ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4821/2012

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 24 septembrie 2010, reclamanții M.M., L.C., G.L., T.A., B.E.M., V.L.S., P.N., N.D., S.D.G., T.M., S.R., D.F.P. au chemat în judecată pe pârâta B.C.R. S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că există identitate între sintagma „dobânda de referință variabilă” menționată în contractele de credit bancar încheiate și sintagma „Euribor” și să fie obligată pârâta ca pentru perioada de aplicare a dobânzii variabile să emită și să comunice graficele de rambursare aferente contractelor de credit bancar, în care să fie calculată dobânda curentă ca fiind „Euribor 6M” la care se adaugă marja fixă convenită inițial.

În motivarea acțiunii au susținut că au încheiat cu pârâta prin sucursalele sale, contracte de credit bancar pentru credite în moneda euro cu ipotecă, prin care au convenit ca în primele luni de rambursare (3 luni, 12 luni, 18 luni, în funcție de situația fiecărui contract) dobânda să fie fixă, iar ulterior variabilă, aceasta din urmă fiind stabilită prin negociere și formată din dobânda de referință variabilă (ce urma să fie afișată la sediile B.C.R.) la care se adaugă un procent negociat de părți (3,5%, 1,5%, 1,2% sau 0%). Astfel, art. 5 din contractul din 10 iulie 2007 încheiat cu reclamanta M.M. prevede: „la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 5,8% pe an și este fixă în primii 1 ani și variabilă ulterior.

Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 1 ani, începând cu data primei trageri. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,2 pp”. Această prevedere este preluată, fără modificări esențiale (exceptând cuantumul dobânzii fixe și cuantumul procentului/marjei fixe convenită pentru dobânda variabilă, aferentă fiecărui contract în parte) și în celelalte contracte, mai precis în același articol nr. 5, al contractelor din 23 noiembrie 2007 încheiat cu L.C., T.M., încheiat cu S.D.G., din 19 noiembrie 2007 încheiat cu G.L., încheiat cu B.E.M., încheiat cu D.F., din 27 august 2007 încheiat cu P.N., din 25 octombrie 2007 încheiat cu N.D., din 24 aprilie 2007 încheiat cu S.R., din 30 mai 2007 încheiat cu V.L.S.

și din 3 decembrie 2007 - încheiat cu T.A. (respectiv art. 6 din contractul din încheiat cu T.M.). Contractele de credit au avut ca anexă „Condiții Generale de Creditare” în care se prevede că „Pentru creditele cu dobânda variabilă stabilită în funcție de un indice de referință Libor/ Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”, clauza fiind prezentă în toate condițiile generale, cu variații nesemnificative. După primele luni în care dobânda convenită a fost fixă, iar pârâta și-a respectat graficele de rambursare, parte integrantă din contracte, în momentul achitării ratelor aferente dobânzii variabile au constatat că ratele solicitate erau considerabil mai mari decât cele inserate în graficele de rambursare, primind din partea pârâtei explicația că a majorat justificat ratele, întrucât dobânda aplicabilă este „o dobândă de referință variabilă B.C.R.”.

Reclamanții au considerat că aplicând această sintagmă, fără a prezenta în mod concret un calcul sau o altă formulă de calcul decât cea convenită inițial, pârâta a solicitat în realitate o altă dobândă, în prezent aceasta fiind de peste 10%. Ei au susținut că dobânda de referință variabilă în cazul unui contract de credit în euro este dobânda Euribor, general acceptată în cadrul Uniunii Europene, inclusiv de către E.B. - deținătoarea B.C.R., creată în anul 1999 în acest scop și că dobânda de referință variabilă B.C.R., invocată de pârâtă nu se regăsește niciunde în contractele de credit încheiate, fiind cu mult mai mare decât dobânda normală care trebuie respectată, prin urmare nu sunt de acord să achite ratele majorate, ci raportate la dobânda Euribor, la care se adaugă marjele convenite cu fiecare.

