ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 990/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 204/ C

din 02 aprilie 2012, Tribunalul Brașov, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte, astfel cum a fost modificată,

acțiunea formulată de reclamanții-pârâți M.A.O. și M.V. în contradictoriu cu

pârâta-reclamantă SC B.C.R. SA, a constatat caracterul abuziv al clauzei

inserate în pct. 5 teza finală din contractele de credit bancar din 18 iulie 2007,

din 20 octombrie 2007, din 09 noiembrie 2007 și din 09 noiembrie 2007 și în pct.

9.3 din Condițiile generale de creditare, a anulat aceste clauze, a constatat

că dobânda este formată din indicele Euribor + 1,2 p.p. pentru contractele de

credit, ambele din data de 09 noiembrie 2007 și din indicele Euribor + 1,5 p.p.

pentru contractele de credit din 18 iulie 2007 și din 20 octombrie 2007,

începând cu data expirării duratei pentru care, conform pct. 5 teza I, dobânda

a fost fixă, a obligat pârâta-reclamantă să comunice reclamanților graficele de

rambursare conform celor stabilite prin prezenta hotărâre, a respins cererea

reclamanților-pârâți privind obligarea pârâtei-reclamante la încheierea unor

acte adiționale, ca nefondată și a respins cererea reconvențională formulată de

pârâta-reclamantă SC B.C.R. SA în contradictoriu cu reclamanții-pârâți M.A.O.

și M.V., ca nefondată.

În motivare,

s-a reținut că, față de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii

de referință variabilă, în esență, clauza de la pct. 5 din contract nu este

definită într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest

mod, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit

nefiind unul ușor inteligibil, la aceeași concluzie ajungându-se și dacă se au

in vedere dispozițiile art. 9

3

alin. (1) lit. g). din O.G. nr. 21/1992

cu privire la marja bănci, s-au mai avut în vedere și dispozițiile art. 983 C.

civ. care prevăd că, în caz de dubiu, clauzele unui contract trebuie

interpretate în favoarea debitorului, în speță, în favoarea împrumutatului,

precum și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit

cărora, „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea

vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

În privința

clauzei prevăzute de pct. 9.3, instanța de fond a reținut, de asemenea, că

susținerile reclamantei-pârâte sunt fondate, caracterul abuziv fiind determinat,

mai ales, de dezechilibrul semnificativ pe care l-a creat clauza inserată la

punctul anterior menționat, între drepturile băncii și obligațiile

reclamanților, pentru aceleași considerente fiind respinsă și cererea

reconvențională.

În privința petitului

referitor la obligarea pârâtei-reclamante B.C.R. să încheie acte adiționale

potrivit hotărârii, instanța a apreciat ca nefondată această cerere, întrucât,

atâta vreme cât au fost admise petitul referitor la constatarea caracterului

abuziv al unor clauze și petitul referitor la comunicarea graficelor de

rambursare, nu se mai impune și încheierea unor acte adiționale care să

transpună, practic, cele stabilite pe cale judecătorească.

Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 178/ Ap din 4 decembrie

2012, a respins apelul declarat de pârâta B.C.R., reținând că reclamanții au

calitatea de consumatori, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile

Legii nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 și Directivei nr. 93/13/ CEE, iar

varianta ratei dobânzii, astfel cum rezultă din clauzele inserate în acest sens

în contractul de credit, este dependentă de voința băncii, neexistând niciun

criteriu sau element de referință susceptibil de verificare din partea

împrumutatului pentru a calcula dacă majorarea este necesară și proporțională

cu scopul urmărit de creditor, astfel că simpla inserare a clauzelor

referitoare la dobânda revizuibilă nu îndeplinesc cerințele mai sus reținute,

fiind constatate corect de instanța de fond ca fiind abuzive.

Caracterul

abuziv al clauzelor inserate în contractele de credit referitoare la declararea

scadenței anticipate a creditului este corect reținut de prima instanță ca

urmare a dezechilibrului creat de aceste clauze între drepturile băncii și

obligațiile reclamanților, atâta vreme cât instituția de creditare pentru orice

caz de culpă și pentru încălcarea oricăror obligații contractuale poate declara

scadența anticipată. Or, orice risc al instituției de creditare a fost eliminat

prin constituirea de către reclamanți a garanțiilor imobiliare care, în această

situație, nu își mai găsește eficiența, reclamanții fiind într-o poziție de

inferioritate față de bancă, fiind privați de orice posibilitate de negociere

și constrânși să adere la propunerile acesteia.

