ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față, din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin șentința nr. 118 din 26 ianuarie 2011

a Tribunalului Comercial Mureș, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta

V.S., împotriva pârâtei Banca CC București.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că reclamanta V.S. a chemat în judecată pe pârâta Banca CC, solicitând

instanței să dispună obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele:

„Contract de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 și din 28

septembrie 2007, act prin care părțile să stabilească că dobânda curentă este formată

din Euribor la care se adaugă 1.5 PP, că nu se va solicita nici un fel de compensație

pentru rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat, iar în caz de refuz

pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act adițional la contractele

de credit încheiate între părți.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat

instanței că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută prin art. 95

pct. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora pârâta trebuia ca până la data de

21 septembrie 2010 să încheie acte adiționale la contractele de credit încheiate

cu reclamanta, în sensul de a se conforma dispozițiilor art. 37 lit. a) și b) din

același act normativ care stabilesc regulile de calculare a dobânzii variabile prin

raportare la fluctuațiile indiciilor Euribor/Robor/Libor/rata de referință a Băncii

Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate

adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, marjă care poate

fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun acest lucru.

S-a menționat că până la intrarea în vigoare

a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, dobânda curentă aplicată de reclamantă era compusă

din două componente: „o componentă variabilă: dobânda de referință variabilă, care

se afișează la sediile Băncii CC și o componentă fixă: marja băncii de 1.5 PP.

S-a concluzionat de către reclamantă că,

după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 dobânda variabilă aplicabilă urmează

să se calculeze după următoarea formulă: Euribor + marja fixă de 1.5 PP.

Prin încheierea nr. 3444 din 13

decembrie 2010 a Tribunalului Comercial Mureș, s-a constatat ca rămasă fără obiect

excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta Banca CC, în raport de prevederile

art. 720

1

C. proc. civ.; s-a respins excepția privind lipsa de interes

a reclamantei, în promovarea cererii de chemare în judecată, invocată de aceeași

pârâtă și s-a disjuns petitul principal al acțiunii, formulat de reclamanta V.S.,

în contradictoriu cu pârâta Banca CC, având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea

unui act adițional la contractele din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007,

prin care părțile să stabilească faptul că dobânda curentă este formată din Euribor,

la care se adaugă 1,5 PP și petitul potrivit căruia nu se va solicita nici un fel

de compensație în caz de rambursare anticipată a creditului de către împrumutat

către bancă, și ca atare, s-a dispus formarea unui nou dosar care se va repartiza

aceluiași complet de judecată, conform art. 99 alin. (4) din R.O.I. De asemenea,

s-a luat act de renunțarea la judecată în privința petitului nr. 2, având ca obiect

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act adițional la contractele de credit

încheiate, în cazul în care banca refuză executarea hotărârii în mod benevol.

Cu ocazia soluționării petitului disjuns

din Dosarul nr. 2845/1371/2010, instanța de fond a reținut că:

În opinia reclamantei, după intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 dobânda variabilă aplicabilă contractelor încheiate

urmează să se calculeze după următoarea formulă: Euribor, plus marja fixă de 1.5

PP

Este un fapt necontestat că banca a întocmit

un proiect de act adițional și l-a transmis reclamantului care, deși nu a notificat

în mod expres că refuză semnarea, din faptul că la data de 31 august 2010 a sesizat

instanța pentru a obține obligarea băncii la încheierea actului adițional, care

să fie conform cu dispozițiile ordonanței, rezultă refuzul neîndoielnic de a semna

actul adițional propus de bancă.

Chiar dacă aparent dispozițiile art. 95

din O.U.G. nr. 50/2010 constituie o lege nouă care, din considerente de ordin general,

înfrânge libertatea contractuală, și principiul efectelor obligatorii a contractelor

dintre părțile contractante, norma legală în cauză rămâne caducă, întrucât Legea

nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010 o modifică în sensul că explicitează

inaplicabilitatea actului normativ față de contractele încheiate sub imperiul legii

vechi.