Reclamanții au mai susținut că nu învestesc instanța cu modificarea/revocarea convenției, ci solicită interpretarea unei clauze contractuale, conținută în art. 5 din contracte, respectiv art. 6 din contract, cu privire la sintagma „dobânda de referință variabilă”, întrucât pârâta consideră că este o dobândă de referință variabilă B.C.R., iar nu că aceasta se referă la indicele Euribor. Comparând cele două puncte de vedere diferite, se observă că prin aplicarea indicelui EURIBOR, reclamanții plătesc mai puțin, deci potrivit art. 983 C. civ., acest indice este cel aplicabil prin interpretare, principiu preluat de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel că în caz de dubiu asupra interpretării unei clauze comerciale, acestea se interpretează în favoarea consumatorului, așa că pretenția pârâtei nu poate fi primită.

Deosebit, au apreciat că încercarea acesteia de a completa/modifica sintagma „dobânda variabilă de referință B.C.R.” este abuzivă, întrucât nu și-au dat acordul în acest sens și nu are niciun temei legal. Pe de altă parte, în mod evident, în condițiile unui contract în euro cu dobândă variabilă, potrivit condițiilor generale din anexă, art. 2.10 lit. b) și 4.2, indicele de referință este Euribor. Interpretarea corectă care trebuie aplicată se deduce indubitabil din conținutul art. 2.10 lit. b), care prevede că: „Pentru creditele cu dobândă variabilă stabilită în funcție de un indice de referință Libor sau Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”, ceea ce înseamnă că dacă indicele Euribor scade în mod corespunzător scade și nivelul dobânzii, după cum dacă acest indice crește, va crește și dobânda curentă.

Pentru a justifica majorarea în discuție, pârâta a făcut referire la clauza contractuală potrivit căreia pe parcursul creditului, banca poate modifica dobânda, fără consultarea împrumutatului și funcție de costul serviciilor de creditare, noul procent aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent, iar modificarea dobânzii curente conduce la recalcularea dobânzii datorate. Reclamanții au arătat că această cauză este abuzivă pentru că nu precizează un anumit indice sau un alt indicator, prin care banca își rezervă dreptul de a modifica dobânda în raport de evoluția pieței, și nu-și produce efectele, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 și că au încheiat un contract de adeziune, în care singurul element negociat este cel al marjei procentuale, adăugată dobânzii variabile de referință (Euribor), iar criteriul susținut de pârâtă, costul resurselor de creditare, dă nepermis dreptul la modificarea dobânzii în favoarea ei.

Pârâta prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată în raport de considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: Din cuprinsul contractelor de creditare intervenite între părți, raportate la legislația specifică cu incidență asupra activității bancare, rezultă că nu există o identitate între sintagmele „dobânda de referință variabilă” și „Euribor”, așa cum pretind reclamanții, acestea având sensuri și conținuturi distincte. În contractele de creditare analizate s-a prevăzut o dobândă fixă pentru primele luni (între 3 luni și 18 luni), de la caz la caz, și o dobânda variabilă ulterior, astfel că după primele luni cu dobândă fixă, dobânda curentă s-a calculat din dobânda de referință variabilă la care s-a adăugat o marjă fixă, negociată în momentul încheierii contractului, după caz cu fiecare client în parte.

Din Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit, pct. 2, referitor la dobândă, în ce privește dobânda variabilă, pct. 2.10 lit. b), rezultă o distincție clară între dobânda variabilă stabilită de bancă, în funcție de costul resurselor de creditare și dobânda variabilă stabilită în funcție de un indice de referință Libor/ Euribor. Motivul pentru care în cuprinsul Condițiilor generale de creditare, se face distincție între creditele cu dobânda variabilă stabilită în funcție de costul resurselor de creditare și dobânda variabilă stabilită în funcție de un indice de referință Libor/ Euribor, constă în aceea că Banca Comercială Romană a pus la dispoziția clienților împrumuturi cu ambele tipuri de dobândă variabilă, astfel încât au fost liberi să opteze pentru unul dintre acestea.

