ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4821/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4821/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 24 septembrie 2010, reclamanții M.M., L.C., G.L.,

T.A., B.E.M., V.L.S., P.N., N.D., S.D.G., T.M., S.R., D.F.P. au chemat în

judecată pe pârâta B.C.R. S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate că există identitate între sintagma „dobânda de referință variabilă”

menționată în contractele de credit bancar încheiate și sintagma „Euribor” și

să fie obligată pârâta ca pentru perioada de aplicare a dobânzii variabile să

emită și să comunice graficele de rambursare aferente contractelor de credit

bancar, în care să fie calculată dobânda curentă ca fiind „Euribor 6M” la care

se adaugă marja fixă convenită inițial.

În motivarea acțiunii au susținut că au încheiat cu pârâta prin

sucursalele sale, contracte de credit bancar pentru credite în moneda euro cu

ipotecă, prin care au convenit ca în primele luni de rambursare (3 luni, 12

luni, 18 luni, în funcție de situația fiecărui contract) dobânda să fie fixă,

iar ulterior variabilă, aceasta din urmă fiind stabilită prin negociere și

formată din dobânda de referință variabilă (ce urma să fie afișată la sediile

B.C.R.) la care se adaugă un procent negociat de părți (3,5%, 1,5%, 1,2% sau

0%).

Astfel, art. 5 din contractul din 10 iulie 2007 încheiat cu reclamanta M.M.

prevede: „la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 5,8%

pe an și este fixă în primii 1 ani și variabilă ulterior. Dobânda fixă se

menține constantă pe o perioadă de 1 ani, începând cu data primei trageri. După

această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă,

care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,2 pp”. Această prevedere

este preluată, fără modificări esențiale (exceptând cuantumul dobânzii fixe și

cuantumul procentului/marjei fixe convenită pentru dobânda variabilă, aferentă

fiecărui contract în parte) și în celelalte contracte, mai precis în același

articol nr. 5, al contractelor din 23 noiembrie 2007 încheiat cu L.C., T.M.,

încheiat cu S.D.G., din 19 noiembrie 2007 încheiat cu G.L., încheiat cu B.E.M.,

încheiat cu D.F., din 27 august 2007 încheiat cu P.N., din 25 octombrie 2007

încheiat cu N.D., din 24 aprilie 2007 încheiat cu S.R., din 30 mai 2007

încheiat cu V.L.S. și din 3 decembrie 2007 - încheiat cu T.A. (respectiv art. 6

din contractul din încheiat cu T.M.).

Contractele de credit au avut ca anexă „Condiții Generale de Creditare”

în care se prevede că „Pentru creditele cu dobânda variabilă stabilită în

funcție de un indice de referință Libor/ Euribor, nivelul dobânzii se poate

modifica în funcție de evoluția acestuia”, clauza fiind prezentă în toate

condițiile generale, cu variații nesemnificative.

După primele luni în care dobânda convenită a fost fixă, iar pârâta și-a

respectat graficele de rambursare, parte integrantă din contracte, în momentul

achitării ratelor aferente dobânzii variabile au constatat că ratele solicitate

erau considerabil mai mari decât cele inserate în graficele de rambursare,

primind din partea pârâtei explicația că a majorat justificat ratele, întrucât

dobânda aplicabilă este „o dobândă de referință variabilă B.C.R.”.

Reclamanții au considerat că aplicând această sintagmă, fără a prezenta

în mod concret un calcul sau o altă formulă de calcul decât cea convenită

inițial, pârâta a solicitat în realitate o altă dobândă, în prezent aceasta

fiind de peste 10%.

Ei au susținut că dobânda de referință variabilă în cazul unui contract

de credit în euro este dobânda Euribor, general acceptată în cadrul Uniunii

Europene, inclusiv de către E.B. - deținătoarea B.C.R., creată în anul 1999 în

acest scop și că dobânda de referință variabilă B.C.R., invocată de pârâtă nu

se regăsește niciunde în contractele de credit încheiate, fiind cu mult mai

mare decât dobânda normală care trebuie respectată, prin urmare nu sunt de

acord să achite ratele majorate, ci raportate la dobânda Euribor, la care se

adaugă marjele convenite cu fiecare.

Reclamanții au mai susținut că nu învestesc instanța cu

modificarea/revocarea convenției, ci solicită interpretarea unei clauze

contractuale, conținută în art. 5 din contracte, respectiv art. 6 din contract,

cu privire la sintagma „dobânda de referință variabilă”, întrucât pârâta

consideră că este o dobândă de referință variabilă B.C.R., iar nu că aceasta se

referă la indicele Euribor.

Comparând cele două puncte de vedere diferite, se observă că prin

aplicarea indicelui EURIBOR, reclamanții plătesc mai puțin, deci potrivit art. 983

C. civ., acest indice este cel aplicabil prin interpretare, principiu preluat

de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel că în caz de dubiu asupra

interpretării unei clauze comerciale, acestea se interpretează în favoarea

consumatorului, așa că pretenția pârâtei nu poate fi primită.

Deosebit, au apreciat că încercarea acesteia de a completa/modifica

sintagma „dobânda variabilă de referință B.C.R.” este abuzivă, întrucât nu

și-au dat acordul în acest sens și nu are niciun temei legal.

Pe de altă parte, în mod evident, în condițiile unui contract

în euro cu dobândă variabilă, potrivit condițiilor generale din anexă, art. 2.10

lit. b) și 4.2, indicele de referință este Euribor.

Interpretarea corectă care trebuie aplicată se deduce indubitabil din

conținutul art. 2.10 lit. b), care prevede că: „Pentru creditele cu dobândă

variabilă stabilită în funcție de un indice de referință Libor sau Euribor,

nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”, ceea ce

înseamnă că dacă indicele Euribor scade în mod corespunzător scade și nivelul

dobânzii, după cum dacă acest indice crește, va crește și dobânda curentă.

