ÎCCJ, decizie (scj.ro #82914)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82914) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Contract de credit bancar. Cesiunea creanței.

Condițiile de formă cerute pentru încheierea valabilă a

contractului de cesiune

Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității

absolute

- contract de cesiune de

creanță

- notificare

C. civ., art. 948, art. 1391, art. 1393,

art. 1396

Înțeleasă ca o

convenție prin care un creditor transmite o creanță a sa unei

alte persoane, cesiunea este un contract consensual, care se încheie valabil

din momentul realizării acordului de voință.

Prin urmare, forma

autentică nu este necesară în cazul încheierii unui contract de

cesiune de creanță prin care se cedează creanțele datorate

în temeiul unui contract de credit bancar, fără a fi transmisă și

ipoteca încheiată în temeiul acestui contract.

Secția a II-a civilă, Decizia nr.

1664 din 23 martie 2012

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a

comercială, reclamantul D.V.Ș. a chemat în judecată pe

pârâții SC B.C.R. SA și SC S.C. SRL, solicitând instanței

să dispună, în principal, constatarea nulității absolute a

contractului de cesiune nr. J 36/12.02.2010 precum și a

inopozabilității acestuia față de terț-debitor cedat,

pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la

condițiile de formă și fond ale valabilității actelor

juridice, precum și să se dispună în sensul restabilirii

situației anterioare existente actului atacat.

În subsidiar, în

condițiile respingerii primului capăt de cerere, să se constate:

menținerea valabilității contractului de împrumut nr. 847/2006,

precum și a drepturilor și obligațiilor stipulate în acesta

pentru noile părți contractante – ca urmare a cesionării,

inclusiv opozabilitatea beneficiului termenului pentru debitor, astfel cum acesta

rezultă din graficul de rambursare – parte integrantă a contractului

de împrumut.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 948 C. civ.

Pârâta a invocat

excepția prematurității acțiunii arătând că

reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă de conciliere

directă conform art. 720

1

C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind respectate

toate condițiile de fond și formă pentru încheierea contractului

de cesiune.

La data de 20.10.2010,

reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că

solicită numai constatarea nulității absolută

parțială a contractului de cesiune de creanță nr.

J36/12.02.2010 încheiat între pârâtele SC BCR SA și SC S.C. SRL cu

referire la reclamantul D.V.Ș.

În ședința

publică din data de 15.12.2010 tribunalul a respins excepția

insuficientei timbrări a acțiunii, excepție invocată de

pârâte prin întâmpinare.

Tot în aceeași

ședință publică tribunalul a pus în discuție

excepția prematurității formulării acțiunii,

excepție invocată de pârâta SC B.C.R. SA și care a fost

respinsă de asemenea ca neîntemeiată reținând că

reclamantul a încercat soluționarea amiabilă a litigiului, notificând

pârâtele cu privire la pretențiile sale întemeiate pe contractul încheiat

de părți (a se vedea in acest sens, adresele 3133/19.03.2010 și

6508/07.4.2010 depuse la ultimul termen de judecată).

Prin considerentele

sentinței asupra fondului cauzei, tribunalul a reținut că la

data de 18.07.2006, reclamantul D.V.Ș. a încheiat cu pârâta SC BCR SA un

contract de împrumut bancar prin care a împrumutat suma de 41.000 Euro,

sumă pe care a garantat-o cu instituirea unei ipoteci constituită

asupra imobilului achiziționat în urma împrumutului, iar la data de

02.03.2010 reclamantul a primit o notificare din partea SC S.C. SRL prin care i

se anunța cesionarea unor creanțe rezultând din contractul de

împrumut de la BCR în favoarea pârâtei S.C. Totodată, reclamantul era

somat să achite de urgență debitul în sumă totală de

40.806 Euro.

Analizând contractul de cesiune, contract prin care „a fost vândut” împrumutul

acordat reclamantului de pârâta BCR, încheiat între cele două pârâte,

tribunalul a considerat că acesta este lovit de nulitate având în vedere

următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 1396 C. civ. „Vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile

creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca (art. 903,

1325, 1744 C.civ.)”.