Potrivit Condițiilor generale de creditare, dobânda de referință variabilă are la baza stabilirii ei, costurile resurselor de creditare suportate de bancă, pe când Euribor, reprezintă rata dobânzii la care băncile europene se împrumută între ele în moneda euro, această rată fiind rezultatul unui calcul care are la bază media dobânzilor practicate. În ceea ce privește finanțarea în euro a creditelor pe teritoriul României, se realizează, în principal de pe piața internațională, deoarece piața internă nu oferă aceasta posibilitate raportat la deficitul de cont curent generat de realitățile economice. Băncile comerciale din România nu se finanțează pe piețele internaționale la o rată a dobânzii scăzută.

La costul banilor, se adaugă o primă care acoperă riscul specific de țară, ce poate fi aproximată prin C.D.S. și care se regăsește, inclusiv, în costul fiecărei bănci din România. Prima e percepută de instituțiile financiare internaționale care sunt dispuse să-și asume riscul de țară. în cazul României, în cazul liniilor de credit, prima C.D.S. este, în prezent, de aproximativ 3,8 puncte procentuale. În concluzie, rata dobânzii de finanțare pentru România nu poate fi sub 5%, la care se adaugă celelalte elemente de cost ale unui credit, respectiv costul serviciilor de creditare. Contractele de credit încheiate de reclamanți au reglementări juridice diferite, în raport de natura lor, astfel încât analiza supusă judecății prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a O.G.

nr. 21/1992 este greșită, fără referire la prevederile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractului de credit pentru consum destinat consumatorilor persoane fizice, reglementare specială, cu dispoziții privind dobânda și condițiile în care poate fi modificată. În altă ordine de idei, prin semnarea contractelor de credit, reclamanții și-au exprimat acordul în legătură cu toate clauzele cuprinse în contract, inclusiv cu cele referitoare la tipul dobânzii și modalitățile de modificare a ei.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar potrivit alin. (2), o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze asupra ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

După cum rezultă din cuprinsul contractelor de credit supuse analizei, însușite prin semnătură de către reclamanți, în cazul creditelor cărora le sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, este stipulat dreptul acestora ca în termen de 10 zile de la luarea la cunoștință a noului procent de dobândă, de a rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente, în cazul în care nu sunt de acord cu noul procent de dobândă. În privința caracterului juridic al contractului de credit financiar de adeziune, a susținut că dă clientului posibilitatea să accepte condițiile impuse de bancă și să intre cu aceasta într-un raport contractual sau să nu accepte condițiile și să refuze încheierea contractului.

A mai arătat că în O.U.G. nr. 50/2010 privind contractul de credit pentru consumatori, sunt reglementate drepturile și obligațiile părților acestor contracte și că în scopul alinierii prevederilor contractelor de credit încheiate cu împrumutații, banca încheie acte adiționale prin care se stabilesc inclusiv modul de calcul al dobânzii, în funcție de indicele de referință Euribor la 6 luni plus marja fixă, însă reclamanții nu au în vedere acest act normativ. În concluzie, în raport de prevederile art. 969 și următoarele C. civ., ale Legii nr. 193/2000 și Legii nr. 289/2004, după caz, până la data intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dobânzile aplicabile creditelor contractate de reclamanți sunt stabilite în conformitate cu prevederile contractuale, așa cum corect s-a procedat iar, după alinierea clauzelor din contractele de credit la cerințele O.U.G.

nr. 50/2010, stabilirea dobânzii se realizează în acord cu acest act normativ, astfel încât pretențiile reclamanților privind înlocuirea dobânzii, respectiv emiterea unor alte grafice de rambursare sunt nefondate. Tribunalul Vâlcea, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2271 din 16 noiembrie 2011 a respins acțiunea, reținând că între reclamanții M.M., G.L., T.A., B.E.M., P.N., N.D., S.D.G., T.M., S.R. și D.F.P., și banca pârâtă au intervenit contractele de credit bancar pentru persoane fizice din 10 iulie 2007, din 19 noiembrie 2007, din 3 decembrie 2007, din 17 august 2007, din 25 octombrie 2007, din 24 aprilie 2007 și, care au fost garantate.

În cuprinsul acestor contracte, s-a stipulat o dobândă fixă curentă în primele 12 luni sau 18 luni și ulterior o dobândă curentă compusă dintr-o dobândă de referință variabilă care urma să fie afișată la sediile B.C.R., la care s-au adăugat 1,50; 1,20 respectiv 3,5 puncte procentuale, iar pentru reclamanta B.E.M. - 0 puncte procentuale.