Pentru a justifica majorarea în discuție, pârâta a făcut referire la

clauza contractuală potrivit căreia pe parcursul creditului, banca poate

modifica dobânda, fără consultarea împrumutatului și funcție de costul

serviciilor de creditare, noul procent aplicându-se de la data modificării

acestuia la soldul creditului existent, iar modificarea dobânzii curente

conduce la recalcularea dobânzii datorate.

Reclamanții au arătat că această cauză este abuzivă pentru că nu

precizează un anumit indice sau un alt indicator, prin care banca își rezervă

dreptul de a modifica dobânda în raport de evoluția pieței, și nu-și produce

efectele, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 și că au încheiat un

contract de adeziune, în care singurul element negociat este cel al marjei

procentuale, adăugată dobânzii variabile de referință (Euribor), iar criteriul

susținut de pârâtă, costul resurselor de creditare, dă nepermis dreptul la

modificarea dobânzii în favoarea ei.

Pârâta prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată în raport de considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Din cuprinsul contractelor de creditare intervenite între părți,

raportate la legislația specifică cu incidență asupra activității bancare,

rezultă că nu există o identitate între sintagmele „dobânda de referință

variabilă” și „Euribor”, așa cum pretind reclamanții, acestea având sensuri și

conținuturi distincte.

În contractele de creditare analizate s-a prevăzut o dobândă fixă pentru

primele luni (între 3 luni și 18 luni), de la caz la caz, și o dobânda

variabilă ulterior, astfel că după primele luni cu dobândă fixă, dobânda

curentă s-a calculat din dobânda de referință variabilă la care s-a adăugat o

marjă fixă, negociată în momentul încheierii contractului, după caz cu fiecare

client în parte.

Din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit, pct.

2, referitor la dobândă, în ce privește dobânda variabilă, pct. 2.10 lit. b),

rezultă o distincție clară între dobânda variabilă stabilită de bancă, în

funcție de costul resurselor de creditare și dobânda variabilă stabilită în

funcție de un indice de referință Libor/ Euribor.

Motivul pentru care în cuprinsul Condițiilor generale de creditare, se

face distincție între creditele cu dobânda variabilă stabilită în funcție de

costul resurselor de creditare și dobânda variabilă stabilită în funcție de un

indice de referință Libor/ Euribor, constă în aceea că Banca Comercială Romană

a pus la dispoziția clienților împrumuturi cu ambele tipuri de dobândă

variabilă, astfel încât au fost liberi să opteze pentru unul dintre acestea.

Potrivit Condițiilor generale de creditare, dobânda de referință

variabilă are la baza stabilirii ei, costurile resurselor de creditare

suportate de bancă, pe când Euribor, reprezintă rata dobânzii la care băncile

europene se împrumută între ele în moneda euro, această rată fiind rezultatul

unui calcul care are la bază media dobânzilor practicate.

În ceea ce privește finanțarea în euro a creditelor pe teritoriul

României, se realizează, în principal de pe piața internațională, deoarece

piața internă nu oferă aceasta posibilitate raportat la deficitul de cont

curent generat de realitățile economice.

Băncile comerciale din România nu se finanțează pe piețele

internaționale la o rată a dobânzii scăzută. La costul banilor, se adaugă o

primă care acoperă riscul specific de țară, ce poate fi aproximată prin C.D.S.

și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima e

percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și

asume riscul de țară. în cazul României, în cazul liniilor de credit, prima C.D.S.

este, în prezent, de aproximativ 3,8 puncte procentuale.

În concluzie, rata dobânzii de finanțare pentru România nu poate fi sub

5%, la care se adaugă celelalte elemente de cost ale unui credit, respectiv

costul serviciilor de creditare.

Contractele de credit încheiate de reclamanți au reglementări juridice

diferite, în raport de natura lor, astfel încât analiza supusă judecății prin

prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a O.G. nr. 21/1992 este greșită,

fără referire la prevederile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al

contractului de credit pentru consum destinat consumatorilor persoane fizice,

reglementare specială, cu dispoziții privind dobânda și condițiile în care

poate fi modificată.

În altă ordine de idei, prin semnarea contractelor de credit,

reclamanții și-au exprimat acordul în legătură cu toate clauzele cuprinse în

contract, inclusiv cu cele referitoare la tipul dobânzii și modalitățile de

modificare a ei.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală

care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă

prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în

detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar

potrivit alin. (2), o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind

negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitatea consumatorului să influențeze asupra ei, cum ar fi contractele

standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de

comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

După cum rezultă din cuprinsul contractelor de credit supuse analizei,

însușite prin semnătură de către reclamanți, în cazul creditelor cărora le sunt

aplicabile dispozițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, este stipulat dreptul

acestora ca în termen de 10 zile de la luarea la cunoștință a noului procent de

dobândă, de a rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente, în

cazul în care nu sunt de acord cu noul procent de dobândă.

În privința caracterului juridic al contractului de credit financiar de

adeziune, a susținut că dă clientului posibilitatea să accepte condițiile

impuse de bancă și să intre cu aceasta într-un raport contractual sau să nu

accepte condițiile și să refuze încheierea contractului.

A mai arătat că în O.U.G. nr. 50/2010 privind contractul de credit

pentru consumatori, sunt reglementate drepturile și obligațiile părților

acestor contracte și că în scopul alinierii prevederilor contractelor de credit

încheiate cu împrumutații, banca încheie acte adiționale prin care se stabilesc

inclusiv modul de calcul al dobânzii, în funcție de indicele de referință Euribor

la 6 luni plus marja fixă, însă reclamanții nu au în vedere acest act normativ.

