ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1499/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1499/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

I.

Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei sectorului

3 București sub nr. 47084/301 din 17 decembrie 2010, reclamantul M.C.l. a

chemat-o în judecată pe pârâta SC B.C.R. SA, solicitând obligarea acesteia la

modificarea modului de calcul al dobânzii curente în cadrul contractului de

credit pentru persoane fizice din 17 decembrie 2007 potrivit formulei euribor+1,5%,

la comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule și la

eliminarea acestei clauze abuzive din contract; la rambursarea sumelor

percepute cu titlu de dobândă în mod abuziv sau la compensarea acestor sume cu

rate viitoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că a încheiat cu pârâta contractul de credit din 17 decembrie 2007, ale

cărui prevederi nu au fost negociate direct de către părți, în sensul

dispozițiilor Legii nr. 193/2000, contractul fiind unul preformulat, de

adeziune, modul de elaborare al clauzelor contractuale depășind înțelegerea

consumatorului obișnuit, iar formulările intenționat lacunare oferind pârâtei

posibilitatea interpretării lor, exclusiv în favoarea sa.

La termenul de judecată din 01 aprilie

2011, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a

solicitat instanței să stabilească modul de calcul al dobânzii conform

algoritmului euribor plus marja fixă existentă în contract, la care să se

adauge diferența dintre valoarea dobânzii de referință si valoarea indicelui de

referință. Ulterior, la 10 iunie 2011, pârâta și-a precizat cererea

reconvențională indicând, pentru ipoteza admiterii acțiunii reclamantului,

formula de calcul a dobânzii, ca fiind euribor + 9,26 p.a.

La termenul de judecată din 13 mai

2011, reclamantul și-a modificat cererea introductivă, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună: constatarea caracterului abuziv al

clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar, în sensul

interpretării sintagmei „dobândă de referință variabilă" ca fiind indicele

de referință euribor, singurul aplicabil unui credit contractat în moneda euro;

constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c) din

contractul de credit bancar și modificarea acesteia, în sensul calculării

comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul

creditului și nu la valoarea inițială a creditului; constatarea caracterului

abuziv și eliminarea clauzei stipulate la art. 2 octombrie lit. a) din

contractul de credit bancar - condiții generale de creditare, care permite

pârâtei să majoreze unilateral nivelul dobânzii, fără consimțământul

debitorului și fără să-și motiveze decizia; obligarea pârâtei la emiterea unui

nou grafic de rambursare, bazat pe calculul corect al dobânzii și comisioanelor

și restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă; obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată și executare.

Prin sentința civilă nr. 8863 din 10

iunie 2011, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția propriei

necompetențe materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția comercială.

Cauza a fost înregistrată la 6

septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, sub nr.

59521/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 8049 din 6

iunie 2012, tribunalul a admis în parte acțiunea modificată și precizată,

formulată de reclamantul M.C.l.; a constatat nulitatea absolută a clauzei

prevăzute de art. 9 lit. C) din contractul din 17 decembrie 2007; a obligat

pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului; a respins celelalte

pretenții ale reclamantului ca nefondate; a respins cererea reconvențională

formulată de pârâta SC B.C.R. SA ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la

plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către, pârâtă.

În motivarea soluției pronunțate,

prima instanță a reținut că părțile au încheiat la 17 decembrie 2007 contractul

de credit bancar pentru persoane fizice, prin care pârâta SC B.C.R. SA a

acordat reclamantului M.C.l. un împrumut în sumă de 28.000 euro pentru o

perioadă de 300 de luni.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 50/2010, pârâta a aliniat clauzele contractului de credit dedus judecății

referitoare la dobândă în raport de prevederile acestei ordonanțe, modul de

calcul al dobânzii fiind explicitat în adresa din 23 septembrie 2010,

comunicată reclamantului.

Tribunalul a reținut că în cauză sunt

aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, invocate de reclamant.