Potrivit înscrisului intitulat „Condiții generale de creditare la contractul de credit” anexă „Pentru creditele cu dobândă variabilă” pct. 2.10 lit. a)., pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent, iar modificările dobânzii curente (%) duce la recalcularea dobânzii datorate; deosebit pct. 2.10 lit. b). prevede: „Pentru creditele cu dobânda variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință Libor/ Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”. În unele anexe, la punctele 2.10 lit. a) și 2.10 lit. b) s-a prevăzut că „Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință BCR/ dobânzii administrate/ indicelui de referință Libor/Euribor/Bubor.

Noul procent al dobânzii variabile/dobânzii administrate/indicelui de referință va fi afișat la sediul băncii, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării”, (pct. 4.2., 4.3 din Condițiile generale, fila 154 vol. l, pct. 2.10 lit. b), 2.10 fila 166 vol. l dosar fond). În raport de conținutul „Condițiilor generale”, reclamanții au solicitat interpretarea clauzelor referitoare la dobândă în sensul că în fapt sintagma „dobânda de referință variabilă”, indicată în contractele de credit bancar încheiate de ei este identică cu sintagma „EURIBOR” și în consecință pârâta să fie obligată să emită și să comunice graficele de rambursare aferente acestora în care să fie calculată dobânda curentă ca fiind „EURIBOR 6M” la care se adaugă marja fixă convenită inițial.

Deci, după expirarea perioadei stabilite pentru calcularea dobânzii fixe, reclamanții susțin că în realitate dobânda curentă este formată dintr-o dobândă de referință variabilă (Euribor), care trebuia să fie afișată la sediile B.C.R., la care se adăugă marjele de 1,50, 1,20, respectiv 3,50 puncte procentuale. Instanța a reținut că interpretarea contractului este o operație prin care se determină interesul exact al clauzelor contractuale, prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă legătură cu voința internă. Potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractului se face după intenția comună a părților contractante și nu după sensul literal al termenilor, pornind de la voința reală a acestora și nu de la forma în care a fost exprimată.

În unele cazuri, voința reală a părților se stabilește în urma interpretării unor clauze îndoielnice, așa cum se invocă de către reclamanți, în cauza de fată. Cu privire la interpretarea clauzelor îndoielnice, (clauze susceptibile de mai multe înțelesuri sau confuze, al căror înțeles este greu de sesizat), Codul civil a instituit mai multe reguli speciale de interpretare, care să permită înlăturarea neclarităților, între care și regula amintită de reclamanți în acțiune, referitoare la interpretarea în folosul celui care s-a obligat - in dubio pro reo, potrivit căreia, în cazul în care există îndoieli, contractul se interpretează dacă va fi nevoie, în folosul celui care s-a obligat (art. 983 C. civ.).

Față de cele expuse, instanța de fond a apreciat că nu se pune problema unor dificultăți în determinarea interesului exact al contractelor analizate, care să rezulte dintr-o contradicție existentă între manifestarea expresă de voință și voința internă a părților. Reclamanții au invocat în sprijinul susținerilor din acțiune, elemente interioare ale contractelor, constând în dispozițiile din „Condițiile generale de creditare-anexă la contractele de credit, susținând că vin în contradicție cu prevederile contractului de credit, clauze ce privesc stabilirea prin voința părților a dobânzii variabile, însă analiza clauzelor contractuale și a celor din anexele evocate, relevă că pârâta a oferit credite cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de dobânda de referință B.C.R.

(2.10 lit. a)) și credite cu dobânda variabilă stabilită în raport de indicele de referință Euribor (2.10 lit. b)). În continuare, instanța a motivat că existența celor două tipuri de dobânzi variabile rezultă și din interpretarea pct. 4.2., 4.3. în sensul că pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică odată cu evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R./ dobânzii administrate/ indicelui de referință Libor/Euribor/Bubor, iar procentul nou al dobânzii variabile/dobânzii administrate/indicelui de referință se va afișa la sediul băncii, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului existent la data modificării. În contractele reclamanților la pct. 5, supct.