În concluzie, în raport de prevederile art. 969 și următoarele C. civ.,

ale Legii nr. 193/2000 și Legii nr. 289/2004, după caz, până la data intrării

in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dobânzile aplicabile creditelor contractate de

reclamanți sunt stabilite în conformitate cu prevederile contractuale, așa cum

corect s-a procedat iar, după alinierea clauzelor din contractele de credit la

cerințele O.U.G. nr. 50/2010, stabilirea dobânzii se realizează în acord cu

acest act normativ, astfel încât pretențiile reclamanților privind înlocuirea

dobânzii, respectiv emiterea unor alte grafice de rambursare sunt nefondate.

Tribunalul Vâlcea, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și

fiscal, prin sentința nr. 2271 din 16 noiembrie 2011 a respins acțiunea, reținând

că între reclamanții M.M., G.L., T.A., B.E.M., P.N., N.D., S.D.G., T.M., S.R. și

D.F.P., și banca pârâtă au intervenit contractele de credit bancar pentru

persoane fizice din 10 iulie 2007, din 19 noiembrie 2007, din 3 decembrie 2007,

din 17 august 2007, din 25 octombrie 2007, din 24 aprilie 2007 și, care au fost

garantate.

În cuprinsul acestor contracte, s-a stipulat o dobândă fixă curentă în

primele 12 luni sau 18 luni și ulterior o dobândă curentă compusă dintr-o

dobândă de referință variabilă care urma să fie afișată la sediile B.C.R., la

care s-au adăugat 1,50; 1,20 respectiv 3,5 puncte procentuale, iar pentru

reclamanta B.E.M. - 0 puncte procentuale.

Potrivit înscrisului intitulat „Condiții generale de creditare la

contractul de credit” anexă „Pentru creditele cu dobândă variabilă” pct. 2.10 lit.

a)., pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără

consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare,

noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul

creditului existent, iar modificările dobânzii curente (%) duce la recalcularea

dobânzii datorate; deosebit pct. 2.10 lit. b). prevede: „Pentru creditele cu

dobânda variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință Libor/ Euribor,

nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”.

În unele anexe, la punctele 2.10 lit. a) și 2.10 lit. b) s-a prevăzut că

„Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se

modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință BCR/ dobânzii

administrate/ indicelui de referință Libor/Euribor/Bubor. Noul procent al

dobânzii variabile/dobânzii administrate/indicelui de referință va fi afișat la

sediul băncii, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent

la data modificării”, (pct. 4.2., 4.3 din Condițiile generale, fila 154 vol. l,

pct. 2.10 lit. b), 2.10 fila 166 vol. l dosar fond).

În raport de conținutul „Condițiilor generale”, reclamanții au solicitat

interpretarea clauzelor referitoare la dobândă în sensul că în fapt sintagma „dobânda

de referință variabilă”, indicată în contractele de credit bancar încheiate de

ei este identică cu sintagma „EURIBOR” și în consecință pârâta să fie obligată

să emită și să comunice graficele de rambursare aferente acestora în care să

fie calculată dobânda curentă ca fiind „EURIBOR 6M” la care se adaugă marja

fixă convenită inițial.

Deci, după expirarea perioadei stabilite pentru calcularea dobânzii

fixe, reclamanții susțin că în realitate dobânda curentă este formată dintr-o

dobândă de referință variabilă (Euribor), care trebuia să fie afișată la

sediile B.C.R., la care se adăugă marjele de 1,50, 1,20, respectiv 3,50 puncte

procentuale.

Instanța a reținut că interpretarea contractului este o operație prin

care se determină interesul exact al clauzelor contractuale, prin cercetarea

manifestării de voință a părților în strânsă legătură cu voința internă.

Potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractului se face după

intenția comună a părților contractante și nu după sensul literal al

termenilor, pornind de la voința reală a acestora și nu de la forma în care a

fost exprimată.

În unele cazuri, voința reală a părților se stabilește în urma

interpretării unor clauze îndoielnice, așa cum se invocă de către reclamanți,

în cauza de fată.

Cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice, (clauze

susceptibile de mai multe înțelesuri sau confuze, al căror înțeles este greu de

sesizat), Codul civil a instituit mai multe reguli speciale de interpretare,

care să permită înlăturarea neclarităților, între care și regula amintită de

reclamanți în acțiune, referitoare la interpretarea în folosul celui care s-a

obligat - in dubio pro reo, potrivit căreia, în cazul în care există îndoieli,

contractul se interpretează dacă va fi nevoie, în folosul celui care s-a

obligat (art. 983 C. civ.).

Față de cele expuse, instanța de fond a apreciat că nu se pune problema

unor dificultăți în determinarea interesului exact al contractelor analizate,

care să rezulte dintr-o contradicție existentă între manifestarea expresă de

voință și voința internă a părților.

Reclamanții au invocat în sprijinul susținerilor din acțiune, elemente

interioare ale contractelor, constând în dispozițiile din „Condițiile generale

de creditare-anexă la contractele de credit, susținând că vin în contradicție

cu prevederile contractului de credit, clauze ce privesc stabilirea prin voința

părților a dobânzii variabile, însă analiza clauzelor contractuale și a celor

din anexele evocate, relevă că pârâta a oferit credite cu dobândă variabilă,

stabilită în funcție de dobânda de referință B.C.R. (2.10 lit. a)) și credite

cu dobânda variabilă stabilită în raport de indicele de referință Euribor (2.10

lit. b)).

În continuare, instanța a motivat că existența celor două tipuri de

dobânzi variabile rezultă și din interpretarea pct. 4.2., 4.3. în sensul că pe

parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică

odată cu evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R./ dobânzii

administrate/ indicelui de referință Libor/Euribor/Bubor, iar procentul nou al

dobânzii variabile/dobânzii administrate/indicelui de referință se va afișa la

sediul băncii, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului existent la

data modificării.

