiale a ordonanței, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 288/2010, legiuitorul nu recunoaște nașterea vreunei drept distinct pentru acțiunile introduse înainte de aprobarea ordonanței, atribuind efecte juridice doar actelor adiționale intervenite pe baza acordului de voință dintre părțile contractante. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta V.S.. Prin decizia nr. 56/A pronunțată în data de 06 octombrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, a admis apelul formulat de reclamanta V.S.

împotriva sentinței comerciale nr. 118 din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș, a schimbat în tot sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii comerciale formulate de reclamantă și obligării Băncii CC să încheie cu aceasta acte adiționale la contractele de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 și din 28 august 2007, acte prin care părțile vor stabili că nu se va solicita nici un fel de compensație pentru rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat către Bancă. Prin aceeași decizie s-au respins ca neîntemeiate pretențiile privind obligarea băncii ca prin aceleași acte adiționale să modifice algoritmul de calcul al dobânzii curente în sensul determinării acesteia după formula Euribor +1,5 puncte procentuale, marjă fixă.

Instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la contractele de credit deduse judecății, apreciind că, pentru a se asigura conformitatea acestora cu prevederile Ordonanței (art. 67, 68 lit. c), se impune eliminarea din conținutul actului adițional a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensații pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate cu Banca CC. În privința stabilirii dobânzii curente ca fiind: Euribor + 1,5 PP, dând eficiență principiilor libertății contractuale și forței obligatorii a contractelor, curtea de apel a reținut că reclamanta nu poate solicita instanței modificarea prețului contractelor în cauză, dispozițiile art. 37 din O.U.G.

nr. 50/2010 neconferindu-i vocație în acest sens. Instanța de apel a reținut că acțiunea promovată de reclamantă a fost înregistrată la data de 31 august 2010, așadar în perioada în care era în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, în forma adoptată de Guvern, astfel încât nu se poate susține că raportului juridic dedus judecății nu-i sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât notificarea adresată de către pârâtă reclamantei, a fost comunicată la data de 19 august 2010. Pe de altă parte, la data soluționării cauzei, era deja adoptată de Parlament, Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, care a adus modificări esențiale ordonanței de urgență.

Prevederile acestui din urmă act normativ, ca urmare a modificării art. 95, prin art. I pct. 39 din legea de aprobare, nu se aplică contractelor în curs de derulare, la data intrării în vigoare a ordonanței, respectiv 21 iunie 2010, cu excepția prevederilor art. 37 1 , care permite clientului bun platnic să solicite băncii o refinanțare și ale art. 66-69, referitoare la rambursarea anticipată, aceste articole rămânând așadar aplicabile în continuare contractelor aflate în derulare la momentul adoptării O.U.G. nr. 50/2010. Aceste dispoziții tranzitorii, sunt completate cu cele ale art. II al Legii nr. 288/2010, care reglementează cazurile de retroactivitate, după cum urmează: Actele adiționale care au fost încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G.

nr. 50/2010, își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați de părți (alin. (1)). Actele adiționale nesemnate de către consumatori, și considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, numai dacă consumatorul sau creditorul nu notifică cealaltă parte, în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii (alin. (2)). Potrivit Deciziei nr. 1656 din 28 decembrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. II alin. (2) din legea de aprobare trebuie interpretate ca impunând și acordul de voință al consumatorului cu privire la notificarea sus menționată, fiind așadar înlăturat efectul acceptării tacite, întrucât O.U.G.

nr. 50/2010 a fost adoptată în aplicarea Directivei nr. 2008/48/CE a Parlamentului Europei și a Consiliului, care prevede în preambulul său, la pct. 9, că o armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate, un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, este cert că în privința contractelor deduse judecății le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G .nr. 50/2010 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, și în aceste condiții, solicitarea reclamantei de stabilire a dobânzii contractuale în raport de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost primită de către instanța de apel.