În aceeași ordine de idei s-a menționat

că prin dispozițiile art. ll alin. (2) din Legea nr. 288/2010 s-a reglementat situația

actelor adiționale nesemnate de către consumatori, considerate ca acceptate tacit

până la data intrării în vigoare a legii, stipulându-se că acestea își vor produce

efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului

în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în

termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Intenția legiuitorului este neechivocă,

în sensul că înlătură aplicabilitatea imediată a legii civile noi, excluzând efectele

viitoare ale contractelor încheiate sub imperiul legii vechi, dând prioritate principiului

efectelor obligatorii a contractelor în raporturile dintre părți.

Având în vedere că în cadrul raporturilor

contractuale dintre părți nu a intervenit nici o modificare în perioada cuprinsă

dintre data intrării în vigoare a ordonanței și data modificării și aprobării ei

prin lege, prima instanță a apreciat că aceste raporturi vor fi guvernate în continuare

de contractul părților. Ca atare, cererea reclamantei, privind obligarea pârâtei

la încheierea unui act adițional a fost considerată ca fiind lipsită de temei legal.

Această constatare se bazează exclusiv pe aplicabilitatea legii civile în timp și

nu exclude ca pe viitor părțile să convină încheierea unui act adițional sau reclamanta

să invoce eventual caracterul abuziv al unor clauze din contract.

Instanța de fond a considerat ca fiind

nefondate apărările reclamantei, potrivit cărora prevederile Legii nr. 288/2010

nu sunt aplicabile contractelor în derulare, având în vedere principiul neretroactivității

legii materiale civile, dreptul reclamantei de a solicita pârâtei fixarea unui mod

de calcul al dobânzii conforme cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 în forma sa inițială

fiind născut anterior acestei legi, cel puțin două considerente:

Legea nr. 288/2010 nu este o lege nouă,

ci este legea de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, lege în baza căreia dispozițiile

art. 95 din forma inițială a ordonanței rămân fără efecte, cu excepțiile stabilite

prin dispozițiile art. II din Lege.

Reglementând situațiile juridice născute

în temeiul formei inițiale a ordonanței, prin dispozițiile art. II din Legea

nr. 288/2010, legiuitorul nu recunoaște nașterea vreunei drept distinct pentru acțiunile

introduse înainte de aprobarea ordonanței, atribuind efecte juridice doar actelor

adiționale intervenite pe baza acordului de voință dintre părțile contractante.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta V.S..

Prin decizia nr. 56/A pronunțată în data

de 06 octombrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, a admis apelul formulat de reclamanta

V.S. împotriva sentinței comerciale

nr. 118 din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Mureș, a schimbat

în tot sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii comerciale formulate

de reclamantă și obligării Băncii CC să încheie cu aceasta acte adiționale la contractele

de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007 și din 28 august 2007,

acte prin care părțile vor stabili că nu se va solicita nici un fel de compensație

pentru rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat către Bancă. Prin

aceeași decizie s-au respins ca neîntemeiate pretențiile privind obligarea băncii

ca prin aceleași acte adiționale să modifice algoritmul de calcul al dobânzii curente

în sensul determinării acesteia după formula Euribor +1,5 puncte procentuale, marjă

fixă.

Instanța de apel a reținut incidența în

cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 cu privire la contractele de credit deduse

judecății, apreciind că, pentru a se asigura conformitatea acestora cu prevederile

Ordonanței (art. 67, 68 lit. c), se impune eliminarea din conținutul actului adițional

a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei

compensații pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor

încheiate cu Banca CC.

În

privința stabilirii dobânzii curente ca fiind: Euribor + 1,5

PP, dând eficiență principiilor libertății contractuale și forței obligatorii a

contractelor, curtea de apel a reținut că reclamanta nu poate solicita instanței

modificarea prețului contractelor în cauză, dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr.

50/2010 neconferindu-i vocație în acest sens.

Instanța de apel a reținut că acțiunea

promovată de reclamantă a fost înregistrată la data de 31 august 2010, așadar în

perioada în care era în vigoare O.U.G. nr. 50/2010, în forma adoptată de Guvern,

astfel încât nu se poate susține că raportului juridic dedus judecății nu-i sunt

aplicabile dispozițiile acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât notificarea

adresată de către pârâtă reclamantei, a fost comunicată la data de 19 august 2010.

