ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4520/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4520/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 159 din 1

februarie 2011, Tribunalul Comercial Mureș a admis în parte cererea formulată

de reclamantele Ș.A. și V.S., în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA și a

obligat pârâta să încheie cu reclamantele un act adițional la contractul de

credit bancar pentru persoane fizice nr. 671/ F din 28 septembrie 2007 în care

să se stipuleze dobânda curentă ca fiind formată din Euribor la care se adaugă

1,5 PP pentru perioada 21 iunie 2010 - 3 ianuarie 2011. A fost respins petitul

privind obligarea pârâtei de a nu solicita niciun fel de compensație pentru

rambursarea anticipată a creditului de către împrumutat către bancă, iar în caz

de refuz al pârâtei prezenta hotărâre să țină loc de act adițional la

contractul de credit menționat, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că, potrivit art. 37 alin. (a) din O.U.G. nr. 50/2010,

modificată prin Legea nr. 288/2010 în contractul de credit cu dobânda

variabilă, dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință

Euribor/Robor/Libor la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a

B.N.R., în funcție de voința creditului, la care creditorul adaugă o anumită

marjă fixă pe toată perioada derulării contractului.

Întrucât valuta creditului contractat

este euro, dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicelui de referință

Euribor, având conform O.U.G. nr. 50/2010 o componentă variabilă (indicele

Euribor) și o componentă fixă (marja băncii).

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamantele, cât și pârâta.

Reclamantele au arătat că dispozițiile

O.U.G. nr. 50/2010, precum și dispozițiile Legii nr. 288/2010 sunt norme de

drept material și nu de procedură, astfel că legea în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Pe parcursul derulării apelului,

pârâta a modificat în mod constant dobânda, prin aplicarea indicelui Euribor la

6 luni marjei fixe de 9.262 aplicând prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

B.C.R. SA, în motivarea apelului,

arată că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, reclamantele au

fost lipsite de protecția dreptului pretins prin acțiune. Astfel, lipsa de

interes a existat atât la momentul pronunțării soluției pe fond, cât și la

momentul judecării apelului, motiv pentru care se solicită respingerea apelului

reclamantelor și respingerea acțiunii ca fiind lipsită de un interes legitim și

actual.

Prin decizia nr. 60/ A din 17

octombrie 2011, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a Il-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de reclamantele Ș.A. și

V.S., a fost admis apelul declarat de SC B.C.R. SA și a fost schimbată în tot

sentința atacată în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantele Ș.A. și V.S. în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit prevederilor art. 95 alin. (l)

din O.U.G. nr. 50/2010, pentru contractele aflate în curs de derulare,

creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în

vigoare a ordonanței, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile

ordonanței. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, modificarea contractelor

aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de

la data intrării în vigoare a ordonanței, iar alin. (5) prevede că, nesemnarea

de consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată

acceptare tacită.

Practic, reclamantele nu au așteptat

împlinirea termenului legal în care pârâta era obligată să încheie actul

adițional la contractul de credit și au înțeles să acționeze în judecată banca,

anterior împlinirii acestui termen, într-o acțiune având ca obiect obligarea

băncii la încheierea actului adițional la contractul de credit în forma dorită

de reclamante.

Practic, obligația băncii de încheiere

a actului adițional a fost realizată, iar acțiunea în obligația de a face nu

poate fi admisă din moment ce obligația s-a realizat.

Instanța, nu poate pe calea acțiunii

în obligația de a face să intervină în raporturile juridice dintre părți și să

fixeze un cuantum al dobânzii care nu a fost de comun acord convenit de

acestea.

În condițiile „denunțării” unilaterale

a acestui act adițional în temeiul prevederilor art. II alin. (2) din Legea nr.

288/2010, între părți sunt aplicabile prevederile contractului în forma

convenită inițial.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs reclamantele Ș.A. și V.S., criticând-o sub următoarele motive de nelegal

itate.

Dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010,

precum și dispozițiile Legii nr. 228/2010 sunt norme de drept material și nu de

procedură, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În conformitate cu prevederile

ordonanței, dobânda va avea o componentă variabilă, indicele Euribor și o

componentă fixă, marja băncii.

Prin O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul

nu are intenția de a scădea costurile creditării, ci de a transparentiza modul

de calcul al dobânzii.

Dobânda de referință internă nu poate

fi aplicată contractelor de credit în litigiu deoarece aceasta nu îndeplinește

condiția unicității pentru toate produsele financiare destinate persoanelor

fizice ale băncii.

Buna credință a băncii impunea

redactarea clară a clauzelor contractuale, aceasta acționând în calitate de

profesionist, iar ambiguitatea clauzelor contractuale, lipsa dobânzii variabile

de referință, pot primi și interpretarea că s-a dorit de către pârâtă

încheierea mai multor contracte de credit în detrimentul concurenței promițând

oferte avantajoase, care însă ulterior pot fi interpretate ambiguu și

unilateral în detrimentul celor împrumutați.

Recurentele solicită aplicarea unei

dobânzi conform prevederilor art. 37 lit. b) și c) din O.U.G. nr. 50/2010.

Art. 37 lit. c) din ordonanță arată că

banca poate reduce marja aplicată și ulterior să revină la valoarea marjei

menționate în contract.

În condițiile în care contractul

semnat între părți prevede o marjă de 1,5 PP, iar legea dă dreptul băncii doar

la reducerea marjei contractuale nu și la majorarea ei, banca nu poate stabili

în mod discreționar cuantumul marjei.

Sunt invocate dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În cauză, intimata B.C.R. SA a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor

de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul, ca nefondat, și

acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Acțiunea formulată de recurente este o

acțiune de drept comun prin care s-a solicitat modificarea prețului

contractului în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 și nu o acțiune

specifică materiei protecției consumatorului, prin care se solicită anularea

clauzelor cu caracter abuziv.