Împotriva

acestei decizii, pârâta B.C.R. a formulat recurs, solicitând, în principal,

admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii în tot

a cererii introductive, iar, în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale

pentru ipoteza constatării de către instanță a admisibilității modificării

clauzei privind dobânda, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, s-a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, instanța de apel rezumându-se la a confirma soluția instanței

de apel, fără a dezvolta raționamentul său propriu; că s-a intervenit în mod

nepermis în raporturile juridice dintre părți și s-a fixat un cuantum al

dobânzii, care nu este rezultatul acordului părților, încălcându-se, astfel,

principiul pacta sunt servanda; în mod greșit s-a apreciat că se poate proceda

la controlul caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 5

din contractele de credit deduse judecății, această clauză neputând face

obiectul controlului caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000

și, neîndeplinind condițiile prevăzute de actul normativ anterior menționat

pentru a fi calificată ca fiind abuzivă, în mod netemeinic s-a statuat ca având

caracter abuziv clauza privind declararea scadenței anticipate a creditului;

instanța de apel nu a luat în considerare experiența profesională a reclamantei

în ceea ce privește contractele de credit bancar, aplicând legislația

consumeristă unei persoane care nu îndeplinește criteriile legale pentru a

putea fi considerată consumator profan, precum și că decizia instanței de apel

încalcă principiile statuate de C.J.U.E. în cauza C 618/10 și contrazice

jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind

respingerea cererilor clienților băncilor de modificare a prețului contractelor

de credit în temeiul legislației consumeriste.

Prin

întâmpinare, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat,

înțelegând să invoce și excepția puterii de lucru judecat motivat de faptul că,

în fața instanței de apel, B.C.R. SA nu a cerut admiterea cererii

reconvenționale, astfel încât se impune admiterea acestei excepții, mijloc

procesual pe care instanța îl califică ca fiind apărare de fond și pe care o va

analiza în cadrul recursului.

Înalta Curte,

examinând recursul astfel cum a fost formulat, va dispune respingerea acestuia

ca nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 295

C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță,

iar hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pentru care s-au

înlăturat cererile părților, acesta constituind un element necesar în

exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Este însă

important de reținut că judecătorul are obligația să motiveze soluția dată

fiecărui capăt de cerere și nu să răspundă, separat, diferitelor argumente ale

părților care sprijină aceste capete de cerere, neconstituind motiv de casare

faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument, admițându-se, în mod constant,

posibilitatea motivării implicite, globale.

Instanța de

apel a motivat decizia recurată, reținând calitatea de consumator a

reclamanților și caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractele de

credit referitoare la cuantumul dobânzii și la declararea scadenței anticipate

a creditului, cu trimitere la actele normative incidente în cauză, respectiv

Directiva nr. 93/13/ CEE, art. 93 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992 și art.

1 alin. (3) și art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000 modificată.

Referitor la

motivele de recurs potrivit cărora instanța a intervenit în mod nepermis în

raporturile juridice dintre părți, fixând un cuantum al dobânzii, care nu este

rezultatul acordului părților și constatând caracterul abuziv al clauzei

prevăzute la art. 5 din contractele de credit în condițiile în care aceste

clauze nu pot face obiectul controlului judiciar, Înalta Curte reține că Legea nr.

193/2000 abilitează instanțele de judecată, să cenzureze contractul, iar

jurisprudența C.J.U.E. recunoaște, de asemenea, dreptul judecătorului de a se

sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale,

ceea ce întărește concluzia posibilității exercitării controlului judiciar al

clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero,

C.J.C.E. - 27 iunie 2000).

De altfel,

potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii C.J.U.E. - C -484/08 - Caja

de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispozițiile art. 4 alin. (2) și

art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se

opun unei reglementări.care autorizează un control jurisdicțional al

caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului

principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației,

pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul

acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod

clar și inteligibil".

Așadar, în

materia protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea

Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în

legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel

național au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt

servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze,

în măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea

intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat

de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una

absolută sau discreționară de a contracta.

Cum

jurisprudența C.J.U.E. este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că

acestea au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt

ce s-a și petrecut, astfel încât se impune și respingerea acestor motive de

recurs.

Nefondat este

motivul de recurs potrivit căruia clauza prevăzută la art. 5 din contractele de

credit deduse judecății nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000

pentru a fi calificată ca abuzivă, deoarece art. 3 din Directiva nr. 93/13

atribuie caracter abuziv clauzelor contractuale care nu s-au negociat

individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg

din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4

din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct

cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu

alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

O clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale

de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv.

Faptul că

anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost

negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei

legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a

contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată

direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Lista cuprinsă

în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de

exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Fără a încălca

prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se

evaluează în funcție de:

a) Natura

produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul

încheierii acestuia;

b) Toți factorii

care au determinat încheierea contractului;

c) Alte clauze

ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Evaluarea

naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului

principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț

și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb,

pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj

ușor inteligibil.

Conform art. 6

din aceeași lege, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie

personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce

efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu

acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În ce privește

încheierea contractului, instanța de apel a apreciat în mod corect că

reclamanții, în calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală,

în raport cu banca.

Contractul

încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către

împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau

înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art.

4 alin. (2) din Lege.

Reclamanții nu

au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul

juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3)

teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că

a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză.

Cu privire la

critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea ratei dobânzii nu

creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, se reține că,

potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză

care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii

în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în

baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția

informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a

rezilia imediat contractul.

Pentru a reține

stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este

necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrise, care să ofere

clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se

va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opțiunea lui de a contracta este

liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului

juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar

arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel

de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control

judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau

inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Modalitatea de

exprimare folosită de bancă face ca respectiva clauză să fie interpretată doar

în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da

posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă

și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

În speță, banca

a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieței

financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici

financiare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000,

deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimații consumatori și a fost

încălcat principiul bunei credințe, creându-se astfel în detrimentul acestora

un dezechilibru semnificativ.

Alegerea

tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă

asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte

preformulate impuse de bancă clienților, libertatea de voință a clienților

rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil,

alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește

profilul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul

de credit în care se încadrează conform ratingului.

De asemenea, alin.

(3) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a

caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin

clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin

dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului

ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă

judecății.

Având în vedere

aceleași argumente, Înalta Curte consideră că și această clauză creează un

avantaj în favoarea pârâtei, fără a exista un remediu în sprijinul

reclamanților care s-ar putea găsi în situația de a li se activa clauza în

discuție, fără ca, în prealabil, să cunoască în concret situațiile care

determină scadența anticipată și să-și poată adapta conduita în raport de

natura acestor situații.

În ceea ce

privește noțiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000,

astfel cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit.

b) din Directiva nr. 93/13/ CEE, atribuind această calitate oricărei persoane

fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de

consum, acționează în afara activității sale comerciale, industriale sau de

producție, artizanale sau liberale.

Se reține,

astfel, că protecția consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât

și de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau

grupul de persoane fizice care, acționează în afara activității sale

profesionale și care nu urmăresc obținerea unui profit, urmărindu-se protejarea

consumatorului ce se află într-o situație de inferioritate față de profesionist

atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

Or, raportat la

contractele de credit încheiate între părți, reclamanta are calitatea de

consumator, fiind persoană fizică, contractele de credit ce fac obiectul

prezentului dosar fiind în afara activității sale profesionale, astfel încât și

acest motiv de recurs este nefondat.

Cu privire la

susținerea potrivit căreia decizia contrazice jurisprudența constantă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a principiilor statuate de C.J.U.E., instanța

de recurs reține că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la încălcarea sau

aplicarea greșită a normelor de drept substanțial și nu la jurisprudența,

deoarece aceasta nu constituie izvor de drept.

Reținând că

instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta B.C.R. - sucursala Brașov împotriva Deciziei nr. 178/ Ap din

4 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâta B.C.R. - sucursala Brașov împotriva Deciziei

nr. 178/ Ap din 4 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 martie 2014.