Pe de altă parte, la data soluționării

cauzei, era deja adoptată de Parlament, Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G.

nr. 50/2010, care a adus modificări esențiale ordonanței de urgență. Prevederile

acestui din urmă act normativ, ca urmare a modificării art. 95, prin art. I

pct. 39 din legea de aprobare, nu se aplică contractelor în curs de derulare, la

data intrării în vigoare a ordonanței, respectiv 21 iunie 2010, cu excepția prevederilor

art. 37

1

, care permite clientului bun platnic să solicite băncii o refinanțare

și ale art. 66-69, referitoare la rambursarea anticipată, aceste articole rămânând

așadar aplicabile în continuare contractelor aflate în derulare la momentul adoptării

O.U.G. nr. 50/2010.

Aceste dispoziții tranzitorii, sunt completate

cu cele ale art. II al Legii nr. 288/2010, care reglementează cazurile de retroactivitate,

după cum urmează:

Actele adiționale care au fost încheiate

și semnate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, în vederea asigurării

conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, își produc efectele

în conformitate cu termenii contractuali agreați de părți (alin. (1)).

Actele adiționale nesemnate de către consumatori,

și considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, își vor

produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, numai dacă

consumatorul sau creditorul nu notifică cealaltă parte, în sens contrar, în termen

de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii (alin. (2)).

Potrivit Deciziei nr. 1656 din 28

decembrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. II alin. (2) din legea

de aprobare trebuie interpretate ca impunând și acordul de voință al consumatorului

cu privire la notificarea sus menționată, fiind așadar înlăturat efectul acceptării

tacite, întrucât O.U.G. nr. 50/2010 a fost adoptată în aplicarea Directivei nr.

2008/48/CE a Parlamentului Europei și a Consiliului, care prevede în preambulul

său, la pct. 9, că o armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor

consumatorilor din Comunitate, un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor

lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne.

În

consecință, este cert că în privința contractelor deduse judecății

le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G .nr. 50/2010 așa cum a fost modificată prin

Legea nr. 288/2010, și în aceste condiții, solicitarea reclamantei de stabilire

a dobânzii contractuale în raport de art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost primită

de către instanța de apel. Aceasta întrucât acest text de lege stabilește regulile

de calcul a contractelor de credit cu dobândă variabilă (după cum este și cazul

contractelor de credit în speță), regula fiind că dobânda se compune dintr-o componentă

variabilă (dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor/rata

dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului)

și o componentă fixă pe toată durata derulării contractului, aceasta din urmă putând

fi modificată, pe cale de excepție, potrivit prev. art. 37 lit. b) și c) din O.U.G.

nr. 50/2010.

Având în vedere aceste dispoziții legale,

instanța de apel a considerat că este cert că banca este cea care stabilește cuantumul

celor două componente ale dobânzii variabile, acest drept nefiind la latitudinea

și a celeilalte părți cocontractante, această din urmă parte, consumatorul, fiind

protejat prin instituția notificării, de consecințele acceptării tacite a clauzelor

contractuale, după cum s-a statuat prin art. II alin. (2) al Legii nr. 288/2010

și în cuprinsul Deciziei nr. 1656/2010 a Curții Constituționale.

De altfel, dispozițiile art. II din Legea

nr. 288/2010 consfințesc principiul libertății contractuale, potrivit căreia nașterea,

modificarea și stingerea raporturilor juridice sunt guvernate de voința independentă

a părților.

Curtea de apel a apreciat că reclamanta

nu poate solicita instanței modificarea prețului contractelor în cauză, prin stabilirea

dobânzii variabile la limitele cerute de aceasta, ci, după cum a arătat și instanța

de fond, reclamanta ar avea la dispoziție alte mijloace juridice, puse la dispoziție

de alte acte normative pentru protejarea drepturilor consfințite în cuprinsul acelora

(de ex. denunțarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, potrivit Legii

nr. 193/2000).

S-a mai reținut că pârâta avea obligația

să procedeze la modificarea contractelor, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 50/2010

modificată, prevederile art. 37 permițându-i stabilirea unui cuantum al dobânzii,

potrivit propriei politici bancare și costurilor resurselor de creditare.