Aceasta întrucât acest text de lege stabilește regulile de calcul a contractelor de credit cu dobândă variabilă (după cum este și cazul contractelor de credit în speță), regula fiind că dobânda se compune dintr-o componentă variabilă (dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului) și o componentă fixă pe toată durata derulării contractului, aceasta din urmă putând fi modificată, pe cale de excepție, potrivit prev. art. 37 lit. b) și c) din O.U.G. nr. 50/2010.

Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța de apel a considerat că este cert că banca este cea care stabilește cuantumul celor două componente ale dobânzii variabile, acest drept nefiind la latitudinea și a celeilalte părți cocontractante, această din urmă parte, consumatorul, fiind protejat prin instituția notificării, de consecințele acceptării tacite a clauzelor contractuale, după cum s-a statuat prin art. II alin. (2) al Legii nr. 288/2010 și în cuprinsul Deciziei nr. 1656/2010 a Curții Constituționale. De altfel, dispozițiile art. II din Legea nr. 288/2010 consfințesc principiul libertății contractuale, potrivit căreia nașterea, modificarea și stingerea raporturilor juridice sunt guvernate de voința independentă a părților.

Curtea de apel a apreciat că reclamanta nu poate solicita instanței modificarea prețului contractelor în cauză, prin stabilirea dobânzii variabile la limitele cerute de aceasta, ci, după cum a arătat și instanța de fond, reclamanta ar avea la dispoziție alte mijloace juridice, puse la dispoziție de alte acte normative pentru protejarea drepturilor consfințite în cuprinsul acelora (de ex. denunțarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit Legii nr. 193/2000). S-a mai reținut că pârâta avea obligația să procedeze la modificarea contractelor, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 50/2010 modificată, prevederile art. 37 permițându-i stabilirea unui cuantum al dobânzii, potrivit propriei politici bancare și costurilor resurselor de creditare.

Pentru a se asigura conformitatea actelor adiționale cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, date fiind dispozițiile art. 67, 68 lit. c), instanța a apreciat că se impune eliminarea din conținutul actului adițional a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensații pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate cu pârâta. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.S.

ce urmează a fi analizat împreună cu apărările intimatei formulate prin întâmpinare, și se va răspunde printr-un considerent comun, prin raportare la conținutul deciziei nr. 4961 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția alia civilă în Dosarul nr. 2899/1/2012 în ședința publică de la 12 decembrie 2012. Prin această din urmă hotărâre s-a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea Banca CC București împotriva deciziei nr. 2015 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a fost anulată decizia contestată și s-a fixat termen la data de 30 ianuarie 2013 pentru judecarea recursului, cu citarea părților.

În motivarea recursului, reclamanta a criticat decizia recurată și a susținut admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, admiterea acțiunii, obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele „Contract de credit bancar pentru persoane fizice" din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007, act prin care părțile convin că dobânda curenta este formata din Euribor la care se adaugă 1.5 PP, cu cheltuieli de judecată. O prima critică adusă hotărârii instanței de apel constă în aplicarea greșită a prevederilor legale, în sensul neaplicării legii civile aflate în vigoare la momentul depunerii acțiunii care face obiectul prezentului dosar, în speță a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială.

în speța de față, reclamanta consideră că dispozițiile O.U.G .nr. 50/2010, precum și dispozițiile Legii nr. 228/2010 sunt norme de drept material și nu de procedură, dispozițiile Legii nr. 228/2010 nu se pot aplica potrivit principiului aplicării imediate (dacă ar fi norme de procedură), ci sunt dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Reclamanta a mai invocat art. 15, alin. (2) din Constituția României solicitând să se dea curs efectelor ce rezultă din respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii materiale civile, și să se stabilească, în mod neîndoios, că dreptul reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G.

nr. 50/2010 s-au născut în momentul intrării în vigoare a acesteia și că normele de drept materiale care trebuie aplicate pentru soluționarea prezentei spețe sunt cele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010. Pe fond, reclamanta a susținut că prin semnarea contractelor de credit între părți și-a exprimat acordul în legătură cu clauzele contractuale inclusiv cele referitoare la tipul dobânzii și la modalitatea de calcul: 1,5 PP + dobândă de referință = dobândă curentă. Prin prevederile art. 37 fit. a) al O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul vine și impune în mod transparent de calcul a dobânzii variabile. Astfel că, în conformitate cu prevederile ordonanței, reclamanta a susținut că dobânda va avea o componentă variabilă: indicele Euribor și o componentă fixă: marja băncii.