6 s-a prevăzut că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B.C.R., la care se adaugă sau nu puncte procentuale, așa că dobânda de referință nu este sinonimă cu indicele de referință Euribor pentru creditele în euro, ci se raportează la dobânda variabilă de referință întâlnită în Condițiile generale de creditare-anexă la contract. În consecință, din interpretarea coordonată a clauzelor contractuale, prin altele, instanța a dedus că reclamanții au încheiat contracte privind primul tip de produs bancar, prin care dobânda variabilă a fost stabilită în funcție de dobânda de referință B.C.R., nefiind vorba de o clauză îndoielnică așa cum prevede art. 983 C. civ.

În privința susținerilor reclamanților cu prilejul dezbaterilor pe fond, referitoare la incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contrate, în raport de modalitatea de calcul a dobânzii de referință B.C.R., a reținut că în raport de obiectul sesizării sale nu pot fi analizate. Reclamanții M.M., L.C., G.L., T.A., B.E.M., V.L.S., P.N., N.D., S.D.G., T.M., S.R., D.F.P. au declarat apel împotriva sentinței de mai sus (ulterior G.L. a renunțat la calea de atac, iar T.M. a susținut că nu-și însușește apelul formulat de avocat în numele său) pe care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și a probelor administrate.

Astfel, în raport de pretenția formulată prin care au solicitat interpretarea unei clauze contractuale, motivat de faptul că pârâta i-a dat o altă interpretare decât cea corectă, instanța a reținut că nu există dificultăți în determinarea exactă a înțelesului contractului, care să rezulte dintr-o contradicție existentă între manifestarea expresă de voință și voința internă a părților. Aprecierea instanței de fond este greșită, punându-se neîndoielnic în discuție interpretarea clauzei: „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, afișată la sediile B.C.R.” la care se adaugă puncte procentuale între 0 și 1,5%.

Din acest punct de vedere, reclamanții consideră că art. 5 din contract stabilește neechivoc că dobânda variabilă aplicată contractului este formată din Euribor plus marja fixă stabilită pentru fiecare în parte, sintagma „Euribor” fiind identică cu sintagma „dobânda de referință variabilă”, pe când pârâta consideră că sintagma „dobânda de referință variabilă” se referă la sintagma „dobânda de referință BCR”, iar instanța împărtășind opinia pârâtei nu și-a motivat soluția. Totodată, a reținut greșit că art. 2.10 lit. a) din contract prevede că produsul oferit de pârâtă este creditul cu dobândă variabilă stabilită în funcție de dobânda de referință B.C.R., în conținutul textului respectiv neexistând o asemenea dispoziție.

Potrivit art. 11 din Condițiile generale de creditare, clauzele care fac referire la un anumit tip de credit se utilizează numai pentru tipul de credit respectiv, neputându-se susține că numai anumite clauze sunt aplicabile, iar altele nu se aplică în ipoteza unui anumit tip de produs. În cazul creditului cu dobândă variabilă sunt prevăzute ambele clauze (2.10 lit. a) și 2.10 lit. b) astfel că interpretarea pârâtei în sensul că se aplică numai o clauză din acestea nu are suport contractual. Referitor la obiectul cauzei, pentru a stabili dacă părțile respectă obligațiile ce le incumbă în temeiul contractului, se impune identificarea clauzelor ce vizează obligațiile care au condus la apariția litigiului.

În ipoteza în care neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestor obligații este motivată de părțile contractante pe modul propriu de interpretare a clauzelor contractuale, pentru continuarea executării contractului se impune interpretarea de către instanță a clauzelor în discuție, urmând a stabili care parte interpretează corect clauza disputată (existând teoretic chiar varianta ca instanța să stabilească o interpretare diferită de cele două poziții divergente ale părților). Disensiunea dintre părți privește un element esențial al contractului și anume dobânda. Pârâta a apreciat că poate folosi o dobândă internă, calculată potrivit unei formule stabilită prin „calcule financiar bancare complexe”, ce nu poate fi prezentată și care nu este inserată nici în contractele de credit.

