ÎCCJ, decizie (scj.ro #82914)

Contract de credit bancar. Cesiunea creanței. Condițiile de formă cerute pentru încheierea valabilă a contractului de cesiune Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității absolute - contract de cesiune de creanță - notificare C. civ., art. 948, art. 1391, art. 1393, art. 1396 Înțeleasă ca o convenție prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane, cesiunea este un contract consensual, care se încheie valabil din momentul realizării acordului de voință. Prin urmare, forma autentică nu este necesară în cazul încheierii unui contract de cesiune de creanță prin care se cedează creanțele datorate în temeiul unui contract de credit bancar, fără a fi transmisă și ipoteca încheiată în temeiul acestui contract.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1664 din 23 martie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, reclamantul D.V.Ș. a chemat în judecată pe pârâții SC B.C.R. SA și SC S.C. SRL, solicitând instanței să dispună, în principal, constatarea nulității absolute a contractului de cesiune nr. J 36/12.02.2010 precum și a inopozabilității acestuia față de terț-debitor cedat, pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condițiile de formă și fond ale valabilității actelor juridice, precum și să se dispună în sensul restabilirii situației anterioare existente actului atacat.

În subsidiar, în condițiile respingerii primului capăt de cerere, să se constate: menținerea valabilității contractului de împrumut nr. 847/2006, precum și a drepturilor și obligațiilor stipulate în acesta pentru noile părți contractante – ca urmare a cesionării, inclusiv opozabilitatea beneficiului termenului pentru debitor, astfel cum acesta rezultă din graficul de rambursare – parte integrantă a contractului de împrumut. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 948 C. civ. Pârâta a invocat excepția prematurității acțiunii arătând că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă de conciliere directă conform art. 720 1 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind respectate toate condițiile de fond și formă pentru încheierea contractului de cesiune.

La data de 20.10.2010, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită numai constatarea nulității absolută parțială a contractului de cesiune de creanță nr. J36/12.02.2010 încheiat între pârâtele SC BCR SA și SC S.C. SRL cu referire la reclamantul D.V.Ș. În ședința publică din data de 15.12.2010 tribunalul a respins excepția insuficientei timbrări a acțiunii, excepție invocată de pârâte prin întâmpinare. Tot în aceeași ședință publică tribunalul a pus în discuție excepția prematurității formulării acțiunii, excepție invocată de pârâta SC B.C.R. SA și care a fost respinsă de asemenea ca neîntemeiată reținând că reclamantul a încercat soluționarea amiabilă a litigiului, notificând pârâtele cu privire la pretențiile sale întemeiate pe contractul încheiat de părți (a se vedea in acest sens, adresele 3133/19.03.2010 și 6508/07.4.2010 depuse la ultimul termen de judecată).

Prin considerentele sentinței asupra fondului cauzei, tribunalul a reținut că la data de 18.07.2006, reclamantul D.V.Ș. a încheiat cu pârâta SC BCR SA un contract de împrumut bancar prin care a împrumutat suma de 41.000 Euro, sumă pe care a garantat-o cu instituirea unei ipoteci constituită asupra imobilului achiziționat în urma împrumutului, iar la data de 02.03.2010 reclamantul a primit o notificare din partea SC S.C. SRL prin care i se anunța cesionarea unor creanțe rezultând din contractul de împrumut de la BCR în favoarea pârâtei S.C. Totodată, reclamantul era somat să achite de urgență debitul în sumă totală de 40.806 Euro. Analizând contractul de cesiune, contract prin care „a fost vândut” împrumutul acordat reclamantului de pârâta BCR, încheiat între cele două pârâte, tribunalul a considerat că acesta este lovit de nulitate având în vedere următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 1396 C. civ.

„Vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca (art. 903, 1325, 1744 C.civ.)”. S-a constatat în cauză că reclamantul D.V.Ș. a garantat împrumutul luat de la pârâta BCR prin încheierea unui contract de ipotecă, motiv pentru care, prin aplicarea principiului simetriei actelor juridice, și contractul de cesiune de creanță, cât timp prin efectul legii înglobează o garanție reală imobiliară, trebuia redactat în forma ad validitatem , prin încheierea în forma autentică, în fața unui notar. De asemenea, un alt motiv care atrage nulitatea absolută a contractului de cesiune se referă la lipsa capacității de folosință a societății cedente, având în vedere principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice.