Astfel, în baza dispozițiilor art. 2

din Legea nr. 193/2000, s-a apreciat că pârâta este comerciant în sensul legii,

întrucât este persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce

intră sub incidența legilor privind protecția consumatorilor, acționează în

cadrul activității sale comerciale. Similar, s-a apreciat că reclamantul are

calitatea de consumator în sensul aceleiași legi, întrucât în contractul

încheiat cu pârâta a acționat în scopuri personale, exterioare oricărei

activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

De asemenea, în raport de prevederile

art. 4 din actul normativ anterior, au fost evocate condițiile pentru ca o

clauză abuzivă să fie apreciată ca abuzivă, respectiv: să nu fi fost negociată;

prin ea însăși sau împreună cu alte clauze să creeze un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților; dezechilibrul creat să

fie în detrimentul consumatorului, prin nerespectarea cerinței bunei-credințe.

Totodată, tribunalul a reținut că

natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează funcție de natura

produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul

încheierii acestuia; de toți factorii care au determinat încheierea

contractului, precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte

de care acesta depinde.

Reclamantul a invocat caracterul

abuziv al prevederilor art. 5, art. 9 lit. c) și art. 2.10 lit. a) din

contractul de credit încheiat de părți.

Tribunalul a apreciat că nu au

caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit încheiat

de părți și art. 2.10 lit. a) din condițiile generale - anexă a contractului de

credit.

Referitor la art. 5 din contract, s-a

reținut că la data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,95% pe an,

fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior, după expirarea perioadei de 12

luni, dobânda curentă fiind calculată conform algoritmului: dobânda de

referință variabilă, afișată la sediile SC B.C.R. SA, la care se adaugă 1,5 p.p.

Relativ la art. 2.10 lit. a) din

condițiile generale - anexă a contractului de credit, prima instanță a

consemnat că vizează creditele cu dobândă variabilă și că, potrivit acesteia,

pe parcursul derulării contractului, banca putea modifica dobânda fără

consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare,

noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul

creditului existent.

Pentru a înlătura pretinsul caracter

abuziv al acestor clauze, tribunalul a reținut că, deși reclamantul nu a avut

posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor referitoare la dobândă,

prevăzute de art. 5 din contractul de credit și la art. 2 octombrie a din

condițiile generale, acesta a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de

credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda

variabilă calculată în funcție de indicele euribor/libor/robor; cu dobânda

variabilă calculată în funcție de dobânda ie referință variabilă afișată la

sediile SC B.C.R. SA, tipuri de contracte de credit ce se aflau în oferta

băncii la data încheierii contractului dedus judecății.

Astfel, având în vedere că reclamantul

și-a exprimat opțiunea prin alegerea variantei de creditare cu dobândă

variabilă calculată în raport de dobânda de referință variabilă afișată la

sediile SC B.C.R. SA, tribunalul a apreciat că acesta și-a asumat și riscurile

legate de creșterea dobânzii, respectiv de creare a unui dezechilibru între

drepturile și obligațiile contractuale, aspect în raport de care a reținut că

nu este îndeplinită cerința relei credințe a pârâtei.

În același sens, al riscului asumat de

către reclamant s-a reținut că se situează faptul că în graficul de rambursare

erau cuprinse condițiile în care se poate modifica dobânda.

Față de aceste considerente,

tribunalul a reținut că în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 5 din

contractul de credit și art. 2 octombrie a din condițiile generale, în cauză nu

sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) și

lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr.

193/2000.

În ceea ce privește prevederile O.U.G.

nr. 174/2008 și ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant în cerere, acestea

sunt ulterioare încheierii contractului de credit, astfel încât nu sunt

aplicabile în cauză, având în vedere principiul neretroactivității legii civile

consacrat de art. 1 C. civ., în forma în vigoare la data nașterii raportului de

drept dedus judecății și de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Cu privire la art. 9 lit. c) din

contractul din 17 decembrie 2007, tribunalul a apreciat că clduza este abuzivă

și ca atare lovită de nulitate absolută.

În motivarea acestei rezoluții,

tribunalul a reținut că în baza acestei clauze, pentru creditul pus la

dispoziție, banca percepe comisioane variabile în funcție de evoluția pieței

financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentând un

procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.

În cauză, însă, s-a apreciat, se

creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților,

întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit

contracta, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului.

Referitor la solicitarea părților ca

instanța să modifice cuprinsul clauzelor contractuale, tribunalul a apreciat că

nu poate interveni pentru a suplini acordul de voință al unei părți, obligând-o

împotriva voinței sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobânzii,

agreate de cealaltă parte și neprevăzută în contract, în contextul în care nu

exista nicio dispoziție legală sau contractuală în vigoare la data nașterii

raportului de drept dedus judecății care să permită atare intervenție, în acest

sens reținând și practica C.J.U.E., respectiv Decizia din 29 noiembrie 2010 în

procedura SC B.E.C. SA împotriva J.C.C.

Pe cale de consecință, tribunalul a

obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

În ceea ce privește cererea

reclamantului de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă

(reclamantul solicitând prin cererea astfel cum a fost modificată și precizată

doar restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, nu și a altor

sume), tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că

ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobândă au fost apreciate de

instanță ca nefiind abuzive.

Pentru considerentele de fapt și de

drept reținute, tribunalul a admis în parte cererea astfel cum a fost

modificată și precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de

art. 9 lit. c) din contractul din 17 decembrie 2007, a obligat pârâta să emită

un nou grafic de rambursare, a respins celelalte pretenții ale reclamantului ca

nefondate și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

În baza art. 274 și 276 C. proc. civ.,

având în vedere măsura în care părțile au căzut în pretenții și cheltuielile de

judecată efectuate de fiecare dintre ele, a dispus obligarea reclamantului la

plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând

parte din onorariul de avocat

II. Împotriva sentinței civile nr.

8049 din 6 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București. secția a Vl-a civilă,

au declarat apel atât reclamantul M.C.l., cât și pârâta B.C.R. SA București,

ambii' criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 167 din 29

aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 8049 din 6 iunie 2012 a

Tribunalului București, secția a Vl-a civilă; a admis apelul declarat de

reclamant împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a admis în tot cererea principală și în consecință: a constatat

caracterul abuziv al clauzei prevăzute de ari. 5 din contractul de credit

bancar din 17 decembrie 2007, în sensul interpretării sintagmei "dobânda

de referință variabilă" ca fiind indicele euribor/lună; a obligat pârâta

la restituirea sumelor reținute în plus, în temeiul celor două clauze abuzive,

la emiterea unui nou grafic de rambursare conform noului algoritm de calcul al

dobânzii la credit (1,5% + euribor) și la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli

de judecată neacordate de prima instanță; a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Referitor la caracterul abuziv al

clauzei privind dobânda, cuprinsă în art. 5 din contractul de credit bancar din

17 decembrie 2007, a reținut ca fiind întemeiat petitul formulat de reclamant,

deoarece în speță dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită

discreționar de bancă și nu la indici de referință obiectivi, verificabili,

exteriori voinței băncii.

Astfel, curtea a apreciat că o atare

clauză apare ca fiind izvorul unei obligații pur potestative din partea celui

care se obligă, deoarece nu se cunoaște în funcție de ce criterii va fi

stabilită „dobânda afișată la sediile SC B.C.R. SA" de către furnizorul de

servicii bancare.

În aceste condiții, s-a apreciat că

clauza cuprinsă în art. 5 relevă un dezechilibru semnificativ între prestațiile

băncii și prestațiile consumatorului, deoarece acesta din urmă, deși ar putea

beneficia de o diminuare a dobânzii, în condițiile scăderii euribor, indice de

referință obiectiv, verificabil și care nu depinde de voința băncii

contractante, în realitate nu beneficiază totuși, deoarece banca are

posibilitatea să intervină și să majoreze marja fixă ce se adaugă la indicele euribor,

astfel încât, efectul final este același cu cel ce decurgea anterior, din

clauza ce cuprindea o condiție pur potestativă.

Astfel că, admițând apelul, curtea a

dispus schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii și a acestui capăt

de cerere formulat de reclamant și pentru restabilirea echilibrului

prestațiilor și contraprestațiilor părților a înlocuit clauza modificată cu

clauza stabilită inițial de părți, potrivit căreia dobânda contractuală se

formează din marja fixă de 1,5 % la care se adaugă euribor/lună, ceea ce este

de natură să conducă la obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de

rambursare a creditului ca urmare a recalculării dobânzii, conform celor

dispuse, precum și la obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute în plus

potrivit celor două clauze declarate abuzive.

Referitor la cuantumul cheltuielilor

de judecată, curtea, reținând culpa procesuală a intimatei-pârâte, decurgând

din respingerea apelului său și admiterea apelului reclamantului, în temeiul

art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta și la plata

acelor cheltuieli de judecată ocazionate de atitudinea sa procesuală prin

raportare la soluția pronunțată, care nu au fost acordate de prima instanță.

Cu privire la apelul

pârâtei-reclamante, curtea a apreciat criticile formulate ca nefondate, după

cum urmează:

Susținerea pârâtei în sensul că

instanței nu îi era permis să analizeze caracterul abuziv al clauzelor

defăimate de reclamant, pentru că acestea ar fi parte din obiectul principal al

contractului, a fost înlăturată, curtea reținând că o atare construcție tinde

la limitarea accesului reclamantului la justiție din perspectiva legislației

protecției consumatorului și reprezintă un fine de neprimire a cererii

reclamantului, care nu poate fi acceptat în raport de dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 193/2000.

De asemenea, referitor la comisionul

de administrare, curtea a reținut că nu constituie element al obiectului

principal al contractului de credit, care constă în suma împrumutată ce urmează

a se restitui și dobânda aferentă, cunoscută și predictibilă și din perspectiva

consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal,

aspecte în raport de care a apreciat susținerea pârâtei că clauza referitoare

la comisionul de administrare nu putea fi supusă cenzurii instanței de judecată

să fie cu atât mai nefondată.

Astfel, curtea a reținut ca fiind

corect și judicios raționamentul primei instanțe care a apreciat ca fiind

abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. c din contractul de credit pentru

existența dezechilibrului semnificativ generat prin raportarea comisionului de

administrare la valoarea creditului inițial, iar nu la soldul rămas.

Referitor la susținerile pârâtei, în

sensul că prestațiile băncii decurgând din necesitatea monitorizării creditului

trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare, au fost

apreciate de curte ca fiind contrare dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

193/2000, iar asupra împrejurării că reclamantul nu a invocat vicierea

consimțământului său cu privire la aceste clauze, a reținut că aspectul nu

înlătură caracterul abuziv al acestora, deoarece efectele nulității decurg din

dispozițiile legii speciale în materia protecției consumatorilor, iar nu din

vicierea propriu-zisă a consimțământului la încheierea contractului,

neinvocarea viciului de consimțământ pe cale de acțiune nefiind un motiv de

excludere a aplicării legislației în materia protecției consumatorului.

III. Împotriva Deciziei civile nr. 167

din 29 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

în termen legal a declarat recurs pârâta SC B.C.R. SA București, criticând-o

din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În cuprinsul memoriului depus la

dosar, pârâta a dezvoltat o serie amplă de critici referitoare la hotărârea

atacată.

Astfel, circumscris dispozițiilor art.

304 pct. 8 C. proc. civ. SC B.C.R. SA București a susținut că instanța de apel

a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor de la art. 5 și

art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice din 17

decembrie 2007, dintr-unele înțelese și acceptate ca stabilind componente

distincte ale costului „prețului" creditului respectiv, din clauze ce

formează obiectul principal al contractului, în clauze abuzive reglementând

extra-costuri, neînțelese și neacceptate de împrumutat.

În acest sens a arătat că în mod

eronat instanța de apel a reținut, referitor la dobândă, că ar fi raportată la

o dobândă stabilită discreționar de bancă și nu la indici de referință

obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii, iar în privința comisionului

de administrare că nu ar face parte din „prețul" creditului alături de

dobânda datorată și că ar fi o componentă „mult prea oneroasă" a prețului

creditului.

Subsumat motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susținut că decizia

recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4, din Legea

nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 3 alin. (1) lit.

g) din Normele B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din

Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 par. 1 din

Directiva nr. 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 288 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010

privind contractele de credit pentru consumatori, coroborate cu denunțările

Actului adițional propus de bancă, în contextul alinierii contractului de

credit din 17 decembrie 2007, la prima redactare a O.U.G. nr. 50/2010.

Față de aceste susțineri, pârâta a

solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în

sensul admiterii apelului B.C.R., referitor la comisionul de administrare,

respingerii apelului reclamantului, privind dobânda variabilă aplicabilă

începând cu luna a 13-a contractuală și pe fond, respingerea cererii de chemare

în judecată ca neîntemeiată.

Înalta Curte, din oficiu, în baza

dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa încheierii de

amânare a pronunțare din 22 aprilie 2013 ca motiv de ordine publică, subsumat

dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 și 105 alin.

(2) din același cod.

Analizând recursul din perspectiva

motivului de ordine publică invocat, Înalta Curte reține că este fondat în

considerarea următoarelor argumente:

Verificând actele dosarului, Înalta Curte

a constatat că instanța de apel a rămas în pronunțare la termenul din 15

aprilie 2013, când a amânat pronunțarea la 22 aprilie 2013 și apoi la 29

aprilie 2014, precum și că la dosar nu se regăsește încheierea de amânare de

pronunțare din 22 aprilie 2013.

Orice măsură, dispoziție a instanței

trebuie să se regăsească într-o încheiere, care constituie o hotărâre relativ

la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecată, așa cum statuează

dispozițiile art. 255 alin. (2) raportat la art. 147 C. proc. civ., potrivit

cărora toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății, cu

excepția celor care soluționează fondul cauzei în primă instanță, apelul și

recursul, se numesc încheieri și cuprind dezbaterile urmate în ședință.

În speță, instanța de apel, rămânând

în pronunțare la termenul din 15 aprilie 2013, în încheierea de ședință de la

acea dată a consemnat susținerile părților și, având nevoie de timp pentru a

delibera, în baza art. 260 C. proc. civ., a amânat pronunțarea la 22 aprilie

2013.

Dispozițiile art. 260 C. proc. civ.

prevăd, pentru situația în care instanța nu poate hotărî de îndată,

posibilitatea amânării pronunțării pentru un termen ce va fi anunțat de

președinte și care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

Astfel, la termenul din 22 aprilie

2013, instanța trebuia ori să soluționeze cauza, ori, așa cum s-a întâmplat în

speță, având nevoie în continuare de timp pentru a delibera, în aplicarea art.

260 C. proc. civ., să amâne pronunțarea pentru alte cel mult 7 zile.

Această amânare de pronunțare trebuia

să se concretizeze într-o încheiere de ședință care să respecte condițiile

impuse de art. 261 C. proc. civ.

Textul legal anterior evocat este o

normă imperativă, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea și implicit

încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii și trebuie să

cuprindă: arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au

luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în

care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al

avocaților; obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu

arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților; dispozitivul; calea de atac și termenul în care se

poate exercita; mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum

și semnăturile judecătorilor și grefierului.

Toate aceste mențiuni sunt de natură

să asigure transparența actului de justiție și desfășurarea procesului cu

garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului,

creând părților convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în fața

unei instanțe competente, precum și posibilitatea verificării legalității și

temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Cum încheierea de amânare de

pronunțare face parte integrantă din hotărârea pronunțată, Înalta Curte reține

că lipsa încheierii de amânare de pronunțare de la 22 aprilie 2013 nu permite

părților să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată și nici instanței învestite

cu soluționarea căii de atac exercitate împotriva Deciziei civile nr. 167 din

29 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

din care face parte integrantă, să cenzureze legalitatea compunerii instanței

și alcătuirii completului de judecată, precum și măsura adoptată.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă

ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce

nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar

nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora

care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Or, instanța de apel, prin omisiunea

pronunțării încheierii de amânare, a fracturat cursul procesual al litigiului

prin aceea că nu a explicat raționamentul juridic adoptat, așa încât hotărârea

sa nu creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice

și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul

judiciar.

În aceste condiții, Înalta Curte

apreciază că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor

declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate

înlătura decât prin anularea lor.

În cauză, vătămarea produsă părților

este evidentă, în condițiile în care, așa după cum s-a arătat anterior, această

omisiune nu permite cenzura legalității hotărârii în faza procesuală a

recursului.

Toate aceste considerente impun

concluzia că instanța de apel nu a pronunțat hotărârea atacată cu respecterea

art. 261 C. proc. civ., ceea ce conduce, în conformitate cu art. 312 alin. (5)

C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 5 din același cod la casarea hotărârii

atacate și trimiterea acesteia, spre rejudecare, instanței de apel.

Având în vedere că a fost apreciat ca

fondat motivul de nelegalitate de ordine publică, analiza celorlalte motivele

de recurs formulate de pârâtă este de prisos.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC B.C.R.

SA București împotriva Deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

11 aprilie 2014.