Reclamanții au apreciat că dobânda trebuie să fie interpretată ca fiind Euribor plus marja convenită inițial, prin aplicarea unor interpretări și argumente logico-juridice, grupate în două variante, care converg spre aceeași soluție. Reclamanții au mai susținut că există suficiente elemente care afirmă că părțile au convenit că dobânda de referință variabilă este indicele Euribor, trimițând la art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale, care stabilește că pentru modificarea ulterioară a dobânzii prin aplicarea noului procent al indicelui Euribor, nu este necesară prezența și consimțământul împrumutatului, ci se face automat când indicele Euribor se modifică potrivit contractului.

Art. 2.10 lit. b) precizează în mod expres care sunt criteriile de modificare a nivelului dobânzii, stabilită în funcție de Euribor, și anume că se modifică „în funcție de evoluția acestuia” (și, întrucât nu se precizează alte criterii, se poate spune că numai în funcție de această evoluție, fără alte variații ale altor factori, nedeterminanți, cum încearcă pârâta să susțină). Analizarea interpretărilor abuzive a clauzei disputate se face numai în ipoteza în care instanța nu a reținut prima teză invocată, anume constatarea neechivocității, art. 5 în privința stabilirii dobânzii ca fiind Euribor plus marja fixă, orice altă interpretare, respectiv existența unei dobânzi interne B.C.R., fiind abuzivă.

În situația în care s-ar aprecia că nu poate fi reținută interpretarea potrivit căreia prin art. 5 s-a convenit plata unei dobânzi variabile în funcție exclusiv de Euribor, sintagma respectivă este susceptibilă de două interpretări (dobânda internă a B.C.R., respectiv dobânda Euribor), însă în legătură cu caracterul abuziv al clauzei contestate, reclamanții au făcut referire la soluții de practică judiciară, în contradicție cu aprecierea instanței de fond din sentința apelată, potrivit căreia clauzele analizate nu sunt susceptibile de interpretare. Instanța a reținut în mod greșit că oferta bancară cuprindea două produse de creditare cu dobânda variabilă în moneda euro, unul în funcție de costul resurselor de creditare și altul în funcție de Euribor.

În ipoteza avută în vedere de instanță, este vorba de un produs bancar în funcție de o dobândă internă B.C.R., neexplicitată în contract prin elementele ei componente și prin arătarea motivelor în funcție de care este variabilă. Susținând că dobânda de referință variabilă conține în afara Euribor și alte costuri, iar art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale îi permite modificarea dobânzii în raport de evoluția acestora, pârâta nu Ie-a inserat însă în contract, nefiind precizat conținutul lor, modul în care sunt variabile și proporția fiecărui cost în cadrul totalului, formula de calcul a sa. Or, potrivit art. 18 din O.G. nr. 21/1992, în mod obligatoriu contractul trebuie să arate care sunt costurile de creditare, precum și condițiile în care se modifică acestea, pentru a da posibilitatea consumatorului să cunoască toate caracteristicele esențiale ale produsului, așa că interpretarea dată de pârâtă duce la inaplicabilitatea clauzelor contractuale.

Conform Directivei 87/102 a CCE din 22 decembrie 1986, rata anuală a dobânzii aferente creditului, înseamnă costul total al creditului pentru consumator (art. 1 lit. e)). Conform art. 6 din Directivă „consumatorul este informat la data sau înainte de data încheierii contractului cu privire la (.) rata anuală a dobânzii și condițiile în care acestea se pot modifica”. În acest sens, se poate aplica prin similitudine raționamentul impus de art. 4 al Directivei 87/102 a CCE din 22 decembrie 1986, interpretat într-o decizie de speță de către Curtea de Justiție a U.E.: „lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și de costuri!”.

Or, lipsa menționării acelor costuri de creditare are drept consecință faptul că acel credit este scutit de acele costuri. Această interpretare este dusă la extrem de instanța europeană, aplicând principiul interpretării mai favorabile consumatorului: or, în cauză nici măcar nu se poate reține o lipsă totală de dobândă și de costuri ale creditelor, întrucât cel puțin dobânda Euribor și comisioanele aferente (de administrare etc.) sunt recunoscute de reclamanți că trebuie achitate. Astfel, în cauză nu se dorește interpretarea extremă a inexistenței vreunei dobânzi aplicabile creditului (permisă, de altfel, de legislație), pe considerentul că ea nu este explicitată, ci doar o interpretare logică a sintagmei „dobânda de referință variabilă”.