Astfel, societatea comercială cedentă S.C., din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă că este o persoană juridică cu drept de a efectua operațiuni bancare, de a acorda credite sau împrumuturi. Nefiind depus la dosar avizul BNR care să îi permită efectuarea de astfel de operațiuni, tribunalul a considerat că nu poate avea calitatea de cedent în mod valabil cât timp legea impune limite imperative în acest sens, fiind practic instituit un monopol legal în privința operațiunilor financiar-bancare. În acest sens, susținerea acestei pârâte potrivit căreia are dreptul să efectueze astfel de operațiuni financiare având în vedere codul CAEN nu a fost reținută de tribunal ca fiind suficientă pentru a proba că are dreptul să efectueze operațiuni financiare, în condițiile în care aceasta nu a probat conform art. 1169 C. civ.

faptul că a fost autorizată de BNR să efectueze astfel de operațiuni. Un al treilea motiv, care atrage nulitatea absolută a contractului de cesiune, în ceea ce îl privește pe reclamant, rezultă din încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv cele care se referă la obiectul contractului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 948 C.civ. pentru ca o convenție să fie valabilă și să producă efectele între părți ea trebuie să se refere la un obiect determinat sau determinabil, obiect ce trebuie să existe în circuitul civil la momentul semnării convenției. Față de modalitatea în care contractul de cesiune a fost încheiat, tribunalul a apreciat că creanța cesionată de pârâta BCR către S.C.

nu are caracterul de creanță certă, lichidă și exigibilă, având în vedere că pârâta BCR în raport cu debitorul său, respectiv reclamantul din prezentul dosar, nu a procedat niciodată la punerea acestuia în întârziere și la constatarea exigibilității sumei datorate prin niciuna dintre modalitățile indicate în contractul de împrumut dintre părți. S-a constatat, de asemenea, și faptul că pârâtele nu l-au notificat pe reclamant cu privire la cesiunea contractului de împrumut, motiv pentru care contractul de cesiune creanță este inopozabil debitorului datorită lipsei notificării acestuia. Cesiunea de creanță nu i-a fost notificată în mod legal și valabil reclamantului, notificarea făcându-se printr-o scrisoare simplă și nici nu a fost anexată o copie de pe contractul de cesiune.

În aceste condiții, cât timp notificarea nu s-a făcut printr-un executor judecătoresc, singurul în măsură să confere caracterul oficial al unei notificări de cesiune de creanță, iar acesta nu a conținut și o copie de pe contractul de cesiune încheiat, nu se poate reține opozabilitatea cesiunii față de debitor. Având în vedere cele reținute anterior, în baza dispozițiilor art. 1396 cu referire la art. 903, 1325, 1744 și art. 948 C.civ., Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul D.V.Ș. în contradictoriu cu pârâtele SC B.C.R. SA, și SC S.C. SRL; a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de cesiune de creanță nr. J36/12.02.2010 încheiat între pârâtele SC BCR SA și SC S.C.

SRL cu referire la reclamantul D.V.Ș. și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a cesionării creanței în cuantum de 40.553 Euro, înscrisă la poziția 42 din anexa creanțelor cesionate, parte integrantă a contractului anterior menționat, privind pe reclamantul D.V.Ș. Împotriva acestei sentințe, atât SC S.C. SRL, cât și B.C.R. SA au declarat apel, prin care au solicitat schimbarea sa în tot, în sensul respingerii acțiunii. În motivare, ambele apelante au arătat că intimatul nu a îndeplinit procedura prealabilă a convocării la conciliere, reglementată de art. 720 1 C.proc.civ.; în acest context, au precizat că adresa nr. 3133/19.03.2010 nu reprezintă o invitație la conciliere, ci se constituie într-un răspuns la o cerere de comunicare a unor copii de pe notificările băncii.