Pentru a se asigura conformitatea actelor

adiționale cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, date fiind dispozițiile art. 67, 68

lit. c), instanța a apreciat că se impune eliminarea din conținutul actului adițional

a oricăror prevederi privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei

compensații pentru rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor

încheiate cu pârâta.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta V.S. ce urmează a fi analizat împreună cu apărările intimatei formulate

prin întâmpinare, și se va răspunde printr-un considerent comun, prin raportare

la conținutul deciziei nr. 4961 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție

- Secția alia civilă în Dosarul nr. 2899/1/2012 în ședința publică de la 12 decembrie

de contestatoarea Banca CC București împotriva deciziei nr. 2015 din 6 aprilie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a fost

anulată decizia contestată și s-a fixat termen la data de 30 ianuarie 2013 pentru

judecarea recursului, cu citarea părților.

În

motivarea recursului, reclamanta a criticat decizia recurată

și a susținut admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, admiterea

acțiunii, obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional la contractele „Contract

de credit bancar pentru persoane fizice" din 30 august 2007 și din 28

septembrie 2007, act prin care părțile convin că dobânda curenta este formata din

Euribor la care se adaugă 1.5 PP, cu cheltuieli de judecată.

O prima critică adusă hotărârii instanței

de apel constă în aplicarea greșită a prevederilor legale, în sensul neaplicării

legii civile aflate în vigoare la momentul depunerii acțiunii care face obiectul

prezentului dosar, în speță

a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială. în speța de față, reclamanta

consideră că dispozițiile O.U.G .nr. 50/2010, precum și dispozițiile Legii nr. 228/2010

sunt norme de drept material și nu de procedură, dispozițiile Legii nr. 228/2010

nu se pot aplica potrivit principiului aplicării imediate (dacă ar fi norme de procedură),

ci sunt dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Reclamanta a mai invocat art. 15,

alin. (2) din Constituția României solicitând să se dea curs efectelor ce rezultă

din respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii materiale

civile, și să se stabilească, în mod neîndoios, că dreptul reclamantei de a beneficia

de prevederile O.U.G. nr. 50/2010 s-au născut în momentul intrării în vigoare a

acesteia și că normele de drept materiale care trebuie aplicate pentru soluționarea

prezentei spețe sunt cele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010.

Pe fond, reclamanta a susținut că prin

semnarea contractelor de credit între părți și-a exprimat acordul în legătură cu

clauzele contractuale inclusiv cele referitoare la tipul dobânzii și la modalitatea

de calcul: 1,5 PP + dobândă de referință = dobândă curentă.

Prin prevederile art. 37 fit. a) al O.U.G.

nr. 50/2010, legiuitorul vine și impune în mod transparent de calcul a dobânzii

variabile. Astfel că, în conformitate cu prevederile ordonanței, reclamanta a susținut

că dobânda va avea o componentă variabilă: indicele Euribor și o componentă fixă:

marja băncii. Așadar, în speță, în opinia reclamantei, dobânda curentă aplicabilă

celor două contracte de credit trebuie calculată după formula: 1,5 PP + Euribor

= dobândă curentă.

Reclamanta a invocat și prevederile

art. 969 C. civ., în conformitate cu care convențiile au putere de lege între părțile

contractante, iar în speță acestea au stabilit o componentă fixă a dobânzii, și

anume marja a cărei cuantum este de 1,5 PP.

Recurenta a învederat că legiuitorul, prin

O.U.G. nr. 50/2010 nu are intenția de a scădea costurile creditării, ci are intenția

de a transparentiza modul de calcul al dobânzii, iar la punctul 5 din contract se

face vorbire de „dobânda de referință variabilă", această sintagmă permițând

băncii ca până la data apariției O.U.G. nr. 50/2010 să țină secret ce este această

dobândă de referință variabilă, și din ce se compune.

De altfel, conform art. 4, punctul 2 din

Condițiile Generale de Creditare se arată că „pe parcursul derulării creditului,

nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile

de referință/ indicele de referință Libor/Euribor/Bubor".

Totodată, recurenta a mai susținut că în

contract nu se specifică că în dobânda variabilă sunt incluse costuri de lichiditate

ori cele aferente rezervei minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se folosește

conjuncția „și", care să arate că așa cum susține pârâta intimată, dobânda

va conține atât indicele Euribor, cât și costurile de lichiditate ori cele cu rezervă

minimă obligatorie, iar în Condițiile Generale de Creditare nu există o definiție

a dobânzii variabile de referință, astfel așa cum este prezentată de către bancă.