S-a constatat în

cauză că reclamantul D.V.Ș. a garantat împrumutul luat de la

pârâta BCR prin încheierea unui contract de ipotecă, motiv pentru care,

prin aplicarea principiului simetriei actelor juridice, și contractul de

cesiune de creanță, cât timp prin efectul legii înglobează o

garanție reală imobiliară, trebuia redactat în forma

ad

validitatem

, prin încheierea în forma autentică, în fața unui

notar.

De asemenea, un alt motiv care atrage nulitatea absolută a

contractului de cesiune se referă la lipsa capacității de

folosință a societății cedente, având în vedere principiul

specializării capacității de folosință a persoanei

juridice.

Astfel, societatea comercială cedentă S.C., din înscrisurile depuse

la dosar, nu rezultă că este o persoană juridică cu drept

de a efectua operațiuni bancare, de a acorda credite sau împrumuturi.

Nefiind depus la dosar avizul BNR care să îi permită efectuarea de

astfel de operațiuni, tribunalul a considerat că nu poate avea

calitatea de cedent în mod valabil cât timp legea impune limite imperative în

acest sens, fiind practic instituit un monopol legal în privința

operațiunilor financiar-bancare. În acest sens, susținerea acestei

pârâte potrivit căreia are dreptul să efectueze astfel de

operațiuni financiare având în vedere codul CAEN nu a fost reținută

de tribunal ca fiind suficientă pentru a proba că are dreptul să

efectueze operațiuni financiare, în condițiile în care aceasta nu a

probat conform art. 1169 C. civ. faptul că a fost autorizată de BNR

să efectueze astfel de operațiuni.

Un al treilea motiv,

care atrage nulitatea absolută a contractului de cesiune, în ceea ce îl

privește pe reclamant, rezultă din încălcarea dispozițiilor

imperative prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv cele care se

referă la obiectul contractului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 948 C.civ. pentru ca o convenție

să fie valabilă și să producă efectele între

părți ea trebuie să se refere la un obiect determinat sau

determinabil, obiect ce trebuie să existe în circuitul civil la momentul

semnării convenției. Față de modalitatea în care contractul

de cesiune a fost încheiat, tribunalul a apreciat că creanța

cesionată de pârâta BCR către S.C. nu are caracterul de

creanță certă, lichidă și exigibilă, având în

vedere că pârâta BCR în raport cu debitorul său, respectiv

reclamantul din prezentul dosar, nu a procedat niciodată la punerea

acestuia în întârziere și la constatarea exigibilității sumei

datorate prin niciuna dintre modalitățile indicate în contractul de

împrumut dintre părți.

S-a constatat, de asemenea, și faptul că pârâtele nu l-au notificat

pe reclamant cu privire la cesiunea contractului de împrumut, motiv pentru care

contractul de cesiune creanță este inopozabil debitorului

datorită lipsei notificării acestuia.

Cesiunea de creanță nu i-a fost notificată în mod legal și

valabil reclamantului, notificarea făcându-se printr-o scrisoare

simplă și nici nu a fost anexată o copie de pe contractul de

cesiune.

În aceste condiții, cât timp notificarea nu s-a făcut printr-un executor

judecătoresc, singurul în măsură să confere caracterul

oficial al unei notificări de cesiune de creanță, iar acesta nu

a conținut și o copie de pe contractul de cesiune încheiat, nu se

poate reține opozabilitatea cesiunii față de debitor.

Având în vedere cele

reținute anterior, în baza dispozițiilor art. 1396 cu referire la

art. 903, 1325, 1744  și art. 948 C.civ., Tribunalul București,

Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, astfel cum a fost

precizată, formulată de reclamantul D.V.Ș. în contradictoriu cu

pârâtele SC B.C.R. SA, și SC S.C. SRL; a constatat nulitatea absolută

parțială a contractului de cesiune de creanță nr.