O altă critică vizează reținerea de către Tribunal, în mod nefondat, a necesității încheierii contractului de cesiune, în formă autentică. Astfel, apelantele au susținut că în art. 1391 și urm. C.civ. este stabilită natura consensuală a cesiunii de creanță, singura excepție fiind cea în care cesiunea reprezintă o donație, caz în care ea trebuie făcută în formă autentică, în conformitate cu art. 813 C.civ. Au mai precizat că principiul simetriei, evocat în hotărârea atacată, are în vedere încheierea și, în mod corelativ, modificarea ori desființarea unui contract. Mai mult decât atât, au mai arătat că actul la care trebuie făcută raportarea, în cazul în care se face trimitere la principiul simetriei, este contractul de credit – care nu este încheiat în formă autentică, iar nu cel de ipotecă.

În al treilea rând, apelantele au afirmat că în mod greșit a reținut prima instanță că SC S.C. SRL desfășoară activități bancare pentru care nu deține autorizarea B.N.R., arătând că cesiunea a purtat asupra unei creanțe certe, lichide și exigibile, iar nu asupra unui contract de împrumut. SC S.C. SRL a precizat că în obiectul său de activitate intră „activități auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv activități de asigurări și fonduri de pensii” (Cod CAEN 6619), care nu necesită autorizarea Băncii Naționale. În ce privește nulitatea reținută pentru lipsa unui obiect valabil, cele două apelante au menționat că a fost cesionată o creanță certă, lichidă și exigibilă; astfel, au arătat că B.C.R.

SA a transmis intimatului-reclamant notificarea nr. 13622886/2010 prin care i-a pus în vedere să achite debitul restant în termen de 7 zile, în caz contrar urmând a declara întreg creditul exigibil. Cum intimatul nu a dat curs acestei notificări, apelantele au precizat că banca a declarat întregul credit exigibil anticipat, așa încât obiectul cesiunii l-a constituit o creanță certă, lichidă și exigibilă. Ultima critică vizează pretinsa inopozabilitate a cesiunii, derivată din lipsa transmiterii notificării prin executor judecătoresc, apelantele au precizat că au fost respectate dispozițiile art. 1393 C.civ., însuși intimatul atașând cererii de chemare în judecată notificarea cesiunii, nr. HC318 din data de 19.02.2010; în acest context, au mai susținut că legiuitorul nu impune ca notificarea să fie transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc.

La data de 30.06.2011, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de SC S.C. SRL ca nefondat. Analizând actele dosarului, precum și sentința atacată, prin prisma criticilor invocate de către apelante, Curtea de apel a reținut următoarele: Motivarea primei instanțe, care nu și-a prezentat practic propriile considerente, ci s-a limitat la a prelua în tot argumentele reclamantului, face hotărârea dată criticabilă din perspectiva temeiniciei sale, întrucât nu creează transparența asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul. Or, prima instanță nu a reținut și nici nu a înlăturat argumentele pârâtelor-apelante și nu a explicat raționamentul juridic adoptat.

De aceea, au fost reluate și examinate apărările tuturor părților, Curtea reținând următoarele: Primul motiv de apel, referitor la greșita respingere a excepției de prematuritate nu este fondat, deoarece cu toate că o asemenea acțiune are caracter patrimonial, evaluabil în bani, Curtea subliniază că nulitatea absolută, ca sancțiune de drept civil ce lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor legale edictate pentru valabila sa încheiere, poate fi constatată numai de către instanța de judecată. Prin urmare, în situația în care părțile se află în conflict de interese cu privire la nulitatea unui contract, deci când disputa dintre părți privește drepturi cu privire la care părțile nu pot tranzacționa, procedura concilierii este lipsită de orice eficiență și contrar scopului pentru care a fost instituită, îndeplinirea ei apărând a fi excesiv de rigidă și pur formală.

