ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2322/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială la data de 27 septembrie 2010, reclamanții V.M.L. și V.L. au chemat în judecată în calitate de pârâtă Banca C.R. SA solicitând tribunalului în principal să oblige pârâta să facă aplicarea dispozițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și ale O.G.

nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, în ceea ce privește contractul de credit pentru investiții imobiliare din 28 august 2008 încheiat de reclamanți cu pârâta prin Agenția I., sub aspectul obligării calculării dobânzii după formula EURIBOR 6M+0 marja având în vedere dispozițiile art. 5 din contract și art. 4.2, art. 4.3 din Condițiile generale de contractare în subsidiar reclamanții au solicitat: 1. regularizarea dobânzii începând cu luna martie 2010 la nivelul calculat după formula de mai sus; 2. suspendarea plății ratelor prevăzute în graficul de rambursare eliberat în data de 17 septembrie 2010 până la nivelul formulei sus menționate, respectiv EURIBOR 6M+0 marja, până la momentul pronunțării unei hotărâri definitive și irevocabile în prezenta cauză care va stabili valoarea legală a sumelor de plată; 3. obligarea pârâtei să transpună printr-un act adițional la contract nivelul minim al dispozițiilor legale de mai sus; 4. constatarea nulității absolute a unor clauze prevăzute în contract și înlocuirea lor cu dispozițiile legale aplicabile.

Prin precizarea depusă la 30 noiembrie 2010, reclamanții au arătat că solicită în principal să fie obligată pârâta să calculeze dobânda variabilă aplicabilă contractului conform art. 5 coroborat cu art. 4.2 din Condițiile generale de contractare după formula EURIBOR 6M+0 marjă și să comunice graficul de rambursare conform acestei formule de fiecare dată când valoarea variabilă se schimbă, respectiv la 6 luni; în subsidiar: 1. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art. 8 din contract prin care au fost obligați să plătească comisionul de acordare credit în sumă de 4.275 euro ca și condiție de acordare a creditului și restituirea acestuia cu obligarea la plata dobânzii legale începând cu luna august 2008 până la restituirea efectivă a sumei; 2. constatarea caracterului abuziv al clauzelor cu dobânda penalizatoare prevăzute în art. 6 și art. 7 și restituirea dobânzii ilicit percepute pentru lunile octombrie 2009-decembrie 2009; 3. regularizarea dobânzii începând cu luna martie 2010 la zi conform formulei EURIBOR+marja de 0; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 5179 din 21 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanții V.M.L. și V.L., în contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA, ca neîntemeiată și a obligat reclamanții, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 5.271,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că prevederile art. 5 din contract sunt clare, după expirarea perioadei în care se aplică o dobândă fixă, dobânda curentă urmând să fie formulată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile Băncii C.R. SA, la care se adaugă 0 puncte procentuale.

Astfel, chiar dacă prevederile art. 4.2 din Condițiile generale au fost menționați și alți indici de referință variabili (dobânda administrată, indicii de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR), se aplică dispozițiile art. 5 din contract, care au un caracter special, față de reglementările generale conținute de art. 4.2. Conform art. 22 din contractul de credit, în cazul în care între condițiile generale anexate și clauzele din contractul de credit există diferențe, se plică dispozițiile din acest contract de credit. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la regularizarea dobânzii, prima instanță a avut în vedere și prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2010 conform cărora prevederile acestei ordonanțenu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 37 1 , art. 66-art.

69 și, în ceea ce privește contractelede credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, ale art. 50-art. 55, art. 56 alin. (2), art. 57 alin. (1) și alin. (2), precum și ale art. 66-art. 71, actul adițional propus de Banca C.R. SA nefiind acceptat de reclamanți. S-a mai reținut de către prima instanță că potrivit art. 8 din contractul de credit, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe un comision de acordare credit de 2,50%.

Cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor art. 6 și art. 7 din contractul de credit și restituirea dobânzii aferente perioadei octombrie 2009-decembrie 2009, prima instanță a reținut că reclamanții nu au demonstart îndeplinirea condițiilor cerute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa unei negocieri directe și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe și că în conformitate cu prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2010, prevederile ordonanței nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, astfel încât clauzele 6 și 7 nu pot fi înlocuite cu prevederile invocate de reclamanți.