În contractele reclamanților la pct. 5, supct. 6 s-a prevăzut că dobânda

curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la

sediile B.C.R., la care se adaugă sau nu puncte procentuale, așa că dobânda de

referință nu este sinonimă cu indicele de referință Euribor pentru creditele în

euro, ci se raportează la dobânda variabilă de referință întâlnită în

Condițiile generale de creditare-anexă la contract.

În consecință, din interpretarea coordonată a clauzelor contractuale,

prin altele, instanța a dedus că reclamanții au încheiat contracte privind

primul tip de produs bancar, prin care dobânda variabilă a fost stabilită în

funcție de dobânda de referință B.C.R., nefiind vorba de o clauză îndoielnică

așa cum prevede art. 983 C. civ.

În privința susținerilor reclamanților cu prilejul dezbaterilor pe fond,

referitoare la incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind

clauzele abuzive din contrate, în raport de modalitatea de calcul a dobânzii de

referință B.C.R., a reținut că în raport de obiectul sesizării sale nu pot fi

analizate.

Reclamanții M.M., L.C., G.L., T.A., B.E.M., V.L.S., P.N., N.D., S.D.G.,

T.M., S.R., D.F.P. au declarat apel împotriva sentinței de mai sus (ulterior G.L.

a renunțat la calea de atac, iar T.M. a susținut că nu-și însușește apelul

formulat de avocat în numele său) pe care au criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând în esență că a fost dată cu aplicarea și interpretarea

greșită a legii și a probelor administrate.

Astfel, în raport de pretenția formulată prin care au solicitat

interpretarea unei clauze contractuale, motivat de faptul că pârâta i-a dat o

altă interpretare decât cea corectă, instanța a reținut că nu există

dificultăți în determinarea exactă a înțelesului contractului, care să rezulte

dintr-o contradicție existentă între manifestarea expresă de voință și voința

internă a părților.

Aprecierea instanței de fond este greșită, punându-se neîndoielnic în

discuție interpretarea clauzei: „dobânda curentă este formată din dobânda de

referință variabilă, afișată la sediile B.C.R.” la care se adaugă puncte

procentuale între 0 și 1,5%.

Din acest punct de vedere, reclamanții consideră că art. 5 din contract

stabilește neechivoc că dobânda variabilă aplicată contractului este formată

din Euribor plus marja fixă stabilită pentru fiecare în parte, sintagma „Euribor”

fiind identică cu sintagma „dobânda de referință variabilă”, pe când pârâta

consideră că sintagma „dobânda de referință variabilă” se referă la sintagma „dobânda

de referință BCR”, iar instanța împărtășind opinia pârâtei nu și-a motivat

soluția.

Totodată, a reținut greșit că art. 2.10 lit. a) din contract prevede că

produsul oferit de pârâtă este creditul cu dobândă variabilă stabilită în

funcție de dobânda de referință B.C.R., în conținutul textului respectiv

neexistând o asemenea dispoziție.

Potrivit art. 11 din Condițiile generale de creditare, clauzele care fac

referire la un anumit tip de credit se utilizează numai pentru tipul de credit

respectiv, neputându-se susține că numai anumite clauze sunt aplicabile, iar

altele nu se aplică în ipoteza unui anumit tip de produs.

În cazul creditului cu dobândă variabilă sunt prevăzute ambele clauze (2.10

lit. a) și 2.10 lit. b) astfel că interpretarea pârâtei în sensul că se aplică

numai o clauză din acestea nu are suport contractual.

Referitor la obiectul cauzei, pentru a stabili dacă părțile respectă

obligațiile ce le incumbă în temeiul contractului, se impune identificarea

clauzelor ce vizează obligațiile care au condus la apariția litigiului.

În ipoteza în care neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a

acestor obligații este motivată de părțile contractante pe modul propriu de

interpretare a clauzelor contractuale, pentru continuarea executării

contractului se impune interpretarea de către instanță a clauzelor în discuție,

urmând a stabili care parte interpretează corect clauza disputată (existând

teoretic chiar varianta ca instanța să stabilească o interpretare diferită de

cele două poziții divergente ale părților).

Disensiunea dintre părți privește un element esențial al contractului și

anume dobânda. Pârâta a apreciat că poate folosi o dobândă internă, calculată

potrivit unei formule stabilită prin „calcule financiar bancare complexe”, ce

nu poate fi prezentată și care nu este inserată nici în contractele de credit.

Reclamanții au apreciat că dobânda trebuie să fie interpretată ca fiind

Euribor plus marja convenită inițial, prin aplicarea unor interpretări și

argumente logico-juridice, grupate în două variante, care converg spre aceeași

soluție.

Reclamanții au mai susținut că există suficiente elemente care afirmă că

părțile au convenit că dobânda de referință variabilă este indicele Euribor, trimițând

la art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale, care stabilește că pentru

modificarea ulterioară a dobânzii prin aplicarea noului procent al indicelui

Euribor, nu este necesară prezența și consimțământul împrumutatului, ci se face

automat când indicele Euribor se modifică potrivit contractului.

Art. 2.10 lit. b) precizează în mod expres care sunt criteriile de

modificare a nivelului dobânzii, stabilită în funcție de Euribor, și anume că

se modifică „în funcție de evoluția acestuia” (și, întrucât nu se precizează

alte criterii, se poate spune că numai în funcție de această evoluție, fără

alte variații ale altor factori, nedeterminanți, cum încearcă pârâta să

susțină).

Analizarea interpretărilor abuzive a clauzei disputate se face numai în

ipoteza în care instanța nu a reținut prima teză invocată, anume constatarea

neechivocității, art. 5 în privința stabilirii dobânzii ca fiind Euribor plus

marja fixă, orice altă interpretare, respectiv existența unei dobânzi interne

B.C.R., fiind abuzivă.