J36/12.02.2010 încheiat între pârâtele SC BCR SA și SC S.C. SRL cu

referire la reclamantul D.V.Ș. și, în consecință, a constatat

nulitatea absolută a cesionării creanței în cuantum de 40.553

Euro, înscrisă la poziția 42 din anexa creanțelor cesionate,

parte integrantă a contractului anterior menționat, privind pe

reclamantul D.V.Ș.

Împotriva acestei sentințe, atât SC S.C. SRL, cât și B.C.R. SA au

declarat apel, prin care au solicitat schimbarea sa în tot, în sensul

respingerii acțiunii.

În motivare, ambele apelante au arătat că intimatul nu a îndeplinit

procedura prealabilă a convocării la conciliere, reglementată de

art. 720

1

C.proc.civ.; în acest context, au precizat că adresa

nr. 3133/19.03.2010 nu reprezintă o invitație la conciliere, ci se

constituie într-un răspuns la o cerere de comunicare a unor copii de pe

notificările băncii.

O altă critică

vizează reținerea de către Tribunal, în mod nefondat, a

necesității încheierii contractului de cesiune, în formă

autentică. Astfel, apelantele au susținut că în art. 1391

și urm. C.civ. este stabilită natura consensuală a cesiunii de

creanță, singura excepție fiind cea în care cesiunea

reprezintă o donație, caz în care ea trebuie făcută în

formă autentică, în conformitate cu art. 813 C.civ. Au mai precizat

că principiul simetriei, evocat în hotărârea atacată, are în

vedere încheierea și, în mod corelativ, modificarea ori desființarea

unui contract. Mai mult decât atât, au mai arătat că actul la care

trebuie făcută raportarea, în cazul în care se face trimitere la

principiul simetriei, este contractul de credit – care nu este încheiat în

formă autentică, iar nu cel de ipotecă.

În al treilea rând, apelantele au afirmat că în mod greșit a

reținut prima instanță că SC S.C. SRL

desfășoară activități bancare pentru care nu

deține autorizarea B.N.R., arătând că cesiunea a purtat asupra

unei creanțe certe, lichide și exigibile, iar nu asupra unui contract

de împrumut.

SC S.C. SRL a precizat că în obiectul său de activitate intră

„activități auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv

activități de asigurări și fonduri de pensii” (Cod CAEN 6619),

care nu necesită autorizarea Băncii Naționale.

În ce privește

nulitatea reținută pentru lipsa unui obiect valabil, cele două

apelante au menționat că a fost cesionată o creanță

certă, lichidă și exigibilă; astfel, au arătat că

B.C.R. SA a transmis intimatului-reclamant notificarea nr. 13622886/2010 prin

care i-a pus în vedere să achite debitul restant în termen de 7 zile, în

caz contrar urmând a declara întreg creditul exigibil. Cum intimatul nu a dat

curs acestei notificări, apelantele au precizat că banca a declarat

întregul credit exigibil anticipat, așa încât obiectul cesiunii l-a

constituit o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Ultima critică vizează pretinsa inopozabilitate a cesiunii,

derivată din lipsa transmiterii notificării prin executor

judecătoresc, apelantele au precizat că au fost respectate

dispozițiile art. 1393 C.civ., însuși intimatul atașând cererii

de chemare în judecată notificarea cesiunii, nr. HC318 din data de

19.02.2010; în acest context, au mai susținut că legiuitorul nu

impune ca notificarea să fie transmisă prin intermediul unui executor

judecătoresc.

La data de 30.06.2011, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a

solicitat respingerea apelului declarat de SC S.C. SRL ca nefondat.

Analizând actele

dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma criticilor

invocate de către apelante, Curtea de apel a reținut

următoarele:

Motivarea primei

instanțe, care nu și-a prezentat practic propriile considerente, ci

s-a limitat la a prelua în tot argumentele reclamantului, face hotărârea

dată criticabilă din perspectiva temeiniciei sale, întrucât nu

creează transparența asupra silogismului judiciar care explică

și justifică dispozitivul.