Totodată tribunalul a reținut că reclamanții nu au învestit instanța cu o cerere în declararea nulității absolute a clauzelor 6 și 7 din contractul de credit pentru ca instanța să aplice decizia nr. 9 din 24 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată de reclamanți restituirea dobânzii putând fi făcută numai în situația în care se constată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nulitatea clauzelor contractuale criticate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții V.M.L. și V.L., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia nr. 127/2012 din 13 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul și a obligat reclamanții la plata sumei de 2.697,31 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, asftel cum a fost precizată, s-a solicitat instanței în principal să oblige pârâta să calculeze dobânda variabilă după formula EURIBOR 6M+0 marjă, acest capăt de cerere fiind apreciat ca neîntemeiat, astfel că nu se poate susține că prima instanță nu ar fi soluționat cererea principală. Totodată instanța de apel a reținut că în mod legal și temeinic prima instanță a respins cererea de obligare a intimatei la calcularea dobânzii conform marjei propuse de reclamanți, neexistând elemente din care să reiasă că intimata ar avea obligația legală sau contractuală de a calcula dobânda după formula EURIBOR 6M+0 marjă, consecința fiind și netemeinicia cererii de obligare a băncii la regularizarea dobânzii începând cu luna martie 2010 conform acestei formule.

Curtea de apel a respins și critica privind greșita interpretare de către prima instanță a prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 reținând că reclamanții înșiși recunosc că aceste prevederi legale nu își au aplicabilitatea în cauză. A mai reținut instanța de apel că în condițiile în care reclamanții aveau cunoștință despre clauzele și condițiile contractului de credit încă de la un moment anterior formulării cererii de credit, și au ales nu numai să formuleze cererea de credit ci și să încheie contractul de credit reiese că aceștia au avut posibilitatea de negociere a contractului și, nemaifiind întrunită situația premisă de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, prevederile acestuia ies din sfera noțiunii de clauză abuzivă, cu mențiunea că aceste considerații sunt aplicabile nu doar cât privește art. 5 din contract, ci și art. 8 și art. 6 și art. 7 referitoare la dobânda penalizatoare, cu privire la care de asemenea se susține că ar avea caracter abuziv.

Cât privește criticile prin care se invocă decizia nr. 11/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii a reținut că reclamanții nu pot solicita repunerea în situația anterioară și restituirea dobânzilor pretins ca fiind ilicit percepute în condițiile în care nu au solicitat în prealabil nulitatea acestor clauze. Instanța a înlăturat și critica referitoare la greșita invocare de către prima instanță a prevederilor art. 21 din contract arătând că în niciun caz în cuprinsul acestui articol sau a înscrisurilor la care acesta face referire nu se prevede că formula de calcul a dobânzii EURIBOR 6M+0 marjă și că banca ar avea obligația de a aplica această formulă, iar mențiunile din cererea de credit și din referat privind rata maximă și celelalte elemente nu pot nici ele să conducă la o altă concluzie.

De asemenea au fost înlăturate și criticile privind neaplicarea de către prima instanță a jurisprudenței comunitare, sentința pronunțată nefiind contrară hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de către reclamanți, câtă vreme jurisprudența comunitară impune instanțelor să analizeze caracterul abuziv al contractelor dintre părți, ceea ce prima instanță a și făcut, iar nu să ajungă în mod automat și în toate cazurile la concluzia existenței acestui caracter. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții V.M.L. și V.L. invocând ca și motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. recurenții au arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină arătând că atât prima instanță cât și instanța de apel au reținut, fără să motiveze, că, clauza contractuală privind dobânda este clară, fără a argumenta care au fost rațiunile care au condus la această concluzie. Totodată au arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, instanța de apel, reținând aspecte contradictorii privind negocierea contractului de credit, neverificând dacă aceasta s-a realizat în concordanță cu cerințele art. 8 din Legea nr. 190/1999.