Reclamanta a susținut că nu putea ști în

mod rezonabil la momentul semnării creditului decât că dobânda variabilă este în

funcție de indicele Euribor, nu și de altele nespecificate clar în contract, iar

potrivit regulii interpretării obligației stipulate neclar sau îndoielnic interpretarea

se face în favoarea celui care se obligă.

Intimata a formulat întâmpinare și a solicitat

respingerea recursului întrucât, în ceea ce privește primul motiv de recurs invocat

-art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și critica privind neaplicarea de către instanța

de apel a legii civile aflate în vigoare la momentul depunerii acțiunii, respectiv

a O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare

a legii în timp.

Cât privește criticile pe fondul cauzei,

întemeiate art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și critica privind greșita interpretare

de către instanța de apel a acordului de voință al părților în legătură cu clauzele

contractuale referitoare la tipul dobânzii și modalitatea de calcul a acesteia,

intimata a învederat caracterul nefondat atât sub aspectul temeiului de drept, cât

și asupra argumentelor de fapt.

Cât privește problema așa-zisei confuzii

cu288 privire la algoritmul de calcul al dobânzii contractuale intimata pârâtă a

susținut că este una falsă, ceea ce urmărește reclamanta în prezenta speță fiind

numai să obțină pe calea justiției, printr-o interpretare fără nici un fundament

legal și contractual, o diminuare considerabilă a dobânzii, cu efect retroactiv.

Pârâta a susținut că modificările legislative din ultima perioadă au creat iluzia

unor pârghii pentru formularea de către împrumutați a acțiunilor de tipul celei

deduse judecății în prezenta cauză. Tocmai de aceea, iluzia acestor pârghii nu poate

fi perpetuată prin soluția de admitere a unor astfel de cereri. Consecințele ar

determina nu doar abuzuri față de pârâtă la nivel particular, dar ar fi și întruchiparea

unui dezechilibru major creat în ordinea juridică a autonomiei de voință.

În ceea ce privește pretinsa imposibilitate

a raportării dobânzii contractuale la dobânda de referință internă, față de prevederile

O.U.G. nr. 174/2008 intimata pârâta a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție

să analizeze incidența textelor legale evocate prin raportare la momentul intrării

lor în vigoare și la principiile aplicării legii civile în timp.

În ceea ce privește cel de-al treilea motiv

de recurs invocat -circumscris ariei de aplicare a art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și critica adusă modului în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 37 din O.U.G .nr. 50/2010, intimata a subliniat că, sub pretextul unei pretinse

încălcări a dispozițiilor art. 37 din O.U.G

.nr. 50/2010, recurenta devoluează în fața instanței de control judiciar întreaga

cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, ignorând

caracterul nedevolutiv al recursului și în acest sens invocă faptul că recursul

este o cale extraordinară de atac care nu conduce la o rejudecare în fond a pricinii.

în aceste condiții instanța de recurs nu judecă din nou procesul, ci verifică numai

dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând

motivele de recurs și apărările intimatei, va respinge recursul pentru următoarele

considerente:

Curtea va reține ca fiind esențială pentru

soluționarea acestei pricini, existența la dosarul cauzei a celor două acte adiționale

la contractele de credit transmise de către pârâta Banca CC reclamantei V.S. în

baza prevederilor formei inițiale a O.U.G. nr. 50/2010.

Această stare de fapt, necontestată de

către reclamantă și care nici nu ar mai putea fi răsturnată în recurs, conduce la

stabilirea unei stări de drept, anume că, la data introducerii cererii de chemare

în judecată, nu era încă scadentă obligația Băncii CC de a încheia actele adiționale

potrivit O.U.G. nr. 50/2010. Acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la

data de 31 august 2010, deci în perioada în care era în vigoare O.U.G. nr. 50/2010,

în forma adoptată de Guvern și nu se poate susține că raportului juridic dedus judecății

nu-i sunt aplicabile dispozițiile acestui act normativ, cu atât mai mult cu cât

notificarea adresată de către pârâtă reclamantei, a fost comunicată la data de 19

august 2010, iar data limită, prevăzută prin art. 95 pct. 1 din O.U.G. nr. 50/2010,

până la care pârâta trebuia ca încheie acte adiționale la contractele de credit

cu reclamanta era data de 21 septembrie 2010, mult ulterioară acționării pârâtei

în judecată.