Așadar, în speță, în opinia reclamantei, dobânda curentă aplicabilă celor două contracte de credit trebuie calculată după formula: 1,5 PP + Euribor = dobândă curentă. Reclamanta a invocat și prevederile art. 969 C. civ., în conformitate cu care convențiile au putere de lege între părțile contractante, iar în speță acestea au stabilit o componentă fixă a dobânzii, și anume marja a cărei cuantum este de 1,5 PP. Recurenta a învederat că legiuitorul, prin O.U.G. nr. 50/2010 nu are intenția de a scădea costurile creditării, ci are intenția de a transparentiza modul de calcul al dobânzii, iar la punctul 5 din contract se face vorbire de „dobânda de referință variabilă", această sintagmă permițând băncii ca până la data apariției O.U.G.

nr. 50/2010 să țină secret ce este această dobândă de referință variabilă, și din ce se compune. De altfel, conform art. 4, punctul 2 din Condițiile Generale de Creditare se arată că „pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință/ indicele de referință Libor/Euribor/Bubor". Totodată, recurenta a mai susținut că în contract nu se specifică că în dobânda variabilă sunt incluse costuri de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se folosește conjuncția „și", care să arate că așa cum susține pârâta intimată, dobânda va conține atât indicele Euribor, cât și costurile de lichiditate ori cele cu rezervă minimă obligatorie, iar în Condițiile Generale de Creditare nu există o definiție a dobânzii variabile de referință, astfel așa cum este prezentată de către bancă.

Reclamanta a susținut că nu putea ști în mod rezonabil la momentul semnării creditului decât că dobânda variabilă este în funcție de indicele Euribor, nu și de altele nespecificate clar în contract, iar potrivit regulii interpretării obligației stipulate neclar sau îndoielnic interpretarea se face în favoarea celui care se obligă. Intimata a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului întrucât, în ceea ce privește primul motiv de recurs invocat -art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și critica privind neaplicarea de către instanța de apel a legii civile aflate în vigoare la momentul depunerii acțiunii, respectiv a O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în timp.

Cât privește criticile pe fondul cauzei, întemeiate art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și critica privind greșita interpretare de către instanța de apel a acordului de voință al părților în legătură cu clauzele contractuale referitoare la tipul dobânzii și modalitatea de calcul a acesteia, intimata a învederat caracterul nefondat atât sub aspectul temeiului de drept, cât și asupra argumentelor de fapt. Cât privește problema așa-zisei confuzii cu288 privire la algoritmul de calcul al dobânzii contractuale intimata pârâtă a susținut că este una falsă, ceea ce urmărește reclamanta în prezenta speță fiind numai să obțină pe calea justiției, printr-o interpretare fără nici un fundament legal și contractual, o diminuare considerabilă a dobânzii, cu efect retroactiv.

Pârâta a susținut că modificările legislative din ultima perioadă au creat iluzia unor pârghii pentru formularea de către împrumutați a acțiunilor de tipul celei deduse judecății în prezenta cauză. Tocmai de aceea, iluzia acestor pârghii nu poate fi perpetuată prin soluția de admitere a unor astfel de cereri. Consecințele ar determina nu doar abuzuri față de pârâtă la nivel particular, dar ar fi și întruchiparea unui dezechilibru major creat în ordinea juridică a autonomiei de voință. În ceea ce privește pretinsa imposibilitate a raportării dobânzii contractuale la dobânda de referință internă, față de prevederile O.U.G. nr. 174/2008 intimata pârâta a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să analizeze incidența textelor legale evocate prin raportare la momentul intrării lor în vigoare și la principiile aplicării legii civile în timp.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de recurs invocat -circumscris ariei de aplicare a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și critica adusă modului în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 37 din O.U.G .nr. 50/2010, intimata a subliniat că, sub pretextul unei pretinse încălcări a dispozițiilor art. 37 din O.U.G .nr. 50/2010, recurenta devoluează în fața instanței de control judiciar întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, ignorând caracterul nedevolutiv al recursului și în acest sens invocă faptul că recursul este o cale extraordinară de atac care nu conduce la o rejudecare în fond a pricinii. în aceste condiții instanța de recurs nu judecă din nou procesul, ci verifică numai dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând motivele de recurs și apărările intimatei, va respinge recursul pentru următoarele considerente: Curtea va reține ca fiind esențială pentru soluționarea acestei pricini, existența la dosarul cauzei a celor două acte adiționale la contractele de credit transmise de către pârâta Banca CC reclamantei V.S. în baza prevederilor formei inițiale a O.U.G. nr. 50/2010. Această stare de fapt, necontestată de către reclamantă și care nici nu ar mai putea fi răsturnată în recurs, conduce la stabilirea unei stări de drept, anume că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu era încă scadentă obligația Băncii CC de a încheia actele adiționale potrivit O.U.G.

