ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2760/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2760/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 3 București, secția civilă, la data de 14

decembrie 2010, reclamantul l.S. a chemat în judecată pe pârâta B.C.R. SA,

solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună încheierea unui

nou contract de credit sau a unui act adițional la acesta, conform prevederilor

O.G. nr. 50/2010, prin care să fie păstrată dobânda în cuantum de 6,95%,

dobândă fixă în primul an și variabilă ulterior, conform contractului de credit

din 30 noiembrie 2007, returnarea sumelor de bani achitate ca urmare a

creșterii abuzive a dobânzii și anularea unor clauze pretins abuzive din

contractul mai sus menționat, pe care Ie-a citat în cuprinsul cererii

introductive.

Pârâta a depus

la dosar cerere reconvențională, prin care a solicitat adaptarea contractului,

prin luarea în considerare, ca algoritm de calcul al dobânzii variabile, a

valorii indicelui de referință aferent valutei în care a fost încheiat

contractul la 6 luni, la care se adaugă o marjă formată din valoarea diferenței

dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale

inițiale și indicele de referință la 6 luni plus marja fixă din contractul

inițial.

La data de 13

septembrie ?011, reclamantul-pârât a depus la dosar o cerere modificatoare,

prim care a solicitat instanței să constate că dobânda curentă, conform art. 5

din contract, este Euribor la care se adaugă 1,5%, să oblige pârâta-reclamantă

să comunice graficul de rambursare, conform contractului și să constate

caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de

credit și în art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 și 3.9 din

Condițiile Generale de creditare și, pe cale de consecință, să dispună anularea

lor.

Prin sentința

civilă nr. 11904 din 13 septembrie 2011, Judecătoria sectorului 3 București,

secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul

Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, dosarul a fost înregistrat la

data de 11 octombrie 2011.

Ulterior, la

data de 11 octombrie 2012, reclamantul a depus la dosar o nouă cerere

modificatoare, prin care a solicitat, pe lângă capetele de cerere expuse

anterior, și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 308,32 euro,

reprezentând diferența dintre dobânda calculată conform formulei prevăzute în

contract și cea achitată băncii, dar la același termen prima instanță a admis

excepția tardivității formulării cererii modificatoare.

Prin urmare,

tribunalul s-a constat legal învestit cu soluționarea capetelor de cerere prin

care reclamantul a solicitat să constate că dobânda curentă, conform art. 5 din

contract, este Euribor la care se adaugă 1,5%, să oblige pârâta-reclamantă să

comunice graficul de rambursare, conform contractului și să constate caracterul

abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de credit și în

art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 și 3.9 din Condițiile Generale

de creditare și, pe cale de consecință, să dispună anularea lor.

Prin sentința

civilă nr. 873 din 07 februarie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, astfel cum a fost

modificată, cât și cererea reconvenționaia și a obligat reclamantul la plata

către pârâtă a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la 30 noiembrie 2007

părțile au încheiat contractul de credit bancar, prin care pârâta a acordat

reclamantului un împrumut în sumă de 35.800 euro pe o perioadă de 300 de luni.

În continuare,

prima instanță a citat dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000 și

a subliniat condițiile care trebuie îndeplinite pentru constatarea caracterului

abuziv al unei clauze.

Examinând

primul capăt de cerere, tribunalul a arătat că potrivit art. 5 din contract, la

data încheierii acestuia, dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele

12 luni și variabilă ulterior; dobânda fixă urma să se mențină constantă pe o

perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, iar ulterior ea era

formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile B.C.R.,

la care se adaugă o marjă de 1,5%.

În continuare,

prima instanță a subliniat că și Condițiile Generale de creditare fac parte

integrantă din contractul de credit, ele conținând clauze referitoare la

creditele cu dobândă variabilă (art. 2 octombrie a și art. 2 octombrie b),

creditele cu dobândă fixă (art. 2 octombrie c) și creditele cu dobânda

revizuibilă semestrial (art. 2 octombrie d), pe care Ie-a evocat în considerentele

sentinței.

Tribunalul a

notat că atât timp cât în oferta băncii existau mai multe tipuri de creditare,

reclamantul a avut posibilitatea de a opta pentru unul dintre acestea, chiar

dacă nu și de a negocia conținutul clauzelor privind dobânda. Prin urmare, deși

ar fi putut să aleagă între credite cu dobândă fixă în monedă națională sau în

euro, sau cu dobândă variabilă calculată în funcție de indicele

Euribor/Libor/Robor sau cu dobândă variabilă calculată în funcție de

dobânda de referință variabilă afișată la sediile B.C.R., reclamantul a ales

ultima variantă, asumându-și astfel riscurile legate de creșterea dobânzii și

de existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale,

așa încât prima instanță a apreciat că cerința existenței relei-credințe a

pârâtei nu este îndeplinită în cauză.

În consecință,

a apreciat că prin stabilirea unui cuantum variabil al dobânzii, contractul nu

a fost modificat unilateral de către pârâtă, însuși reclamantul fiind de acord

cu stabilirea dobânzii în aceste condiții; de asemenea, tribunalul a mai

reținut că modalitatea de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective,

care țin de situația pieței financiar-bancare.

În considerarea

acestor argumente, instanța de fond a apreciat că atât primul capăt de cerere,

cât și cel prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor

cuprinse în art. 2 octombrie a și art. 2 noiembrie a din Condițiile Generale de

creditare și anularea lor, sunt nefondate.

Cu privire la

capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse

în art. 9 lit. b) din contractul de credit și în art. 3.7 și 3.9 din Condițiile

Generale de creditare, tribunalul, după ce Ie-a evocat conținutul, a reținut că

reclamantul nu a invocat crearea unui dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților prin inserarea respectivelor clauze, așa

încât a constatat că ele nu sunt abuzive.

De aceea, a

respins cererea principală astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

De asemenea,

prima instanță a constatat că nici cererea reconvențională nu este fondată,

deoarece nu poate fi suplinit acordul de voință al uneia dintre părți în sensul

de a o obliga împotriva voinței sale la acceptarea unei formule de calcul a

dobânzii, neprevăzute contractual.

În condițiile

în care la data nașterii raportului de drept dedus judecății nu exista nicio

dispoziție legală care să permită judecătorilor să intervină în contracte prin

modificarea clauzelor lor.

Împotriva

acestei sentințe, reclamantul l.A.S. a declarat apel, iar pârâta a formulat

apel incident, ambele fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 480

din 27 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,  secția a V-a

civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat să se constate

caracterul abuziv al art. 5 și art. 9 lit. b) din contractul de credit și al

art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 și 3.9 din Condițiile Generale

de creditare; după ce Ie-a citat, evocând și dispozițiile O.G. nr. 21/1992 și

cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a constatat că

deși, în oferta băncii existau mai multe tipuri de creditare,

apelantul-reclamant a avut posibilitatea de a opta pentru unul dintre acestea,

având cunoștință de clauzele contractului.

Astfel, a

subliniat că atât timp cât banca a comunicat Condițiile Generale, clauzele

referitoare la dobândă și comisioane au fost discutate și negociate. Mai mult,

instanța de prim control judiciar a reținut că asemenea clauze se asociază cu obiectul

principal al contractului de credit, așa încât ele nu pot fi apreciate ca fiind

abuzive.

În ceea ce

privește comisioanele prevăzute în art. 9 lit. b) din contractul de credit și

în art. 3.7 și 3.9 din Condițiile Generale de creditare, curtea de apel a

constatat că acestea sunt fie determinate, fie fixe, așa încât aceste clauze nu

creează un dezechilibru semnificativ.

În considerarea

acestor argumente, apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat și,

notând caracterul subsidiar al apelului incident, afirmat chiar de autoarea

acestuia, l-a respins și pe acesta.

Prin Decizia

civilă nr. 214 din 19 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a admis cererea formulată de SC B.C.R. SA și a dispus completarea

dispozitivului Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, în sensul că a

admis cererea apelantei-pârâte de obligare a apelantului-reclamant la plata

cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.759,56 lei.

Pentru a decide

astfel, a notat că din înscrisurile de la filele 36-38 din dosar, rezultă că

apelanta B.C.R. SA a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 2.759,56

lei, reprezentând onorariu de avocat.

Astfel, în

raport de soluția pronunțată în apel și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

a dat eficiență art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ., admițând cererea

de completare a dispozitivului.

Împotriva

Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, au declarat recurs ambele părți,

iar reclamantul l.A.S. a atacat și Decizia civilă nr. 214 din 19 martie 2014.

Prin calea de

atac promovată împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013,

recurentul-reclamant a solicitat modificarea sa în tot, în sensul admiterii

apelului și schimbării sentinței primei instanțe, cu consecința admiterii

acțiunii astfel cum a fost modificată.

În motivare,

recurentul-reclamant a arătat că deși a criticat modul în care pârâta a înțeles

să aplice efectiv dispozițiile art. 5 din contractul de credit din 30 noiembrie

2007 și dezlegarea dată de prima instanță acestui aspect, instanța de apel nu

s-a pronunțat cu privire la această critică, limitându-se la a-și motiva

soluția prin prisma neîndeplinirii condițiilor prevăzute de O.G. nr. 21/1992 și

Legea nr. 193/2000.

Autorul căii de

atac a enunțat prevederile art. 5 din contractul sus menționat și a prezentat

pe larg considerentele pentru care susține că dobânda datorată pârâtei, conform

acestor prevederi contractuale, este Euribor la care se adaugă 1,5%.

De asemenea, a

subliniat că, deși a criticat sentința apelată sub acest aspect, arătând că

pârâta nu a respectat prevederile contractuale referitoare la modul de calcul

al dobânzii, fapt constatat și de către A.N.P.C. care a aplicat sancțiuni

pârâtei, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la aceste critici, mărginindu-se

la a arăta că nu sunt îndeplinite condițiile constatării ca fiind abuzive a

clauzelor a căror anulare s-a solicitat.

Pe de altă

parte, recurentul-reclamant a susținut caracterul abuziv al clauzelor atacate,

precizând că nu a avut loc nicio negociere între părți cu privire la elementele

fundamentale ale contractului - banca nefăcând proba unei asemenea negocieri,

potrivit art. 4 alin. final din Legea nr. 193/2000 -, dar și că împrejurarea că

a avut cunoștință de clauzele întregului contract nu echivalează cu

posibilitatea efectivă de negociere.

A arătat că

înscrierea unor asemenea clauze, lipsite de caracter negociat, în contracte

p/eformulate este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe, deoarece

cuantumul dobânzii de referință care se afișează la sediile băncii este practic

lăsat la discreția acesteia și îi permite ca în mod arbitrar să modifice

dobânda. Dincolo de faptul că noțiunea de dobândă de referință nu este definită

contractual, autorul căii de atac a mai susținut că în realitate banca a

procedat la un calcul incorect.

În drept, a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul

declarat împotriva Deciziei civile nr. 214 din 19 martie 2014,

recurentul-reclamant a solicitat casarea sa în tot, în sensul respingerii

cererii de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie

2013, iar în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată

acordate.

În motivare,

recurentul-reclamant a arătat că suma solicitată de către apelantă, cu titlu de

cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat, este vădit

disproporționată, atât în raport de obiectul și complexitatea cauzei, cât și în

raport de munca prestată de avocat.

Totodată,

recurentul-reclamant a subliniat că nu a avut cunoștință de cuantumul

cheltuielilor de judecată pretinse, neavând posibilitatea să solicite reducerea

acestora în baza prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și că în baza

prevederilor legale sus menționate, instanța ar fi trebuit să procedeze din

oficiu la reducerea sumei solicitate cu titlu de onorariu de avocat.

Pe calea

recursului său, recurenta-pârâtă SC B.C.R. SA a solicitat modificarea Deciziei

civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013, în sensul admiterii apelului incident, cu

consecința schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii

reconventionale.

În motivare,

după ce a reiterat caracterul subsidiar al cererii reconventionale,

soluționarea acesteia fiind necesară numai în măsura admiterii cererii

principale și caracterul subsidiar al propriului recurs față de recursul părții

adverse, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de fond a

respins apelul incident ca fiind nefondat; astfel, în raport de caracterul subsidiar

al acestuia în raport de apelul principal, respectiv al cererii reconventionale

față.de acțiunea reclamantului, respinse ca neîntemeiate, soluția corectă, în

opinia sa, era respingerea apelului incident ca fiind lipsit de obiect.

În continuare,

recurenta-pârâtă a susținut imposibilitatea modificării contractului fără

acordul ambelor părți, solicitând ca în situația în care totuși instanța de

recurs va considera întemeiată cererea reclamantului de a modifica dobânda, să

ia în considerare o dobândă care să reprezinte un preț serios și legitim al

creditului contractat și să nu înfrângă dispozițiile art. 969 C. civ. Or, în

opinia sa, dobânda solicitată de reclamant nu reprezintă un preț serios și

legitim, fiind o dobândă anticoncurențială în zona euro.