Or, prima

instanță nu a reținut și nici nu a înlăturat

argumentele pârâtelor-apelante și nu a explicat raționamentul juridic

adoptat.

De aceea, au fost

reluate și examinate apărările tuturor părților,

Curtea reținând următoarele:

Primul motiv de apel,

referitor la greșita respingere a excepției de prematuritate nu este

fondat, deoarece cu toate că o asemenea acțiune are caracter

patrimonial, evaluabil în bani, Curtea subliniază că nulitatea

absolută, ca sancțiune de drept civil ce lipsește actul juridic

de efectele contrarii normelor legale edictate pentru valabila sa încheiere,

poate fi constatată numai de către instanța de judecată.

Prin urmare, în

situația în care părțile se află în conflict de interese cu

privire la nulitatea unui contract, deci când disputa dintre părți

privește drepturi cu privire la care părțile nu pot

tranzacționa, procedura concilierii este lipsită de orice

eficiență și contrar scopului pentru care a fost

instituită, îndeplinirea ei apărând a fi excesiv de rigidă

și pur formală.

Pe fond, Curtea a

reținut că în mod nelegal a apreciat instanța de fond că

cesiunea de creanță ar fi trebuit să îmbrace forma

autentică.

Înțeleasă ca o

convenție prin care un creditor transmite o creanță a sa unei

alte persoane, cesiunea este un contract consensual, care se încheie valabil

din momentul realizării acordului de voință, singura

excepție fiind cea în care cesiunea reprezintă o donație, caz în

care ea trebuie făcută în formă autentică, în conformitate

cu art. 813 C.civ.

În acest sens,

prevederea cuprinsă în art. 1391 C.civ. potrivit cu care „la

strămutarea unei creanțe (…) predarea între cedent și cesionar

se face prin remiterea titlului” trebuie interpretată în sensul că

cesionarul are dreptul să pretindă cedentului titlul constatator al

creanței. Cu alte cuvinte, prin remiterea titlului se execută

contractul de cesiune de creanță, valabil încheiat prin simplul acord

de voință al părților.

Nici o dispoziție

legală nu conduce spre concluzia că cesiunea ar trebui să fie

încheiată în formă autentică. Referirea la art. 1396 C.civ. nu

are o atare semnificație; în fapt, în măsura transmiterii ipotecii,

aceasta din urmă urmează să îmbrace forma autentică, nu

și cesiunea creanței.

De altfel, doar în acest

sens poate fi interpretat în mod valabil principiul simetriei actelor juridice,

la care face trimitere intimatul.

Pe de altă parte,

în mod nelegal a reținut Tribunalul lipsa capacității de

folosință a societății cedente.

Din perspectiva

capacității de folosință a SC S.C. SRL, trebuie subliniat

că aceasta nu desfășoară activități bancare,

așa încât nu necesită autorizarea Băncii Naționale.

Ceea ce s-a cesionat

este o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar

nu un contract de credit.

Din acest motiv, nu poate fi reținută nici lipsa unui obiect valabil;

astfel, apelanta B.C.R. SA a transmis intimatului-reclamant notificarea nr.

13622886 din data de 13.01.2010 prin care i-a pus în vedere să achite

debitul restant în termen de 7 zile, în caz contrar urmând a declara întreg

creditul exigibil. Cum intimatul nu a dat curs acestei notificări, banca a

declarat întregul credit exigibil anticipat, așa încât obiectul cesiunii

l-a constituit o creanță certă, lichidă și

exigibilă.