Pârâta - intimată a depus întâmpinare și a solicitat respingerea apelului susținând că dispozițiile contractuale invocate de reclamanți sunt cât se poate de clar formulate și nu pot primi interpretarea dată de aceștia, privind identitatea dintre dobânda de referință și indicele Euribor, în contractele de credit fiind menționată expres formula de calcul a dobânzii creditului contractat, constând în aceea că dobânda curentă a creditului este formată din dobânda de referință variabilă afișată la care se adaugă o marjă procentuală. Condițiile Generale de Creditare, parte din contractele de credit încheiate de reclamanți, atestă în mod clar existența a două produse de creditare cu dobândă variabilă: - „2.10 lit. a) - pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate. - 2.10 lit. b) - pentru creditele cu dobândă variabilă, stabilită în funcție de un indice de referință Libor/Euribor, nivelul dobânzii se poate modifica în funcție de evoluția acestuia”. Formula de calcul propusă de pârâtă prin actele adiționale emise în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată de Banca Națională a României și A.N.P.C, așa cum rezultă din adresa nr. 1048/2010: „Pentru contractele de credit aflate în derulare, în care dobânda era compusă din dobânda de referință a băncii plus o marjă fixă, suntem de acord ca noua formulă de calcul să includă indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul plus o marjă fixă, compusă din marja fixă existentă în contractul inițial, valabilă la data semnării contractului și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință, valabile în data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 50/2010, respectiv 21 iunie 2010”. Prin urmare, în mod evident reclamanții nu au contractat un credit cu o dobândă stabilită în raport de indicele de referință Euribor, de vreme ce contractul de credit prevede expres că dobânda curentă este formată din dobânda de referință afișată și o marjă procentuală, interpretare dovedită prin întreaga conduită a părților, pe o perioadă semnificativă de timp. Nu există niciun temei juridic (contractual) pentru constatarea identității juridice între „dobânda de referință variabilă afișată la sediul B.C.R.”, prevăzută în contractul de credit și „indicele de referință Euribor”, prevăzut de clauza art. 2.10 lit. b) din Condițiile Generale, interpretarea contractului urmând să fie raportată la terminologia cuprinsă în contract care este clară, neechivocă, cu mențiunea că dispozițiile din contractul de credit se completează cu cele din Condițiile Generale numai în măsura în care nu sunt incompatibile.

Așa fiind, clauza art. 2.10 lit. b) din Condițiile Generale nu se aplică contractelor reclamanților, deoarece acestea nu atestă contractarea unui credit cu dobândă variabilă stabilită în raport de un indice de referință Libor/ Euribor așa cum prevăd aceste clauze și nu prevede o identitate între dobânda variabilă și indicele de referință Libor/ Euribor, ci dimpotrivă se va calcula în raport de unul din acești indici.

Contractul de credit al fiecărui reclamant se completează cu dispozițiile clauzei 2.10 lit. a) în care se arată condițiile în care se modifică dobânda de referință a B.C.R., respectiv în funcție de costul resurselor de creditare, factori obiectivi și reali, impuși atât de piețele bancare externe, cât și de normele B.N.P., anume: - evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale (în acest caz dobânda Euribor), astfel încât să reflecte costurile de refinanțare ale băncii; - primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; - costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la B.N.R.; - costul cu provizioanele pe care banca este obligată să le constituie; - modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Admiterea acțiunii, așa cum au solicitat reclamanții, ar însemna modificarea dobânzii creditului de către instanță, ceea ce ar contraveni principiilor fundamentale de drept consacrate prin art. 969 și 973 C. civ. - principiul autonomiei de voință, principiul forței obligatorii, principiul irevocabilității contractului și principiul relativității efectelor contractului. Pârâta a susținut că formularea acțiunii s-a făcut de reclamanți cu rea-credință pentru a se sustrage de la executarea unor obligații legale asumate liber și a obține fără temei legal ori contractual diminuarea considerabilă a dobânzii, ceea ce ar conduce la un dezechilibru inadmisibil în detrimentul său, prin acordarea unui credit cu o dobândă de 1%-3% în condițiile în care banca nu se poate împrumuta sub 5%.