Recurentele nu sunt îndreptățite să

obțină modificarea prețului contractului prin intervenția instanței. în mod

corect a reținut instanța de apel că nu este îndreptățită să intervină în

raporturile juridice dintre părți și să fixeze un cuantum al dobânzii care nu

este rezultatul acordului părților.

Reclamantele-recurente solicită

instanței să intervină în mecanismul contractual în vederea modificării

dobânzii comerciale în considerarea prevederilor art. 37 lit. a) din O.U.G. nr.

50/2010.

Instanța nu poate suplini

consimțământul unei părți la încheierea unui act juridic, iar banca nu are

obligația legală de încheiere a unui act adițional în sensul celor solicitate

de recurentele reclamante.

Intimata B.C.R. SA și-a îndeplinit

obligația prevăzută de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma sa inițială,

prin aceea că a propus spre semnare recurentelor un act adițional în vederea

conformării cu dispozițiile legale. Termenul de 90 de zile acordat de legiuitor

B.C.R. pentru a îndeplini această obligație a expirat la data de 19 septembrie

2012, ulterior datei la care s-a înregistrat prezenta acțiune la Tribunalul

Comercial Mureș.

Efectul faptului că reclamantele nu au

dat curs invitației B.C.R. este dat de art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010

și anume acceptarea tacită a actului adițional.

În cazul contractului de credit

încheiat între părți s-a stabilit ca preț al contractului o dobândă curentă

variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă, care la rândul ei se

poate modifica în funcție de costul resurselor de creditare.

Din cuprinsul art. 5 al contractului

de credit rezultă că părțile nu au stabilit ca dobânda contractuală să varieze

în funcție de indicele de referință Euribor, ci s-au referit la dobânda de

referință variabilă a B.C.R.

Recurentele nu sunt îndreptățite la

încheierea unui act adițional care să diminueze cuantumul dobânzii agreate de

părți prin contractul de credit.

Emisă în aplicarea Directivei 48/2008,

O.U.G. nr. 50/2010 nu prevede vreo regulă care să ducă la determinarea

nivelului dobânzii contractuale potrivit unei formule de calcul în care dobânda

de referință a băncii să fie înlocuită cu indicele Euribor, păstrându-se marja

fixă din contractul inițial.

Atât Directiva, cât și O.U.G. nr.

50/2010 în forma inițială, conțin dispozițiile care atestă faptul că băncile

pot prevedea o dobândă care să poată fi modificată în funcție de nivelul

costurilor.

Legiuitorul a

lăsat la aprecierea băncii determinarea cuantumului

marjei fixe, fără

a-l constrânge să păstreze cuantumul marjei fixe deja

stipulat în

contractul de credit. În aplicarea acestei prevederi legale,

banca are dreptul de a stabili marja

fixă a dobânzii, astfel încât noul

nivel al

dobânzii contractuale să rămână același față de cel prevăzut în

contractul

de credit.

Din cuprinsul

adresei A.N.P.C. nr. 1048 din 29 iulie 2010, trimisă A.R.B., rezultă că modul

de calcul al dobânzii

ce urmează a fi stabilit în vederea conformării cu

dispozițiile O.U.G.

nr.

50/2010 în forma inițială nu presupune înlocuirea dobânzii de referință a

băncii cu unul dintre indicii Euribor/Libor/Robor și păstrarea marjei fixe din

contractul inițial.

Autoritatea confirmă că noua formulă

de calcul a dobânzii contractuale nu trebuie să ducă la diminuarea nivelului

dobânzii, deci a prețului contractului, băncile având dreptul să mențină

nivelul

dobânzii agreat de părți prin

semnarea contractului de credit inițial.

Intervenția

instanței în sensul solicitat de recurente ar însemna ca

B.C.R. să

perceapă o dobândă inferioară dobânzii de finanțare obținută

de aceasta și

dobânzii acordate de Bancă la depozite, ceea ce duce la o

disproporție între contraprestațiile

părților și lipsește contractul de credit de cauză juridică.

Cauza esențială a contractului este

cea privind prețul, adică

dobânda agreată

de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda,

element negociat, devine element impus cu

consecința lipsirii de cauză

a contractului.

Instanța de apel a reținut în mod

corect că modificările aduse

art. 95 din O.U.G.

nr. 50/2010 nu pot opera decât de la data intrării în

vigoare a legii de

aprobare a ordonanței de urgență, altfel ar fi

înlăturate efectele produse de ordonanță până la data intrării în

vigoare

a legii de aprobare și ar opera retroactiv.

Intimata-pârâtă și-a respectat

obligațiile impuse de O.U.G. nr. 50/2010 în redactarea sa inițială, respectiv a

propus reclamantelor

un act adițional în

condițiile prescrise de ordonanță.

Practic,

obligația băncii de încheiere a actului adițional a fost

realizată, iar acțiunea în obligația

de a face nu poate fi admisă din moment ce obligația s-a realizat.

Corespondența clauzelor acestui act

adițional, în privința dobânzii aplicabile, cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010

ar fi putut fi eventual analizată în cadrul unei cereri având ca obiect

constatarea nulității absolute a clauzelor contractului, întemeiată pe

prevederile art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 10/2010 (forma sa inițială),

clauze considerate de recurente ca fiind abuzive sau în neconcordanță cu

prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte apreciază că în cauză nu există motive de casare sau modificare a

deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiile art. 312

alin. (l)

C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., recurentele urmează a fi obligate la plata cheltuielilor de

judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantele S.A. și V.S. împotriva deciziei nr. 60/ A din 17 octombrie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-reclamante Ș.A. și

V.S. la plata sumei de 1.688 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă B.C.R. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi

15 noiembrie 2012.