Au mai susținut recurenții că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii instanța analizând clauzele arătate ca fiind abuzive prin prisma unor principii de interpretare străine de natura pricinii și anume principiul voinței reale a părților și principiul consensualismului în condițiile în care în speță sunt aplicabile principiul respectării ordinii publice din care face parte în mod obligatoriu principiul prevalenței interpretării mai favorabile consumatorului. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenții au învederat că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății interpretând contractul de credit încheiat de părți prin prisma dispozițiilor de drept comun, iar nu a legilor speciale aplicabile în cauză.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenții au susținut că hotărârea atacată este lipsită de temei legal arătând că instanța nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor 5, 6, 7 și 8 din contract din perspectiva Legii nr. 190/1999, aplicabilă în cauză. Totodată invocă faptul că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece a respins cererea de probe în apărare care ar fi condus la stabilirea corectă a situației de fapt și că hotărârile pronunțate în cauză contravin dreptului european aplicabil și modului de interpretare a acestuia de către Curtea Europeană de Justiție în cauze similare.

Analizând criticile aduse hotărârii atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de recurenții V.M.L. și V.L. să fie respins, pentru următoarele considerând: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Dispozițiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Observând considerentele hotărârii atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că se arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței conducând la înlăturarea criticilor formulate de aceștia împotriva sentinței apelate și nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Criticile dezvoltate de recurenți subsumat acestui motiv de recurs, respectiv criticile referitoare la modul în care instanța a reținut că s-a realizat negocierea contractului de credit în litigiu vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea hotărârii atacate și nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., neavând semnificația dată de acest text de lege nemotivării hotărârii Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. poate fi invocat atunci când „instanța, interpretând greșit actul juridic adedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. Acest motiv de recurs vizează nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Interpretarea greșită a actului juridic poate determina casarea unei hotărâri judecătorești numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În speță, din observarea criticilor formulate de recurenți se constată că motivele indicate în susținerea recursului nu se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., aceștia punând în discuție numai aplicarea normelor legale și modul de soluționare a apelului. Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenții au pus în discuție faptul că instanța nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor 5, 6, 7 și 8 din contractul de credit din perspectiva Legii nr. 190/1999, aplicabilă în cauză, susținând că hotărârea recurată este lipsită de temei legal.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) al Legii nr. 193/2000: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.” Astfel, premisa necesară constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în faptul că respectiva clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul. În speță, între părți a intervenit un acord de voință privind clauzele al căror caracter abuziv se solicită a se constata, acord de voință de natură a produce efecte juridice și a naște drepturi și obligații în sarcina părților.

Având în vedere aceste considerente, în mod corect instanța de apel a reținut că, contractul a fost negociat între părți și date fiind prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 clauzele acestuia nu intră în sfera noțiunii de clauze abuzive. Cu privire la critica vizând faptul că instanța de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece a respins cererea de probe în apărare care ar fi condus la stabilirea corectă a situației de fapt aceasta va fi înlăturată pentru următoarele considerente: În conformitate cu prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. „Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegare pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”.

Astfel, ori de câte ori se solicită administrarea unei probe instanța este datoare să verifice dacă respectiva probă poate să aducă dezlegare pricinii, respectiv dacă este utilă, pertinentă și concludentă. În speță, în virtutea rolului său activ, instanța, având a a hotărî asupra admisibilității probelor propuse de reclamanți a considerat că respectivele probe nu sunt utile cauzei, aspect ce nu poate conduce la concluzia că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la critica conform căreia hotărârile pronunțate în cauză contravin dreptului european aplicabil și modului de interpretare a acestuia de către Curtea Europeană de Justiție în cauze similare în mod corect instanța de apel a reținut că sentința pronunțată nu este contrară hotărârilor Curții de Justiței a Uniunii Europene invocate de către reclamanți, câtă vreme jurisprudența comunitară impune instanțelor să analizeze caracterul abuziv al contractelor dintre părți, ceea ce prima instanță a și făcut, iar nu să ajungă în mod automat și în toate cazurile la concluzia existenței acestui caracter abuziv. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții V.M.L.

și V.L. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenții la plata sumei de 1.701,60 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.M.L. și V.L. împotriva deciziei civile nr. 127/2012 din 13 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Obligă recurenții la plata către intimata Banca C.R. SA București a sumei de 1.701,60 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.