Pe fond, Curtea a reținut că în mod nelegal a apreciat instanța de fond că cesiunea de creanță ar fi trebuit să îmbrace forma autentică. Înțeleasă ca o convenție prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane, cesiunea este un contract consensual, care se încheie valabil din momentul realizării acordului de voință, singura excepție fiind cea în care cesiunea reprezintă o donație, caz în care ea trebuie făcută în formă autentică, în conformitate cu art. 813 C.civ. În acest sens, prevederea cuprinsă în art. 1391 C.civ. potrivit cu care „la strămutarea unei creanțe (…) predarea între cedent și cesionar se face prin remiterea titlului” trebuie interpretată în sensul că cesionarul are dreptul să pretindă cedentului titlul constatator al creanței.

Cu alte cuvinte, prin remiterea titlului se execută contractul de cesiune de creanță, valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților. Nici o dispoziție legală nu conduce spre concluzia că cesiunea ar trebui să fie încheiată în formă autentică. Referirea la art. 1396 C.civ. nu are o atare semnificație; în fapt, în măsura transmiterii ipotecii, aceasta din urmă urmează să îmbrace forma autentică, nu și cesiunea creanței. De altfel, doar în acest sens poate fi interpretat în mod valabil principiul simetriei actelor juridice, la care face trimitere intimatul. Pe de altă parte, în mod nelegal a reținut Tribunalul lipsa capacității de folosință a societății cedente. Din perspectiva capacității de folosință a SC S.C.

SRL, trebuie subliniat că aceasta nu desfășoară activități bancare, așa încât nu necesită autorizarea Băncii Naționale. Ceea ce s-a cesionat este o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar nu un contract de credit. Din acest motiv, nu poate fi reținută nici lipsa unui obiect valabil; astfel, apelanta B.C.R. SA a transmis intimatului-reclamant notificarea nr. 13622886 din data de 13.01.2010 prin care i-a pus în vedere să achite debitul restant în termen de 7 zile, în caz contrar urmând a declara întreg creditul exigibil. Cum intimatul nu a dat curs acestei notificări, banca a declarat întregul credit exigibil anticipat, așa încât obiectul cesiunii l-a constituit o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În ceea ce privește pretinsa inopozabilitate a cesiunii, derivată din lipsa transmiterii notificării prin executor judecătoresc, Curtea a reținut că au fost respectate dispozițiile art. 1393 C.civ., însuși intimatul atașând cererii de chemare în judecată notificarea cesiunii, nr. HC 318 din data de 19.02.2010; iar legiuitorul nu impune ca notificarea să fie transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc. În consecință, prin decizia comercială nr. 404 din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a admis apelurile declarate de pârâtele SC S.C. SRL și B.C.R. SA, și, în consecință, a schimbat în parte sentința comercială nr. 13234/2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a dispus obligarea intimatului D.V.Ș.

la plata sumei de 2.544 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.V.Ș., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul menținerii sentinței instanței de fond. În motivarea recursului s-a susținut, în esență, că în mod nelegal instanța de apel a constatat încheierea legală a contractului de cesiune de creanță dintre pârâte, fără a fi obligatorie încheierea contractului în formă autentică și fără notificarea debitorului cedat prin intermediul executorului judecătoresc.

Dezvoltând motivele de recurs reclamantul a precizat că în mod nelegal curtea de apel consideră că acesta este perfect valabil și legal din perspectiva obiectului său, astfel cum acesta este definit prin art. 948 C. civ., la momentul încheierii acestuia părțile transferând în mod efectiv o creanță certă, lichidă și exigibilă creanță reprezentând totalitatea ratelor de credit devenite scadente prin decăderea debitorului din beneficiul termenului. În aceste condiții, din perspectiva motivelor de apel statuate de legiuitor la pct. 3 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., cu privire la dezlegarea dată de instanța de apel a formei în care trebuia încheiat contractul de cesiune de creanță, raportat la faptul că acesta îngloba și o garanție reală imobiliară, recurentul reiterează susținerea din cererea introductivă, argumentând că în speță ar fi fost aplicabil principiul simetriei actelor juridice, iar soluția data de instanța de apel este dată cu interpretarea greșită a actului dedus judecații și prin aplicarea greșită a legii, precizând că simpla prevedere a legiuitorului în sensul că garanția urmează creanța cesionată nu echivalează cu o excludere de la cerința imperativă a formei autentice a actului juridic referitor la transferul unei garanții reale imobiliare, ea aplicându-se în forma sa simplificata doar în cazul garanțiilor reale mobiliare.