Politica de creditare a băncii după publicarea O.G. nr. 50/2010, nu își are sorgintea într-un dubitativ în interpretarea contractelor de credit (încheiate înainte de apariția acesteia), ci este specifică momentului și tensiunilor create chiar de această lege și de modificările contractuale și de principiu în materie de creditare, pe care aceasta Ie-a impus.

Față de critica reclamanților privind neanalizarea de către instanța de fond a caracterului abuziv al clauzelor contractelor, a mai susținut că în mod corect prin sentința atacată s-a reținut că examinarea caracterului abuziv al clauzei prin care s-a stabilit modificarea dobânzii fără consimțământul împrumutatului, poate constitui obiectul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 14. Analizând sentința apelată, în raport de criticile ce i-au fost aduse de reclamanți și de susținerile pârâtei din întâmpinare, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de apel a admis apelul și a schimbat sentința, iar pe fond a admis acțiunea și a constatat că există identitate între sintagma „dobânda de referință variabilă” menționată în contractele de credit bancar încheiate de reclamanți și sintagma „Euribor”.

A obligat pârâta ca pe perioada de aplicare a dobânzii variabile să emită și să comunice reclamanților graficele de rambursare aferente contractelor încheiate în care să fie calculată dobânda curentă ca fiind „Euribor 6M” la care se adaugă marja fixă convenită. S-a luat act de renunțarea la apel a reclamantului G.L. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că există o divergență de opinii între părți cu privire la înțelesul temeiului „dobânda de referință variabilă”, reclamanții susținând că aceasta înseamnă „Euribor”, iar pârâta înțelege că desemnează „Euribor plus alte costuri de creditare”, care nu sunt individualizate, precizate și nu se explică modul lor de calcul și mecanismele prin care se ajunge ca fiecare cost în parte să fie diferențiat.

Așa fiind, dacă la data acordării creditelor dobânda fixă contractuală se apropia de valoarea Euribor plus marja fixă inclusă în art. 5, odată cu trecerea la dobânda variabilă, pârâta a crescut dobânda cu 3-4 procente. Modificarea unilaterală a dobânzii fără consimțământul reclamanților, motivat de faptul că reprezintă dobânda internă B.C.R. alcătuită din Euribor și alte costuri, este în opinia instanței de apel o practică nepermisă, abuzivă. Iar în absența unei definiții clare, explicite a sintagmei „dobânda de referință variabilă” în cuprinsul contractului ori al anexei, înțelesul acesteia se desprinde din conținutul unor definiții general acceptate în legislația și practica bancară.

Astfel, dobânda de referință a creditelor acordate în moneda euro este Euribor, ca fiind „rata dobânzii de referință a pieței monetare extinse a monedei euro”, definită pe pagina oficială a acestui instrument bancar, ori „rata dobânzii de referință este rata spot a dobânzii interbancare pentru depozitele plasate, stabilită în funcție de moneda în care este denominat contractul, respectiv Euribor pentru euro (…), conform Normei nr. 11/2002 a B.N.R. și Circularei nr. 25/2005 a B.N.R. În consecință, definiția sintagmei „dobânda de referință” pentru creditele acordate în euro este Euribor, aceasta fiind interpretarea corectă la care trebuia să se raporteze rambursarea creditelor contractate de reclamanți.

Iar din această perspectivă, punctul de vedere al pârâtei nu a fost acceptat de către instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a solicitat admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanții T.A., B.E.M., S.D.G., S.R., D.F.P., P.N. și M.M. împotriva sentinței nr. 2271 din 16 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, menținerea deciziei recurate în ceea ce privește renunțarea la apel a reclamantului G.L., menținerea ca temeinică și legală a sentinței nr. 2271 din 16 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Vâlcea și obligarea intimaților - reclamanți la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, în fond, apel și recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Recurenta a învederat, în esență că: