ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2322/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2322/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială

la data de 27 septembrie 2010, reclamanții V.M.L. și V.L. au chemat în judecată

în calitate de pârâtă Banca C.R. SA solicitând tribunalului în principal să

oblige pârâta să facă aplicarea dispozițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr.

50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și ale O.G. nr.

21/1992 privind protecția consumatorilor, în ceea ce privește contractul de

credit pentru investiții imobiliare din 28 august 2008 încheiat de reclamanți

cu pârâta prin Agenția I., sub aspectul obligării calculării dobânzii după

formula EURIBOR 6M+0 marja având în vedere dispozițiile art. 5 din contract și

art. 4.2, art. 4.3 din Condițiile generale de contractare în subsidiar

reclamanții au solicitat: 1. regularizarea dobânzii începând cu luna martie

2010 la nivelul calculat după formula de mai sus; 2. suspendarea plății ratelor

prevăzute în graficul de rambursare eliberat în data de 17 septembrie 2010 până

la nivelul formulei sus menționate, respectiv EURIBOR 6M+0 marja, până la

momentul pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile în prezenta cauză

care va stabili valoarea legală a sumelor de plată; 3. obligarea pârâtei să

transpună printr-un act adițional la contract nivelul minim al dispozițiilor

legale de mai sus; 4. constatarea nulității absolute a unor clauze prevăzute în

contract și înlocuirea lor cu dispozițiile legale aplicabile.

Prin precizarea depusă la 30 noiembrie

2010, reclamanții au arătat că solicită în principal să fie obligată pârâta să

calculeze dobânda variabilă aplicabilă contractului conform art. 5 coroborat cu

art. 4.2 din Condițiile generale de contractare după formula EURIBOR 6M+0 marjă

și să comunice graficul de rambursare conform acestei formule de fiecare dată

când valoarea variabilă se schimbă, respectiv la 6 luni; în subsidiar: 1.

constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art. 8 din contract

prin care au fost obligați să plătească comisionul de acordare credit în sumă

de 4.275 euro ca și condiție de acordare a creditului și restituirea acestuia

cu obligarea la plata dobânzii legale începând cu luna august 2008 până la

restituirea efectivă a sumei; 2. constatarea caracterului abuziv al clauzelor

cu dobânda penalizatoare prevăzute în art. 6 și art. 7 și restituirea dobânzii

ilicit percepute pentru lunile octombrie 2009-decembrie 2009; 3. regularizarea

dobânzii începând cu luna martie 2010 la zi conform formulei EURIBOR+marja de

0; 4. obligarea  pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 5179 din 21 aprilie

2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea astfel

cum a fost precizată formulată de reclamanții V.M.L. și V.L., în contradictoriu

cu pârâta Banca C.R. SA, ca neîntemeiată și a obligat reclamanții, în solidar,

la plata către pârâtă a sumei de 5.271,12 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

reținut că prevederile art. 5 din contract sunt clare, după expirarea perioadei

în care se aplică o dobândă fixă, dobânda curentă urmând să fie formulată din

dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii C.R. SA, la

care se adaugă 0 puncte procentuale.

Astfel, chiar dacă prevederile art.

4.2 din Condițiile generale au fost menționați și alți indici de referință

variabili (dobânda administrată, indicii de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR), se

aplică dispozițiile art. 5 din contract, care au un caracter special, față de

reglementările generale conținute de art. 4.2. Conform art. 22 din contractul

de credit, în cazul în care între condițiile generale anexate și clauzele din

contractul de credit există diferențe, se plică dispozițiile din acest contract

de credit.

În ceea ce privește capătul de cerere

referitor la regularizarea dobânzii, prima instanță a avut în vedere și

prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 288/2010 conform cărora prevederile acestei ordonanțenu se aplică

contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu excepția

dispozițiilor art. 37

1

, art. 66-art. 69 și, în ceea ce privește

contractelede credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în

vigoare a ordonanței de urgență, ale art. 50-art. 55, art. 56 alin. (2), art.

57 alin. (1) și alin. (2), precum și ale art. 66-art. 71, actul adițional

propus de Banca C.R. SA nefiind acceptat  de reclamanți.

S-a mai reținut de către prima

instanță că potrivit art. 8 din contractul de credit, pentru creditul pus la

dispoziție banca percepe un comision de acordare credit de 2,50%.

Cu privire la capetele de cerere

referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor art. 6 și art. 7

din contractul de credit și restituirea dobânzii aferente perioadei octombrie

2009-decembrie 2009, prima instanță a reținut că reclamanții nu au demonstart

îndeplinirea condițiilor cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv

lipsa unei negocieri directe și existența unui dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe și că în

conformitate cu prevederile  art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 288/2010, prevederile ordonanței nu se aplică

contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, astfel încât

clauzele 6 și 7 nu pot fi înlocuite cu prevederile invocate de reclamanți.

Totodată tribunalul a reținut că

reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere în declararea nulității

absolute a clauzelor 6 și 7 din contractul de credit pentru ca instanța să

aplice decizia nr. 9 din 24 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, invocată de reclamanți restituirea dobânzii putând fi

făcută numai în situația în care se constată, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, nulitatea clauzelor contractuale criticate.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții V.M.L. și V.L., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia nr. 127/2012 din 13

martie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul și

a obligat reclamanții la plata sumei de 2.697,31 RON reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel instanța de

apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, asftel cum a fost

precizată, s-a solicitat instanței în principal să oblige pârâta să calculeze

dobânda variabilă după formula EURIBOR 6M+0 marjă, acest capăt de cerere fiind

apreciat ca neîntemeiat, astfel că nu se poate susține că prima instanță nu ar

fi soluționat cererea principală.

Totodată instanța de apel a reținut că

în mod legal și temeinic prima instanță a respins cererea de obligare a

intimatei la calcularea dobânzii conform marjei propuse de reclamanți, neexistând

elemente din care să reiasă că intimata ar avea obligația legală sau

contractuală de a calcula dobânda după formula EURIBOR 6M+0 marjă, consecința

fiind și netemeinicia cererii de obligare a băncii la regularizarea dobânzii

începând cu luna martie 2010 conform acestei formule.

Curtea de apel a respins și critica

privind greșita interpretare de către prima instanță a prevederilor art. 37 din

O.U.G. nr. 50/2010 reținând că reclamanții înșiși recunosc că aceste prevederi

legale nu își au aplicabilitatea în cauză.

A mai reținut instanța de apel că în

condițiile în care reclamanții aveau cunoștință despre clauzele și condițiile

contractului de credit încă de la un moment anterior formulării cererii de

credit, și au ales nu numai să formuleze cererea de credit ci și să încheie

contractul de credit reiese că aceștia au avut posibilitatea de negociere a

contractului și, nemaifiind întrunită situația premisă de la art. 4 din Legea

nr. 193/2000, prevederile acestuia ies din sfera noțiunii de clauză abuzivă, cu

mențiunea că aceste considerații sunt aplicabile nu doar cât privește art. 5

din contract, ci și art. 8 și art. 6 și art. 7 referitoare la dobânda

penalizatoare, cu privire la care de asemenea se susține că ar avea caracter

abuziv.

Cât privește criticile prin care se

invocă decizia nr. 11/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii a reținut că reclamanții nu pot solicita repunerea

în situația anterioară și restituirea dobânzilor pretins ca fiind ilicit

percepute în condițiile în care nu au solicitat în prealabil nulitatea acestor

clauze.

Instanța a înlăturat și critica

referitoare la greșita invocare de către prima instanță a prevederilor art. 21

din contract arătând că în niciun caz în cuprinsul acestui articol sau a

înscrisurilor la care acesta face referire nu se prevede că formula de calcul a

dobânzii EURIBOR 6M+0 marjă și că banca ar avea obligația de a aplica această

formulă, iar mențiunile din cererea de credit și din referat privind rata

maximă și celelalte elemente nu pot nici ele să conducă la o altă concluzie.

De asemenea au fost înlăturate și

criticile privind neaplicarea de către prima instanță a jurisprudenței

comunitare, sentința pronunțată nefiind contrară hotărârilor Curții de Justiție

a Uniunii Europene invocate de către reclamanți, câtă vreme jurisprudența

comunitară impune instanțelor să analizeze caracterul abuziv al contractelor

dintre părți, ceea ce prima instanță a și făcut, iar nu să ajungă în mod

automat și în toate cazurile la concluzia existenței acestui caracter.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții V.M.L. și V.L. invocând ca și motive de nelegalitate

prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenții au arătat că hotărârea

atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină arătând că atât prima instanță

cât și instanța de apel au reținut, fără să motiveze, că, clauza contractuală

privind dobânda este clară, fără a argumenta care au fost rațiunile care au

condus la această concluzie.

Totodată au arătat că hotărârea

recurată cuprinde motive contradictorii, instanța de apel, reținând aspecte

contradictorii privind negocierea contractului de credit, neverificând dacă

aceasta s-a realizat în concordanță cu cerințele art. 8 din Legea nr. 190/1999.

Au mai susținut recurenții că

hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii instanța analizând

clauzele arătate ca fiind abuzive prin prisma unor principii de interpretare

străine de natura pricinii și anume principiul voinței reale a părților și

principiul consensualismului în condițiile în care în speță sunt aplicabile

principiul respectării ordinii publice din care face parte în mod obligatoriu

principiul prevalenței interpretării mai favorabile consumatorului.

Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenții au învederat că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății interpretând contractul de

credit încheiat de părți prin prisma dispozițiilor de drept comun, iar nu a

legilor speciale aplicabile în cauză.

Prin prisma motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au susținut că hotărârea

atacată este lipsită de temei legal arătând că instanța nu a analizat

caracterul abuziv al clauzelor 5, 6, 7 și 8 din contract din perspectiva Legii

nr. 190/1999, aplicabilă în cauză.

Totodată invocă faptul că instanța de

apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece a respins cererea de probe

în apărare care ar fi condus la stabilirea corectă a situației de fapt și că

hotărârile pronunțate în cauză contravin dreptului european aplicabil și

modului de interpretare a acestuia de către Curtea Europeană de Justiție în

cauze similare.

Analizând criticile aduse hotărârii

atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că

acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenții V.M.L. și

V.L. să fie respins, pentru următoarele considerând:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile citate supun spre analiză

prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată

să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format

convingerea sa precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile

părților.

Observând considerentele hotărârii

atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul

că se arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței

conducând la înlăturarea criticilor formulate de aceștia împotriva sentinței

apelate și nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Criticile dezvoltate de recurenți

subsumat acestui motiv de recurs, respectiv criticile referitoare la modul în

care instanța a reținut că s-a realizat negocierea contractului de credit în

litigiu vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate și nu pot

fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neavând semnificația

dată de acest text de lege nemotivării hotărârii

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. poate fi invocat atunci când „instanța, interpretând greșit actul

juridic adedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia”.

Acest motiv de recurs vizează

nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Interpretarea greșită a actului

juridic poate determina casarea unei hotărâri judecătorești numai în acele

împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii

actului juridic sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În speță, din observarea criticilor

formulate de recurenți se constată că motivele indicate în susținerea

recursului nu se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., aceștia punând în discuție numai aplicarea normelor legale și modul

de soluționare a apelului.

Modificarea sau casarea unei hotărâri

poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui  motiv de

recurs, recurenții au pus în discuție faptul că instanța nu a analizat

caracterul abuziv al clauzelor 5, 6, 7 și 8 din contractul de credit din

perspectiva Legii nr. 190/1999, aplicabilă în cauză, susținând că hotărârea

recurată este lipsită de temei legal.

În conformitate cu prevederile art. 4

alin. (1) al Legii nr. 193/2000: „O clauză contractuală care nu a fost

negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea

însăși, sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”

Astfel, premisa necesară constatării

caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în faptul că respectiva

clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul.

În speță, între părți a intervenit un

acord de voință privind clauzele al căror caracter abuziv se solicită a se

constata, acord de voință de natură a produce efecte juridice și a naște

drepturi și obligații în sarcina părților.

Având în vedere aceste considerente,

în mod corect instanța de apel a reținut că, contractul a fost negociat între

părți și date fiind prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

clauzele acestuia nu intră în sfera noțiunii de clauze abuzive.

Cu privire la critica vizând faptul că

instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art.

6 parag. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece a respins

cererea de probe în apărare care ar fi condus la stabilirea corectă a situației

de fapt aceasta va fi înlăturată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art.

167 alin. (1) C. proc. civ. „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța

socotește că ele pot să aducă dezlegare pricinii, afară de cazul când ar fi

primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”.

Astfel, ori de câte ori se solicită

administrarea unei probe instanța este datoare să verifice dacă respectiva

probă poate să aducă dezlegare pricinii, respectiv dacă este utilă, pertinentă

și concludentă.

În speță, în virtutea rolului său

activ, instanța, având a a hotărî asupra admisibilității probelor propuse de

reclamanți a considerat că respectivele probe nu sunt utile cauzei, aspect ce

nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 parag. 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la critica conform căreia

hotărârile pronunțate în cauză contravin dreptului european aplicabil și

modului de interpretare a acestuia de către Curtea Europeană de Justiție în

cauze similare în mod corect instanța de apel a reținut că sentința pronunțată

nu este contrară hotărârilor Curții de Justiței a Uniunii Europene invocate de

către reclamanți, câtă vreme jurisprudența comunitară impune instanțelor să

analizeze caracterul abuziv al contractelor dintre părți, ceea ce prima

instanță a și făcut, iar nu să ajungă în mod automat și în toate cazurile la

concluzia existenței acestui caracter abuziv.

Pentru aceste considerente, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurenții V.M.L. și V.L.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va

obliga recurenții la plata sumei de 1.701,60 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții V.M.L. și V.L. împotriva deciziei civile nr. 127/2012 din 13

martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții la plata către

intimata Banca C.R. SA București a sumei de 1.701,60 RON cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 iunie 2013.