nr. 50/2010. Acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 31 august 2010, deci în perioada în care era în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, în forma adoptată de Guvern și nu se poate susține că raportului juridic dedus judecății nu-i sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât notificarea adresată de către pârâtă reclamantei, a fost comunicată la data de 19 august 2010, iar data limită, prevăzută prin art. 95 pct. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, până la care pârâta trebuia ca încheie acte adiționale la contractele de credit cu reclamanta era data de 21 septembrie 2010, mult ulterioară acționării pârâtei în judecată. Așadar, banca intimată și-a respectat obligația legală de a transmite recurentei actele adiționale în baza O.U.G.

nr. 50/2010, la dosarul de fond (Dosarul nr. 2845/1371/2010 din care s-au disjuns capetele de cerere ce fac obiectul Dosarului nr. 5041/1371/2010) fiind depuse în copie conform cu originalul actele adiționale la contractele de credit propuse spre semnare reclamantei V.S., precum și dovada trimiterii acestora prin poștă (19 august 2010), dar reclamanta a ales să le ignore și să promoveze prezenta acțiune. Invocând dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, recurenta solicită Curții să dea curs efectelor ce rezultă din respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii materiale civile și să stabilească în mod neîndoios că dreptul său de a beneficia de prevederile O.U.G.

nr. 50/2010 s-a născut în momentul intrării în vigoare a Ordonanței ș i că normele de drept material care trebuie aplicate pentru soluționarea prezentei spețe sunt cele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010. Instanța de apel a reținut în mod expres incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, cu ocazia pronunțării deciziei 56/A din 06 octombrie 2011 făcând aplicarea prevederilor art. 67 și 68 lit. c) din Ordonanță. Dând eficiență acestor norme legale, Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat că se impune eliminarea din corpul convențiilor de creditare a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensații pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate cu Banca CC.

Totodată, respingând cererea de chemare în judecată în limitele pretențiilor de modificare a formulei de calcul a dobânzii, instanța de apel a analizat pe larg incidența art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, de ale cărui prevederi reclamanta V.S. a înțeles să se prevaleze. În aceste condiții, critica recurentei privind neaplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 cu ocazia soluționării în apel a prezentei cauze apare ca fiind lipsită de orice fundament, cu atât mai mult cu cât modificările suferite de textul legal invocat în susținerea acțiunii introductive (art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010) pe parcursul derulării prezentului litigiu, nu au fost de natură să altereze situația juridică a contractelor de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007, respectiv din 28 septembrie 2007. Altfel spus, art. 37 are aceeași înrâurire în speță, atât în forma sa inițială cât și în forma modificată prin art. I, pct. 16-18 din Legea nr. 288/2010.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat - art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și critica privind greșita interpretare de către instanța de apel a acordului de voință al părților în legătură cu clauzele contractuale referitoare la tipul dobânzii și modalitatea de calcul a acesteia, câmpul de aplicațiune al art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este unul bine determinat și anume cel al convențiilor, respectiv interpretarea greșită a contractelor sau a clauzelor stabilite în acestea. Pentru a se determina dacă s-a procedat la o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății sau a clauzelor prevăzute în el trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de art. 977-985 C. civ..