Așadar, banca intimată și-a respectat obligația

legală de a transmite recurentei actele adiționale în baza O.U.G. nr. 50/2010, la

dosarul de fond (Dosarul nr. 2845/1371/2010 din care s-au disjuns capetele de cerere

ce fac obiectul Dosarului nr. 5041/1371/2010) fiind depuse în copie conform cu originalul

actele adiționale la contractele de credit propuse spre semnare reclamantei V.S.,

precum și dovada trimiterii acestora prin poștă (19 august 2010), dar reclamanta

a ales să le ignore și să promoveze prezenta acțiune.

Invocând dispozițiile art. 15 alin.

(2) din Constituția României, recurenta solicită Curții să dea curs efectelor ce

rezultă din respectarea principiului constituțional al neretroactivității legii

materiale civile și să stabilească în mod neîndoios că dreptul său de a beneficia

de prevederile O.U.G. nr. 50/2010 s-a născut în momentul intrării în vigoare a Ordonanței

ș

i că normele de drept material

care trebuie aplicate pentru soluționarea prezentei spețe sunt cele prevăzute de

O.U.G. nr. 50/2010.

Instanța de apel a reținut în mod expres

incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, cu ocazia pronunțării deciziei

56/A din 06 octombrie 2011 făcând aplicarea prevederilor art. 67 și 68 lit. c) din

Ordonanță. Dând eficiență acestor norme legale, Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat

că se impune eliminarea din corpul convențiilor de creditare a oricăror prevederi

privind stabilirea în sarcina reclamantei a achitării vreunei compensații pentru

rambursarea anticipată a creditelor ce formează obiectul contractelor încheiate

cu Banca CC. Totodată, respingând cererea de chemare în judecată în limitele pretențiilor

de modificare a formulei de calcul a dobânzii, instanța de apel a analizat pe larg

incidența art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, de ale cărui prevederi reclamanta V.S.

a înțeles să se prevaleze.

În

aceste condiții, critica recurentei privind neaplicarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 50/2010 cu ocazia soluționării în apel a prezentei cauze apare ca fiind

lipsită de orice fundament, cu atât mai mult cu cât modificările suferite de textul

legal invocat în susținerea acțiunii introductive (art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010)

pe parcursul derulării prezentului litigiu, nu au fost de natură să altereze situația

juridică a contractelor de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007,

respectiv din 28 septembrie 2007. Altfel spus, art. 37 are aceeași înrâurire în

speță, atât în forma sa inițială cât și în forma modificată prin art. I, pct. 16-18

din Legea nr. 288/2010.

În

ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat

- art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și critica privind greșita interpretare de către

instanța de apel a acordului de voință al părților în legătură cu clauzele contractuale

referitoare la tipul dobânzii și modalitatea de calcul a acesteia, câmpul de aplicațiune

al art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este unul bine determinat și anume cel al convențiilor,

respectiv interpretarea greșită a contractelor sau a clauzelor stabilite în acestea.

Pentru a se determina dacă s-a procedat

la o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății sau a clauzelor prevăzute

în el trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel

cum acestea sunt determinate de art. 977-985 C. civ.. Astfel, dacă în fazele judecății

în fond și în apel, magistrații sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun

judecății, puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, nefiindu-le permis

să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, interpretând greșit actul

de voință al părților sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți.

Se susține de către recurenta-reclamantă

faptul că independent de folosirea în corpul contractului a termenului de „dobândă

de referință variabilă", pentru determinarea criteriului de variație a dobânzii

curente, ceea ce în mod rezonabil s-ar putea presupune din interpretarea prevederilor

convențiilor de creditare este că, la momentul încheierii acestora, reclamanta a

acceptat ca dobânda variabilă să fie determinată în funcție de indicele Euribor.

În

esență, speța de față pune problema mecanismului de determinare

a dobânzii variabile. Acest mecanism este însă cât se poate de clar și neechivoc,

pe de o parte, și îndeajuns de detaliat, pe de alta.