În ceea ce privește pretinsa inopozabilitate a cesiunii, derivată din

lipsa transmiterii notificării prin executor judecătoresc, Curtea a

reținut că au fost respectate dispozițiile art. 1393 C.civ.,

însuși intimatul atașând cererii de chemare în judecată

notificarea cesiunii, nr. HC 318 din data de 19.02.2010; iar legiuitorul nu

impune ca notificarea să fie transmisă prin intermediul unui executor

judecătoresc.

În consecință,

prin decizia comercială nr. 404 din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel

București, Secția a VI-a comercială, a admis apelurile declarate

de pârâtele SC S.C. SRL și B.C.R. SA, și, în consecință, a

schimbat în parte sentința comercială nr. 13234/2010

pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a

comercială, în sensul că a respins acțiunea ca

neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței

și a dispus obligarea intimatului D.V.Ș. la plata sumei de 2.544 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul D.V.Ș., criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul menținerii

sentinței instanței de fond.

În motivarea recursului

s-a susținut, în esență, că în mod nelegal instanța de

apel a constatat încheierea legală a contractului de cesiune de

creanță dintre pârâte, fără a fi obligatorie încheierea

contractului în formă autentică și fără notificarea

debitorului cedat prin intermediul executorului judecătoresc.

Dezvoltând motivele de

recurs reclamantul a precizat că în mod nelegal  curtea

de apel consideră că acesta este

perfect valabil și legal din

perspectiva obiectului său,

astfel cum acesta este definit prin art. 948 C. civ., la momentul încheierii

acestuia părțile transferând în mod efectiv o creanță

certă, lichidă și exigibilă creanță reprezentând totalitatea

ratelor de credit devenite scadente prin decăderea debitorului din

beneficiul termenului.

În aceste condiții,

din perspectiva motivelor de apel statuate de legiuitor la pct.

3 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., cu

privire la dezlegarea dată de instanța de apel a formei în care

trebuia

încheiat contractul de cesiune de creanță, raportat la faptul că

acesta îngloba și o garanție reală imobiliară, recurentul

reiterează susținerea din cererea introductivă, argumentând

că în

speță ar fi fost

aplicabil principiul simetriei actelor juridice, iar soluția data de

instanța de apel

este dată cu interpretarea greșită

a actului dedus judecații și prin aplicarea greșită a

legii, precizând

că simpla prevedere a

legiuitorului în sensul că garanția urmează creanța

cesionată nu

echivalează cu o excludere de la cerința imperativă

a formei autentice a actului juridic referitor la transferul unei garanții

reale imobiliare, ea aplicându-se în forma sa simplificata doar în

cazul garanțiilor reale mobiliare.

Recurentul

a precizat că, deși instanța încearcă să

dovedească că în speță a avut loc cesiunea unei

creanțe certe,

lichide și exigibile reprezentată de totalitatea ratelor de credit

devenite scadente prin decăderea din beneficiul termenului a debitorului

reclamant, invocând existența unei adrese cu nr. 13622886/13.01.2020 prin

care bancă ar fi respectat procedura imperativă prevăzută

de prevederile contractuale conținute în art. 4.10, 4.11 și 7.4 din

contractul de credit și

condițiile  generale de acordare creditelor (legea

părților),

în realitate nu face o verificare efectivă

a îndeplinirii acestora.

De

asemenea, reclamantul-recurent a susținut că la momentul încheierii

contractului de  cesiune obiectul contractului nu era o creanță

certă, lichidă și exigibilă conform art. 948 C. civ.

În

fine, reclamantul a susținut că având în vedere

că

părțile au convenit cu privire la o procedură specială de

punere în întârziere și decădere din beneficiul termenului, debitorul

nefiind de drept în întârziere prin simpla amânare a unei plăți

scadente ci doar în condiția în care se realiza o comunicare efectivă

- (numai prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire) - a acestui

fapt urmată de un termen pentru conformare și o nouă notificare

în acest sens, iar din actele dosarului nu rezultă îndeplinirea

cumulativă a condițiilor enunțate mai sus și cuprinse în

contractul dintre părți, și apreciază că și în

această situație se impune cenzurarea deciziei instanței din

perspectiva motivului de recurs prevăzut la pct. 9 al art. 304, prin

raportare la faptul că în mod greșit a conchis ca obiectul

contractului de cesiune în discuție întrunea cerințele prevăzute

de art. 948 C. civ., fapt ce ar conduce la constatarea nulității

absolute parțiale a contractului de cesiune dedus judecații.