Astfel, dacă în fazele judecății în fond și în apel, magistrații sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, nefiindu-le permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, interpretând greșit actul de voință al părților sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți. Se susține de către recurenta-reclamantă faptul că independent de folosirea în corpul contractului a termenului de „dobândă de referință variabilă", pentru determinarea criteriului de variație a dobânzii curente, ceea ce în mod rezonabil s-ar putea presupune din interpretarea prevederilor convențiilor de creditare este că, la momentul încheierii acestora, reclamanta a acceptat ca dobânda variabilă să fie determinată în funcție de indicele Euribor.

În esență, speța de față pune problema mecanismului de determinare a dobânzii variabile. Acest mecanism este însă cât se poate de clar și neechivoc, pe de o parte, și îndeajuns de detaliat, pe de alta. În acest sens, la art. 5 din ambele convenții de creditare se prevede clar faptul că: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la art. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii CC la care se adaugă 1,5 PP. Așadar, rezultă că, atât în contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007, cât și în contractul din 28 septembrie 2007, dobânda curentă este variabilă și se calculează prin raportare la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă.

în finalul contractelor de credit din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007 este cuprinsă în termeni foarte clari declarația părților contractante în sensul că: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia pe care mi le însușesc în întregime". Dobânda de referință variabilă avută în vedere în contractele de credit este dobânda de referință practicată de Banca CC, o dobândă standardizată care este diferită în mod evident de indicele Euribor. În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, reglementările interne ale Băncii CC privind standardizarea dobânzilor la credite au fost raportate în mod constant Băncii Naționale a României.

Distincția între cele două categorii de produse financiare este reflectată în dispozițiile Condițiilor Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar și care dau îndeajuns de multe informații împrumutatului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea diferențelor între cele două tipuri de credite și a modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii variabile. în acest context, Curtea nu poate accepta interpretarea dată de reclamantă clauzei prevăzute la art. 5, în sensul înlocuirii dobânzii de referință variabilă a Băncii CC cu indicele de referință Euribor 6M în formula de calcul a dobânzii contractuale. Prin contractele de credit supuse analizei instanței părțile au convenit în privința modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda de referință variabilă a Băncii CC, care se afișează la sediile Băncii CC, iar nu prin raportare la Euribor 6M.

Este evident că reclamanta a ales din oferta Băncii, produsul pe care l-a considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință de cauză, asumându-și pe deplin efectele juridice obligatorii ale Convențiilor de creditare legal intervenite între părți ca urmare a formării acordului de voință și executându-le în consecință. V.S. a acceptat astfel pentru mai bine de 3 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțelege. Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție reține faptul că instanța nu a fost învestită nici un moment cu un capăt de cerere privind validitatea ori caracterul abuziv al clauzei deduse judecății.

Prin cererea de chemare în judecată se solicită instanței să dispună: obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele: „Contract de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007, act prin care părțile să stabilească că dobânda curentă este formată din Euribor la care se adaugă 1.5 PP. Practic, nu se cere instanței să dispună obligarea părților la încheierea unui act adițional ale cărui clauze să le negocieze în mod liber, ci obligarea lor la semnarea unui act adițional cu un conținut statornicit de către instanță și care vizează elementul esențial al contractului - prețul.

Interpretarea cerută instanței de judecată prin cererea introductivă cu privire la conținutul exact al dobânzii curente și la modul de aplicare al dispozițiilor art. 5 din Contractele de credit, trebuie însă realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea aparenței de legalitate de care acestea se bucurau. Intervenția instanței în conținutul contractului, în maniera solicitată de către reclamantă, este însă nepermisă, ea depășind limitele cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar considerând că ne-am afla în prezența unei clauze îndoielnice, în absența unei definiții contractuale clare, explicite a sintagmei „dobânda de referință", instanța tot nu ar putea constata identitatea între sintagma „dobânda de referință variabilă" și sintagma „Euribor". Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să-l aplice, în litera și spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles.