ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 204/ C din 02 aprilie 2012, Tribunalul Brașov, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte, astfel cum a fost modificată, acțiunea formulată de reclamanții-pârâți M.A.O. și M.V. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B.C.R. SA, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate în pct. 5 teza finală din contractele de credit bancar din 18 iulie 2007, din 20 octombrie 2007, din 09 noiembrie 2007 și din 09 noiembrie 2007 și în pct. 9.3 din Condițiile generale de creditare, a anulat aceste clauze, a constatat că dobânda este formată din indicele Euribor + 1,2 p.p. pentru contractele de credit, ambele din data de 09 noiembrie 2007 și din indicele Euribor + 1,5 p.p.

pentru contractele de credit din 18 iulie 2007 și din 20 octombrie 2007, începând cu data expirării duratei pentru care, conform pct. 5 teza I, dobânda a fost fixă, a obligat pârâta-reclamantă să comunice reclamanților graficele de rambursare conform celor stabilite prin prezenta hotărâre, a respins cererea reclamanților-pârâți privind obligarea pârâtei-reclamante la încheierea unor acte adiționale, ca nefondată și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B.C.R. SA în contradictoriu cu reclamanții-pârâți M.A.O. și M.V., ca nefondată.

În motivare, s-a reținut că, față de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referință variabilă, în esență, clauza de la pct. 5 din contract nu este definită într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul ușor inteligibil, la aceeași concluzie ajungându-se și dacă se au in vedere dispozițiile art. 9 3 alin. (1) lit. g). din O.G. nr. 21/1992 cu privire la marja bănci, s-au mai avut în vedere și dispozițiile art. 983 C. civ.

care prevăd că, în caz de dubiu, clauzele unui contract trebuie interpretate în favoarea debitorului, în speță, în favoarea împrumutatului, precum și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului". În privința clauzei prevăzute de pct. 9.3, instanța de fond a reținut, de asemenea, că susținerile reclamantei-pârâte sunt fondate, caracterul abuziv fiind determinat, mai ales, de dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat clauza inserată la punctul anterior menționat, între drepturile băncii și obligațiile reclamanților, pentru aceleași considerente fiind respinsă și cererea reconvențională.

În privința petitului referitor la obligarea pârâtei-reclamante B.C.R. să încheie acte adiționale potrivit hotărârii, instanța a apreciat ca nefondată această cerere, întrucât, atâta vreme cât au fost admise petitul referitor la constatarea caracterului abuziv al unor clauze și petitul referitor la comunicarea graficelor de rambursare, nu se mai impune și încheierea unor acte adiționale care să transpună, practic, cele stabilite pe cale judecătorească.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, a respins apelul declarat de pârâta B.C.R., reținând că reclamanții au calitatea de consumatori, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile Legii nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 și Directivei nr. 93/13/ CEE, iar varianta ratei dobânzii, astfel cum rezultă din clauzele inserate în acest sens în contractul de credit, este dependentă de voința băncii, neexistând niciun criteriu sau element de referință susceptibil de verificare din partea împrumutatului pentru a calcula dacă majorarea este necesară și proporțională cu scopul urmărit de creditor, astfel că simpla inserare a clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă nu îndeplinesc cerințele mai sus reținute, fiind constatate corect de instanța de fond ca fiind abuzive.

Caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele de credit referitoare la declararea scadenței anticipate a creditului este corect reținut de prima instanță ca urmare a dezechilibrului creat de aceste clauze între drepturile băncii și obligațiile reclamanților, atâta vreme cât instituția de creditare pentru orice caz de culpă și pentru încălcarea oricăror obligații contractuale poate declara scadența anticipată. Or, orice risc al instituției de creditare a fost eliminat prin constituirea de către reclamanți a garanțiilor imobiliare care, în această situație, nu își mai găsește eficiența, reclamanții fiind într-o poziție de inferioritate față de bancă, fiind privați de orice posibilitate de negociere și constrânși să adere la propunerile acesteia.

Împotriva acestei decizii, pârâta B.C.R. a formulat recurs, solicitând, în principal, admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot a cererii introductive, iar, în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale pentru ipoteza constatării de către instanță a admisibilității modificării clauzei privind dobânda, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs, s-a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel rezumându-se la a confirma soluția instanței de apel, fără a dezvolta raționamentul său propriu; că s-a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre părți și s-a fixat un cuantum al dobânzii, care nu este rezultatul acordului părților, încălcându-se, astfel, principiul pacta sunt servanda; în mod greșit s-a apreciat că se poate proceda la controlul caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 5 din contractele de credit deduse judecății, această clauză neputând face obiectul controlului caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000 și, neîndeplinind condițiile prevăzute de actul normativ anterior menționat pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, în mod netemeinic s-a statuat ca având caracter abuziv clauza privind declararea scadenței anticipate a creditului; instanța de apel nu a luat în considerare experiența profesională a reclamantei în ceea ce privește contractele de credit bancar, aplicând legislația consumeristă unei persoane care nu îndeplinește criteriile legale pentru a putea fi considerată consumator profan, precum și că decizia instanței de apel încalcă principiile statuate de C.J.U.E.

în cauza C 618/10 și contrazice jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind respingerea cererilor clienților băncilor de modificare a prețului contractelor de credit în temeiul legislației consumeriste. Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat, înțelegând să invoce și excepția puterii de lucru judecat motivat de faptul că, în fața instanței de apel, B.C.R. SA nu a cerut admiterea cererii reconvenționale, astfel încât se impune admiterea acestei excepții, mijloc procesual pe care instanța îl califică ca fiind apărare de fond și pe care o va analiza în cadrul recursului. Înalta Curte, examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele considerente: Conform art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, iar hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile părților, acesta constituind un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Este însă important de reținut că judecătorul are obligația să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere și nu să răspundă, separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere, neconstituind motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument, admițându-se, în mod constant, posibilitatea motivării implicite, globale.

Instanța de apel a motivat decizia recurată, reținând calitatea de consumator a reclamanților și caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele de credit referitoare la cuantumul dobânzii și la declararea scadenței anticipate a creditului, cu trimitere la actele normative incidente în cauză, respectiv Directiva nr. 93/13/ CEE, art. 93 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992 și art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000 modificată. Referitor la motivele de recurs potrivit cărora instanța a intervenit în mod nepermis în raporturile juridice dintre părți, fixând un cuantum al dobânzii, care nu este rezultatul acordului părților și constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contractele de credit în condițiile în care aceste clauze nu pot face obiectul controlului judiciar, Înalta Curte reține că Legea nr. 193/2000 abilitează instanțele de judecată, să cenzureze contractul, iar jurisprudența C.J.U.E.

recunoaște, de asemenea, dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește concluzia posibilității exercitării controlului judiciar al clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, C.J.C.E. - 27 iunie 2000). De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii C.J.U.E.

- C -484/08 - Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări.care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil". Așadar, în materia protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Cum jurisprudența C.J.U.E. este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a și petrecut, astfel încât se impune și respingerea acestor motive de recurs. Nefondat este motivul de recurs potrivit căruia clauza prevăzută la art. 5 din contractele de credit deduse judecății nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a fi calificată ca abuzivă, deoarece art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie caracter abuziv clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) Natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia; b) Toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) Alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Conform art. 6 din aceeași lege, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În ce privește încheierea contractului, instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamanții, în calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu banca.

Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. (2) din Lege. Reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Cu privire la critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, se reține că, potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii. Modalitatea de exprimare folosită de bancă face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

În speță, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimații consumatori și a fost încălcat principiul bunei credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ. Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților, libertatea de voință a clienților rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește profilul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

De asemenea, alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. Având în vedere aceleași argumente, Înalta Curte consideră că și această clauză creează un avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul reclamanților care s-ar putea găsi în situația de a li se activa clauza în discuție, fără ca, în prealabil, să cunoască în concret situațiile care determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de natura acestor situații.

În ceea ce privește noțiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva nr. 93/13/ CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. Se reține, astfel, că protecția consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care, acționează în afara activității sale profesionale și care nu urmăresc obținerea unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situație de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

Or, raportat la contractele de credit încheiate între părți, reclamanta are calitatea de consumator, fiind persoană fizică, contractele de credit ce fac obiectul prezentului dosar fiind în afara activității sale profesionale, astfel încât și acest motiv de recurs este nefondat. Cu privire la susținerea potrivit căreia decizia contrazice jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a principiilor statuate de C.J.U.E., instanța de recurs reține că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept substanțial și nu la jurisprudența, deoarece aceasta nu constituie izvor de drept. Reținând că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.C.R. - sucursala Brașov împotriva Deciziei nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B.C.R. - sucursala Brașov împotriva Deciziei nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.