În

acest sens, la art. 5 din ambele convenții de creditare se

prevede clar faptul că: „La data încheierii prezentului contract dobânda curentă

este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda

fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri,

cu excepțiile prevăzute la art. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este

formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii

CC la care se adaugă 1,5 PP.

Așadar, rezultă că, atât în contractul

de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august 2007, cât și în contractul

din 28 septembrie 2007, dobânda curentă este variabilă și se calculează prin raportare

la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă. în finalul contractelor

de credit din 30 august 2007 și din 28 septembrie 2007 este cuprinsă în termeni

foarte clari declarația părților contractante în sensul că: „Prin semnarea prezentului

contract, declar că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia

pe care mi le însușesc în întregime".

Dobânda de referință variabilă avută în

vedere în contractele de credit este dobânda de referință practicată de Banca

CC, o dobândă standardizată care este diferită în mod evident de indicele Euribor.

În

conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile

de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 227/2007, reglementările interne ale Băncii CC privind standardizarea dobânzilor

la credite au fost raportate în mod constant Băncii Naționale a României.

Distincția între cele două categorii de

produse financiare este reflectată în dispozițiile Condițiilor Generale de Creditare

- Anexă la Contractul de credit bancar și care dau îndeajuns de multe informații

împrumutatului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea diferențelor între cele două

tipuri de credite și a modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii

variabile. în acest context, Curtea nu poate accepta interpretarea dată de reclamantă

clauzei prevăzute la art. 5, în sensul înlocuirii dobânzii de referință variabilă

a Băncii CC cu indicele de referință Euribor 6M în formula de calcul a dobânzii

contractuale. Prin contractele de credit supuse analizei instanței părțile au convenit

în privința modului de determinare a dobânzii variabile prin raportare la dobânda

de referință variabilă a Băncii CC, care se afișează la sediile Băncii CC, iar nu

prin raportare la Euribor 6M. Este evident că reclamanta a ales din oferta Băncii,

produsul pe care l-a considerat corespunzător nevoilor proprii, în perfectă cunoștință

de cauză, asumându-și pe deplin efectele juridice obligatorii ale Convențiilor de

creditare legal intervenite între părți ca urmare a formării acordului de voință

și executându-le în consecință. V.S. a acceptat astfel pentru mai bine de 3 ani

mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul

apariției O.U.G. nr. 50/2010, că nu îl mai înțelege.

Raportat la datele prezentei cauze,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține faptul că instanța nu a fost învestită

nici un moment cu un capăt de cerere privind validitatea ori caracterul abuziv al

clauzei deduse judecății.

Prin cererea de chemare în judecată se

solicită instanței să dispună: obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional

la contractele: „Contract de credit bancar pentru persoane fizice din 30 august

2007 și din 28 septembrie 2007, act prin care părțile să stabilească că dobânda

curentă este formată din Euribor la care se adaugă 1.5 PP. Practic, nu se cere instanței

să dispună obligarea părților la încheierea unui act adițional ale cărui clauze

să le negocieze în mod liber, ci obligarea lor la semnarea unui act adițional cu

un conținut statornicit de către instanță și care vizează elementul esențial al

contractului - prețul.

Interpretarea cerută instanței de judecată

prin cererea introductivă cu privire la conținutul exact al dobânzii curente și

la modul de aplicare al dispozițiilor art. 5 din Contractele de credit, trebuie

însă realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare instituite

de legiuitorul civil, fără știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea

aparenței de legalitate de care acestea se bucurau.

Intervenția instanței în conținutul contractului,

în maniera solicitată de către reclamantă, este însă nepermisă, ea depășind limitele

cadrului procesual cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității

consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Chiar considerând că ne-am afla în prezența

unei clauze îndoielnice, în absența unei definiții contractuale clare, explicite

a sintagmei „dobânda de referință", instanța tot nu ar putea constata identitatea

între sintagma „dobânda de referință variabilă" și sintagma „Euribor".

Atunci

când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă

este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul

care soluționează fondul trebuie să-l aplice, în litera și spiritul lui, neavând

dreptul să-i dea un alt înțeles.