În situația în care s-ar aprecia că nu poate fi reținută interpretarea

potrivit căreia prin art. 5 s-a convenit plata unei dobânzi variabile în

funcție exclusiv de Euribor, sintagma respectivă este susceptibilă de două

interpretări (dobânda internă a B.C.R., respectiv dobânda Euribor), însă în

legătură cu caracterul abuziv al clauzei contestate, reclamanții au făcut

referire la soluții de practică judiciară, în contradicție cu aprecierea

instanței de fond din sentința apelată, potrivit căreia clauzele analizate nu

sunt susceptibile de interpretare.

Instanța a reținut în mod greșit că oferta bancară cuprindea două

produse de creditare cu dobânda variabilă în moneda euro, unul în funcție de

costul resurselor de creditare și altul în funcție de Euribor.

În ipoteza avută în vedere de instanță, este vorba de un produs bancar

în funcție de o dobândă internă B.C.R., neexplicitată în contract prin

elementele ei componente și prin arătarea motivelor în funcție de care este

variabilă.

Susținând că dobânda de referință variabilă conține în afara Euribor și

alte costuri, iar art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale îi permite

modificarea dobânzii în raport de evoluția acestora, pârâta nu Ie-a inserat

însă în contract, nefiind precizat conținutul lor, modul în care sunt variabile

și proporția fiecărui cost în cadrul totalului, formula de calcul a sa.

Or, potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992, în mod obligatoriu contractul

trebuie să arate care sunt costurile de creditare, precum și condițiile în care

se modifică acestea, pentru a da posibilitatea consumatorului să cunoască toate

caracteristicele esențiale ale produsului, așa că interpretarea dată de pârâtă

duce la inaplicabilitatea clauzelor contractuale.

Conform Directivei 87/102 a CCE din 22 decembrie 1986, rata anuală a

dobânzii aferente creditului, înseamnă costul total al creditului pentru

consumator (art. 1 lit. e)). Conform art. 6 din Directivă „consumatorul este

informat la data sau înainte de data încheierii contractului cu privire la (.)

rata anuală a dobânzii și condițiile în care acestea se pot modifica”.

În acest sens, se poate aplica prin similitudine raționamentul impus de art.

4 al Directivei 87/102 a CCE din 22 decembrie 1986, interpretat într-o decizie

de speță de către Curtea de Justiție a U.E.: „lipsa menționării dobânzii anuale

efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că

creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri!”. Or, lipsa

menționării acelor costuri de creditare are drept consecință faptul că acel

credit este scutit de acele costuri.

Această interpretare este dusă la extrem de instanța europeană, aplicând

principiul interpretării mai favorabile consumatorului: or, în cauză nici măcar

nu se poate reține o lipsă totală de dobândă și de costuri ale creditelor,

întrucât cel puțin dobânda Euribor și comisioanele aferente (de administrare

etc.) sunt recunoscute de reclamanți că trebuie achitate.

Astfel, în cauză nu se dorește interpretarea extremă a inexistenței

vreunei dobânzi aplicabile creditului (permisă, de altfel, de legislație), pe

considerentul că ea nu este explicitată, ci doar o interpretare logică a

sintagmei „dobânda de referință variabilă”.

Pârâta - intimată a depus întâmpinare și a solicitat respingerea

apelului susținând că dispozițiile contractuale invocate de reclamanți sunt cât

se poate de clar formulate și nu pot primi interpretarea dată de aceștia,

privind identitatea dintre dobânda de referință și indicele Euribor, în

contractele de credit fiind menționată expres formula de calcul a dobânzii

creditului contractat, constând în aceea că dobânda curentă a creditului este

formată din dobânda de referință variabilă afișată la care se adaugă o marjă

procentuală.

Condițiile Generale de Creditare, parte din contractele de credit

încheiate de reclamanți, atestă în mod clar existența a două produse de

creditare cu dobândă variabilă:

- „2.10 lit. a) - pe parcursul derulării creditului, banca poate

modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul

resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data

modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii

curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate.

- 2.10 lit. b) - pentru creditele cu dobândă variabilă,

stabilită în funcție de un indice de referință Libor/Euribor, nivelul dobânzii

se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”.

Formula de calcul propusă de pârâtă prin actele adiționale

emise în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată de Banca Națională a

României și A.N.P.C, așa cum rezultă din adresa nr. 1048/2010: „Pentru

contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din

dobânda de referință a băncii plus o marjă fixă, suntem de acord ca noua

formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a

fost acordat creditul plus o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în

contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre

valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabile în

data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010”.

Prin urmare, în mod evident reclamanții nu au contractat un credit cu o

dobândă stabilită în raport de indicele de referință Euribor, de vreme ce

contractul de credit prevede expres că dobânda curentă este formată din dobânda

de referință afișată și o marjă procentuală, interpretare dovedită prin

întreaga conduită a părților, pe o perioadă semnificativă de timp.

Nu există niciun temei juridic (contractual) pentru constatarea

identității juridice între „dobânda de referință variabilă afișată la sediul

B.C.R.”, prevăzută în contractul de credit și „indicele de referință Euribor”,

prevăzut de clauza art. 2.10 lit. b) din Condițiile Generale, interpretarea

contractului urmând să fie raportată la terminologia cuprinsă în contract care

este clară, neechivocă, cu mențiunea că dispozițiile din contractul de credit

se completează cu cele din Condițiile Generale numai în măsura în care nu sunt

incompatibile.

Așa fiind, clauza art. 2.10 lit. b) din Condițiile Generale nu se aplică

contractelor reclamanților, deoarece acestea nu atestă contractarea unui credit

cu dobândă variabilă stabilită în raport de un indice de referință Libor/ Euribor

așa cum prevăd aceste clauze și nu prevede o identitate între dobânda variabilă

și indicele de referință Libor/ Euribor, ci dimpotrivă se va calcula în raport

de unul din acești indici.