Pârâtele SC S.C. SRL

și B.C.R. SA au formulat întâmpinări solicitând respingerea

recursului ca nefondat, întrucât contractul de cesiune de creanță a

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, iar reclamantul a fost

notificat despre cesiune, cu notificarea HCO318 din 19 februarie 2010 pe care

chiar el a atașat o cerere de chemare în judecată, cum în mod legal a

constatat curtea de apel.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs

și susținute din cele două întâmpinări, a constatat că

potrivit contractului de cesiune de creanță nr. J36 din 12 februarie

2010, pârâta B.C.R. SA în calitate de cedent a cesionat pârâtei SC S.C. SRL

creanța în sumă de 40.553,11 euro asupra debitorului cedat

D.V.Ș., căruia i-a fost trimisă notificarea nr. HCO318 din 19

februarie 2010, de către cele două pârâte, așa cum prevăd

dispozițiile art. 6.5 din contractul de cesiune de creanță.

Art. 1391 C. civ.

prevede expres că la strămutarea unei creanțe, a unui drept sau

a unei acțiuni, predarea între cedent și cesionar se face prin

remiterea titlului, ceea ce denotă că contractul de cesiune de

creanță este valabil încheiat prin simplul acord de voință

al părților, fără a fi necesară forma autentică

despre care textul precitat nu face vorbire.

Dispozițiile art.

1396 C. civ. stipulează că vinderea sau cesiunea unei creanțe

cuprinde accesoriile creanței precum cauțiunea, privilegiu și

ipoteca.

În speță, prin

contractul de cesiune de creanță s-au cedat creanțele cedentei

B.C.R. SA față de debitorul cedat D.V.Ș. conform contractului de

credit bancar pentru persoane fizice nr. 847 din 18 iulie 2006, fără

a fi transmisă și ipoteca încheiată în temeiul acestui contract

și, în consecință, forma autentică cerută de legiuitor

la constituirea unei ipoteci nu are nicio legătură cu încheierea

contractului de cesiune de creanță, cum în mod nelegal susține

reclamantul.

Astfel fiind,

rezultă că în cauză au fost îndeplinite condițiile

esențiale pentru validitatea unei convenții (capacitatea de a

contracta, consimțământul valabil exprimat al părților ce

se obligă, un obiect determinat și o cauză licită conform

prevederilor art. 948 C. civ.), invocat chiar de reclamant drept temei de drept

al acțiunii.

Referitor la

exigibilitatea creditului și notificarea debitorului, Înalta Curte a

constatat că aceste critici privind nelegalitatea deciziei sunt nefondate,

deoarece creditoarea  B.C.R. SA a trimis reclamantului notificarea nr.

13622886 (din data de 13 ianuarie 2010) prin care i-a solicitat să achite

în termen de 7 zile debitul restant, informându-l că în caz contrar întregul

debit va fi declarat exigibil și întrucât reclamantul nu a dat curs

notificării, banca a declarat debitul exigibil ceea ce conferă

obiectului contractului de cesiune o creanță certă, lichidă

și exigibilă.

Această cesiune de

creanță a fost notificată debitorului, care a depus-o la dosar,

ca anexă la cererea de chemare în judecată, astfel încât s-au

constatat îndeplinite și dispozițiile art. 1393 C. civ. privind

notificarea debitorului, articol care nu impune transmiterea notificării

prin intermediul executorului judecătoresc cum în mod nelegal susține

reclamantul în motivele de recurs.

În raport de

considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs sunt

nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins

recursul și a menținut decizia apelată întrucât este

legală.