În final,

recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii cererii

reconventionale și calculării dobânzii cu respectarea algoritmului „valoarea

indicelui de referință aferent valorii în care a fost încheiat fiecare

contract, la 6 luni, plus marja formată din valoarea diferenței dintre dobânda

de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale inițiale și indicele

de referință la 6 luni plus marja fixă din contract".

Analizând

actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Succesiunea

actelor de procedură ale părților a fost amplu expusă mai sus.

Examinarea

acestora relevă că prima instanță a fost sesizată, în urma modificării din data

de 13 septembrie 2011, cu soluționarea unei cereri principale, prin care

reclarnantul-pârât a solicitat să constate că dobânda curentă, conform art. 5

din contract, este Euribor la care se adaugă 1,5%, să oblige pârâta-reclamantă

să comunice graficul de rambursare, conform contractului, să constate

caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. b) din contractul de

credit și în art. 2 octombrie a, art. 2 noiembrie a, art. 3.7 și 3.9 din

Condițiile Generale de creditare și, pe cale de consecință, să dispună anularea

lor, dar și cu soluționarea unei cereri reconvenționale.

Prin urmare, Înalta

Curte subliniază că primul capăt de cerere al acțiunii principale a îmbrăcat

forma unei cereri în constatare a nivelului dobânzii datorate potrivit art. 5

din contract ca fiind Euribor la care se adaugă 1,5%, înlăturând apărarea

intimatei potrivit căreia aceste susțineri s-au constituit doar într-o motivare

a acțiunii principale; este de netăgăduit faptul că tribunalul a fost învestit

și cu o cerere în sensul prezentat mai sus.

Prima instanță

a respins în integralitate acțiunea principală, iar în apelul promovat

împotriva sentinței tribunalului, apelantul-reclamant a criticat în mod expres

și soluția dată primului capăt de cerere.

Respingând

apelul acestuia, instanța de prim control judiciar nu a prezentat niciun

considerent care să explice temeinicia și legalitatea soluției date de tribunal

primului capăt de cerere, examinând numai măsura în care clauza cuprinsă la

art. 5 din contract are caracter abuziv, deși cererea reclamantului nu purta și

asupra acestui aspect, ci doar asupra caracterului abuz:v al clauzelor cuprinse

în art. 9 lit. b) din contractul de credit și art. 2 octombrie a, art. 2

noiembrie a, art. 3.7 și 3.9 din Condițiile Generale de creditare.

Dincolo de

faptul că au fost încălcate astfel dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte constată că motivarea instanței de prim control judiciar nu

respectă exigențele legii.

Potrivit art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie

să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil

finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1

din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele

dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței

obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor,

argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare

impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele

acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei

hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil

hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele

aduse de parte -dar nici ignorarea lor -, ci la cele fundamentale, care sunt

susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Această

concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și

necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate

înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

Însă, în

considerarea celor expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia curții de

apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost examinată o critică

îndreptată împotriva soluției date de prima instanță unui capăt de cerere.

Așa fiind, sunt

fondate criticile recurentului-reclamant sub acest aspect, pe care instanța

supremă, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., le încadrează în prevederile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanței de apel echivalând unei

necercetări corespunzătoare a fondului.

De aceea, dând

deplină eficiență art. 312 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea

în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul promovat de

recurentul-reclamant împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va trimite

cauza, spre rejudecare, instanței de apel.

Ca o

consecință, va admite și recursul declarat de aceeași parte împotriva Deciziei

civile nr. 214 din 19 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, deoarece, în condițiile casării deciziei inițiale, devin

incidente prevederile art. 311 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi menținută o

decizie de completare a dispozitivului acesteia.

De asemenea, în

considerarea caracterului subsidiar al apelului incident, conferit acestei căi

de atac de însăși autoarea sa, în aplicarea principiului disponibilității,

Înalta Curte va admite și recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva

Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a V-a civilă, întinderea casării acesteia fiind așadar totală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de reclamantul I.A.S. împotriva Deciziilor civile nr. 480

din 27 noiembrie 2013 și nr. 214 din 19 martie 2014, ambele pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și recursul declarat de pârâta

SC B.C.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 480 din 27 noiembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează

deciziile atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014.