Contractul de credit al fiecărui reclamant se completează cu

dispozițiile clauzei 2.10 lit. a) în care se arată condițiile în care se

modifică dobânda de referință a B.C.R., respectiv în funcție de costul

resurselor de creditare, factori obiectivi și reali, impuși atât de piețele

bancare externe, cât și de normele B.N.P., anume:

- evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale (în acest caz

dobânda Euribor), astfel încât să reflecte costurile de refinanțare ale băncii;

- primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de

creditare;

- costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în

valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la B.N.R.;

- costul cu provizioanele pe care banca este obligată să le constituie;

- modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare

pentru bancă.

Admiterea acțiunii, așa cum au solicitat reclamanții, ar însemna

modificarea dobânzii creditului de către instanță, ceea ce ar contraveni

principiilor fundamentale de drept consacrate prin art. 969 și 973 C. civ. - principiul

autonomiei de voință, principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității

contractului și principiul relativității efectelor contractului.

Pârâta a susținut că formularea acțiunii s-a făcut de reclamanți cu

rea-credință pentru a se sustrage de la executarea unor obligații legale

asumate liber și a obține fără temei legal ori contractual diminuarea

considerabilă a dobânzii, ceea ce ar conduce la un dezechilibru inadmisibil în

detrimentul său, prin acordarea unui credit cu o dobândă de 1%-3% în condițiile

în care banca nu se poate împrumuta sub 5%.

Politica de creditare a băncii după publicarea O.G. nr. 50/2010, nu își

are sorgintea într-un dubitativ în interpretarea contractelor de credit

(încheiate înainte de apariția acesteia), ci este specifică momentului și

tensiunilor create chiar de această lege și de modificările contractuale și de

principiu în materie de creditare, pe care aceasta Ie-a impus.

Față de critica reclamanților privind neanalizarea de către instanța de

fond a caracterului abuziv al clauzelor contractelor, a mai susținut că în mod

corect prin sentința atacată s-a reținut că examinarea caracterului abuziv al

clauzei prin care s-a stabilit modificarea dobânzii fără consimțământul

împrumutatului, poate constitui obiectul unei acțiuni întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 14.

Analizând sentința apelată, în raport de criticile ce i-au fost aduse de

reclamanți și de susținerile pârâtei din întâmpinare, prin prisma actelor și

lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de apel a

admis apelul și a schimbat sentința, iar pe fond a admis acțiunea și a

constatat că există identitate între sintagma „dobânda de referință variabilă”

menționată în contractele de credit bancar încheiate de reclamanți și sintagma „Euribor”.

A obligat pârâta ca pe perioada de aplicare a dobânzii variabile să emită și să

comunice reclamanților graficele de rambursare aferente contractelor încheiate

în care să fie calculată dobânda curentă ca fiind „Euribor 6M” la care se

adaugă marja fixă convenită. S-a luat act de renunțarea la apel a reclamantului

G.L.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că există

o divergență de opinii între părți cu privire la înțelesul temeiului „dobânda

de referință variabilă”, reclamanții susținând că aceasta înseamnă „Euribor”,

iar pârâta înțelege că desemnează „Euribor plus alte costuri de creditare”,

care nu sunt individualizate, precizate și nu se explică modul lor de calcul și

mecanismele prin care se ajunge ca fiecare cost în parte să fie diferențiat.

Așa fiind, dacă la data acordării creditelor dobânda fixă contractuală

se apropia de valoarea Euribor plus marja fixă inclusă în art. 5, odată cu

trecerea la dobânda variabilă, pârâta a crescut dobânda cu 3-4 procente.

Modificarea unilaterală a dobânzii fără consimțământul reclamanților,

motivat de faptul că reprezintă dobânda internă B.C.R. alcătuită din Euribor și

alte costuri, este în opinia instanței de apel o practică nepermisă, abuzivă.

Iar în absența unei definiții clare, explicite a sintagmei „dobânda de

referință variabilă” în cuprinsul contractului ori al anexei, înțelesul

acesteia se desprinde din conținutul unor definiții general acceptate în

legislația și practica bancară. Astfel, dobânda de referință a creditelor

acordate în moneda euro este Euribor, ca fiind „rata dobânzii de referință a

pieței monetare extinse a monedei euro”, definită pe pagina oficială a acestui

instrument bancar, ori „rata dobânzii de referință este rata spot a dobânzii

interbancare pentru depozitele plasate, stabilită în funcție de moneda în care

este denominat contractul, respectiv Euribor pentru euro (…), conform Normei nr.

11/2002 a B.N.R. și Circularei nr. 25/2005 a B.N.R.

În consecință, definiția sintagmei „dobânda de referință” pentru

creditele acordate în euro este Euribor, aceasta fiind interpretarea corectă la

care trebuia să se raporteze rambursarea creditelor contractate de reclamanți.

Iar din această perspectivă, punctul de vedere al pârâtei nu a fost acceptat de

către instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a solicitat

admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii

apelului formulat de reclamanții T.A., B.E.M., S.D.G., S.R., D.F.P., P.N. și M.M.

împotriva sentinței nr. 2271 din 16 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Vâlcea, menținerea deciziei recurate în ceea ce privește renunțarea la apel a

reclamantului G.L., menținerea ca temeinică și legală a sentinței nr. 2271 din 16

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea și obligarea intimaților - reclamanți

la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei

cauze, în fond, apel și recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

Recurenta a învederat, în esență că:

referire în privința modalității de determinare a dobânzii curente la dobânda

de referință variabilă a B.C.R., o dobândă standardizată, unică pentru plaja de

produse oferite de Bancă persoanelor fizice și raportată în permanență către B.N.R.

Interpretând greșit această clauză contractuală, instanța a schimbat înțelesul

ei lămurit și vădit neîndoielnic

instanța a lipsit de eficiență dispozițiile din cuprinsul Condițiilor Generale

de Creditare care prevăd în termeni clari, neechivoci, raportarea variației

dobânzii curente la evoluția dobânzii variabile de referință BCR/dobânzii

administrate Libor/Euribor/Bubor în funcție de produsul financiar concret

oferit de Bancă, și care explicitează distincția evidentă dintre aceste

produse. Grăbindu-se să justifice identitatea dintre sintagma „dobânda de

referință variabilă” și „Euribor”, instanța de apel dezvoltă un raționament

juridic greșit urmare a unei greșite interpretări a actului juridic dedus

judecății

instanța de apel antamează aspecte ce țin de validitatea/caracterul abuziv al

convențiilor de creditare încheiate între părți, calificând ca o „practică

abuzivă și nepermisă” calcularea și perceperea de către bancă a dobânzii

curente prin raportare la dobânda internă B.C.R., curtea de apel oferă

hotărârii sale o motivare străină de natura pricinii

privire la definițiile oferite de legislație și practica bancară sintagmei „rata

dobânzii de referință”, Curtea de apel își motivează decizia prin raportare la

dispozițiile unei Circulare a B.N.R., total străină de natura prezentei cauze

(Circulara nr. 25/2005 privind adresele paginilor Reuters și B. în care se

comunică ratele de dobândă Euribor la o lună) și ale unei Norme ale aceleiași

instituții, abrogată în prezent (Norma nr. 11/2002 a B.N.R. pentru completarea

Normelor B.N.R. nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor,

abrogate de Normele B.N.R. nr. 12/2003).

evidentă dintre concluziile instanței care neagă practic posibilitatea

raportării dobânzii curente la evoluția unei dobânzi interne de referință

(apreciată ca nefiind transparentă), motivat de dispozițiile art. 93 lit. g) O.G.

nr. 21/1992, text de lege care reglementează exact contrariul (art. 93, lit. g),

pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor: „în contractele

de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: (2) dobânda

poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii

financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele

financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și

să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract”).

normate de Codul civil napoleonean (art. 977 și urm.). Deși nu ne aflăm în

prezența unor dificultăți în determinarea exactă a înțelesului contractului,

care să rezulte dintr-o contradicție existentă între manifestarea expresă de

voință și voința internă a părților, instanța caută să găsească echivocul acolo

unde acesta nu există.

ignorat manifestarea reală de voință a părților și a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 983 C. civ. din 1864.

principiului forței obligatorii a convențiilor legal încheiate (pacta sunt

servanda), corolar al autonomiei de voință în ordinea de drept continentală,

consacrat de art. 969 C. civ. din 1864.

drept al reclamanților prin care aceștia au urmărit să se sustragă de la

executarea unor prevederi contractuale negociate și agreate cu recurenta, pe

calea unui subterfugiu juridic, promovarea unei „cereri de interpretare a

clauzelor contractuale”

juridice, punând sub semnul întrebării resorturile care au condus la

pronunțarea ei în condițiile în care, într-o decizie de speță cu o problematică

de drept absolut identică, același complet de judecată (format din jud. C.D. și

jud. I.M.) a pronunțat o soluție diametral opusă, confirmată ulterior și de Înalta

Curte de Casație și Justiție. (Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, - decizia nr. 972 din 24 februarie 2012).

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

de Casație și Justiție va admite recursul pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea în data de 24 septembrie 2010, reclamanții M.M., L.C., G.L., T.A., B.E.M.,

V.L.S., P.N., N.D., S.D.G., T.M., S.R. și D.F.P. au solicitat instanței: să

constate că există identitate între sintagma „dobânda de referință variabilă” -

indicată în contractele de credit bancar încheiate și sintagma „Euribor” și să

fie obligată Banca, pentru perioada de aplicare a dobânzii variabile, să emită

și să comunice graficele de rambursare, aferente contractelor de credit bancar

încheiate cu reclamanții, grafice în care să fie calculată dobânda curentă ca

fiind „Euribor 6M” la care se adaugă marja fixă convenită inițial.

Reclamanții au subliniat în mod expres faptul că instanța era învestită

exclusiv cu o „cerere de interpretare a unei clauze contractuale” (art. 5 din

contracte) și nicidecum cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.

193/2000.

În data de 08 iunie 2011, reclamantul V.L.S. a depus cerere de renunțare

la judecată, instanța luând act de aceasta prin încheierea de ședință

pronunțată în aceeași dată.

În data de 02 noiembrie 2011, reclamantul L.C. a formulat de asemenea

cerere de renunțare la judecată de care tribunalul a luat act prin încheierea

de ședință din 02 noiembrie 2011.

Tribunalul Vâlcea a identificat în mod judicios limitele în care a fost

învestit, analizând exclusiv pretenția dedusă judecății, fără a antama

aspectele ce țin de validitatea (caracterul abuziv) convențiilor de creditare

încheiate între părți.

Împotriva hotărârii de primă instanță prin care a fost respinsă acțiunea

introductivă au declarat apel M.M., G.L., T.A., B.E.M., P.N., S.D.G., T.M., S.R.

și D.F.P.

În fața Curții de Apel Pitești, la termenul de judecată din 07 martie 2012,

reclamantul T.M. a arătat că nu își însușește apelul declarat de avocat în

numele său. în același timp, apelantul G.L. a formulat cerere de renunțare la

calea de atac de care instanța a luat act prin chiar decizia nr. 24/ A-COM din 11

aprilie 2012.

Așadar, în limitele devoluțiunii, Curtea de Apel Pitești era chemată să

analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii de primă instanță exclusiv cu

privire la interpretarea dată clauzei prevăzute la art. 5 din contractele de

credit bancar pentru persoane fizice din 10 iulie 2007 (împrumutat M.M.), din 03

decembrie 2007 (împrumutat T.A.), din 21 iulie 2008 (împrumutat B.E.M.), din 17

august 2007 (împrumutat P.N.) și (împrumutat S.D.G.), din 24 aprilie 2007

(împrumutat S.R.) și respectiv din 31 martie 2008 (împrumutat D.F.P.).

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - hotărârea recurată se întemeiază pe considerente străine de natura

pricinii, prin aplicarea instituțiilor și dispozițiilor Legii nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și

consumatori.

Curtea de Apel Pitești reține în considerentele hotărârii sale faptul că

„modificarea unilaterală a dobânzii, fără consimțământul reclamanților, motivat

de faptul că reprezintă dobânda internă B.C.R., constituie o practică nepermisă

abuzivă”, neputând fi acceptat „punctul de vedere al Băncii în sensul că prin

Condițiile Generale se permite modificarea unilaterală a dobânzii în funcție de

evoluția costurilor de creditare neexplicitate și ca atare imposibil de

verificat”.

În condițiile în care instanța nu a fost chemată să „aprecieze asupra

valabilității sau caracterului abuziv al unor clauze contractuale”, motivația

adusă deciziei recurate, sub acest aspect, este străină de natura prezentei

cauze.

În sistemul legislației procesuale române, conform principiului

disponibilității, instanța de judecată este obligată să statueze în cadrul

procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să

se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse în justiție, în caz

contrar fiind încălcate dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. („în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii

deduse judecății.”)

Totodată, instanța de control judiciar este chemată să efectueze analiza

de temeinicie și legalitate în limitele devoluțiunii exprimate prin regulile: „tantum

devolutum quantum judicatum, tantum devoltum quantum apellatum”, și consacrate

de art. 294 și 295 C. proc. civ.

Raportat la datele prezentei cauze, Înalta Curte de Casație și Justiție

reține faptul că instanța nu a fost învestită niciun moment cu un capăt de

cerere privind validitatea ori caracterul abuziv al clauzei deduse judecății.

Interpretarea cerută instanței de judecată prin cererea introductivă cu

privire la conținutul exact al dobânzii curente și la modul de aplicare al

dispozițiilor art. 5 din Contractele de credit, trebuia realizată exclusiv prin

prisma regulilor speciale de interpretare instituite de legiuitorul civil, fără

știrbirea forței obligatorii a convențiilor și cu respectarea aparenței de

legalitate de care acestea se bucurau. Intervenția instanței în conținutul

contratului este în mod vădit nelegală, ea depășind limitele cadrului procesual

cu care a fost învestită și aducând atingere principiului disponibilității

consacrat de normele imperative mai sus evocate.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., hotărârea recurată se întemeiază pe considerente străine de natura

pricinii, Circulara nr. 25/2005 a B.N.R., precum și Normele nr. 11/2002 ale

aceleiași instituții neavând absolut nicio înrâurire în prezenta cauză.

Valorificând elemente extrinseci convențiilor de creditare -”definiții

general acceptate în legislația și practica bancară” - instanța de apel

apreciază că definiția sintagmei „dobânda de referință” pentru creditele

acordate în euro este sinonimă cu „Euribor”. în acest sens, sunt evocate

dispozițiile Normei nr. 11/2002 a B.N.R. și cele ale Circularei nr. 25/2005 a B.N.R.

care prevăd că „rata dobânzii de referință este rata spot a dobânzii

interbancare pentru depozitele plasate, stabilită în funcție de moneda în care

este denominat contractul, respectiv Euribor pentru euro (…)”.

Deși nu se afla „în prezența unor dificultăți în determinarea exactă a

înțelesului contractului care să rezulte dintr-o contradicție existentă între

manifestarea expresă de voință și voința internă a părților”, interpretarea

coordonată a clauzelor contractuale permițând identificarea exactă a

conținutului și a mecanismului de formare a dobânzii curente, instanța de apel

a invalidat raționamentul judicios de primă instanță al tribunalului prin raportare

la dispozițiile Circularei nr. 25/2005 a B.N.R. și ale Normei nr. 11/2002 ale B.N.R.

Raportat la aria de reglementare a celor două acte normative evocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține inaplicabilitatea lor în speță.

În ceea ce privește Circulara nr. 25/2005 a B.N.R., publicată în M. Of. nr.

636 din 20 iulie 2005, în cuprinsul celor 4 articole ale sale sunt prevăzute

exclusiv canalele oficiale de informare cu privire la rata indicilor Bubid 1M,

Libor 1M și Euribor 1M. Așadar, relevanța dispozițiilor sale în prezenta cauză

apare, în aceste condiții, ca total inexistentă.

În ceea ce privește Normele B.N.R. nr. 11/2002, Înalta Curte de Casație

și Justiție reține că acestea au fost abrogate expres de Norma nr. 12/2003 a B.N.R.,

începând cu 21 ianuarie 2004, nefiind aplicabile raporturilor juridice născute

ulterior momentului ieșirii lor din vigoare. în aceste condiții, motivarea dată

de instanța de apel, care valorifică aceste texte legale, este străină de

natura pricinii, sub acest aspect impunându-se înlăturarea ei.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. rezultă greșita interpretare de către instanța de apel a acordului de

voință al părților în legătură cu clauzele contractuale referitoare la tipul

dobânzii și modalitatea de calcul a acesteia.

Considerând că ne-am afla în prezența unei clauze îndoielnice, în

absența unei definiții contractuale clare, explicite a sintagmei „dobânda de

referință”, instanța de apel constată identitatea între sintagma „dobânda de

referință variabilă” și sintagma „Euribor”.

Atunci când este sesizat cu un diferend în legătură cu un act juridic,

indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și

precise, judecătorul care soluționează fondul trebuie să-l aplice, în litera și

spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înțeles. Dacă judecătorii

fondului cauzei sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății,

puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, instanței nefiindu-i

permis să treacă pes