Recurentul a precizat că, deși instanța încearcă să dovedească că în speță a avut loc cesiunea unei creanțe certe, lichide și exigibile reprezentată de totalitatea ratelor de credit devenite scadente prin decăderea din beneficiul termenului a debitorului reclamant, invocând existența unei adrese cu nr. 13622886/13.01.2020 prin care bancă ar fi respectat procedura imperativă prevăzută de prevederile contractuale conținute în art. 4.10, 4.11 și 7.4 din contractul de credit și condițiile generale de acordare creditelor (legea părților), în realitate nu face o verificare efectivă a îndeplinirii acestora. De asemenea, reclamantul-recurent a susținut că la momentul încheierii contractului de cesiune obiectul contractului nu era o creanță certă, lichidă și exigibilă conform art. 948 C. civ.

În fine, reclamantul a susținut că având în vedere că părțile au convenit cu privire la o procedură specială de punere în întârziere și decădere din beneficiul termenului, debitorul nefiind de drept în întârziere prin simpla amânare a unei plăți scadente ci doar în condiția în care se realiza o comunicare efectivă - (numai prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire) - a acestui fapt urmată de un termen pentru conformare și o nouă notificare în acest sens, iar din actele dosarului nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate mai sus și cuprinse în contractul dintre părți, și apreciază că și în această situație se impune cenzurarea deciziei instanței din perspectiva motivului de recurs prevăzut la pct. 9 al art. 304, prin raportare la faptul că în mod greșit a conchis ca obiectul contractului de cesiune în discuție întrunea cerințele prevăzute de art. 948 C. civ., fapt ce ar conduce la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de cesiune dedus judecații.

Pârâtele SC S.C. SRL și B.C.R. SA au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului ca nefondat, întrucât contractul de cesiune de creanță a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, iar reclamantul a fost notificat despre cesiune, cu notificarea HCO318 din 19 februarie 2010 pe care chiar el a atașat o cerere de chemare în judecată, cum în mod legal a constatat curtea de apel. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs și susținute din cele două întâmpinări, a constatat că potrivit contractului de cesiune de creanță nr. J36 din 12 februarie 2010, pârâta B.C.R. SA în calitate de cedent a cesionat pârâtei SC S.C. SRL creanța în sumă de 40.553,11 euro asupra debitorului cedat D.V.Ș., căruia i-a fost trimisă notificarea nr. HCO318 din 19 februarie 2010, de către cele două pârâte, așa cum prevăd dispozițiile art. 6.5 din contractul de cesiune de creanță.

Art. 1391 C. civ. prevede expres că la strămutarea unei creanțe, a unui drept sau a unei acțiuni, predarea între cedent și cesionar se face prin remiterea titlului, ceea ce denotă că contractul de cesiune de creanță este valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților, fără a fi necesară forma autentică despre care textul precitat nu face vorbire. Dispozițiile art. 1396 C. civ. stipulează că vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței precum cauțiunea, privilegiu și ipoteca. În speță, prin contractul de cesiune de creanță s-au cedat creanțele cedentei B.C.R. SA față de debitorul cedat D.V.Ș.

conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 847 din 18 iulie 2006, fără a fi transmisă și ipoteca încheiată în temeiul acestui contract și, în consecință, forma autentică cerută de legiuitor la constituirea unei ipoteci nu are nicio legătură cu încheierea contractului de cesiune de creanță, cum în mod nelegal susține reclamantul. Astfel fiind, rezultă că în cauză au fost îndeplinite condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții (capacitatea de a contracta, consimțământul valabil exprimat al părților ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită conform prevederilor art. 948 C. civ.), invocat chiar de reclamant drept temei de drept al acțiunii. Referitor la exigibilitatea creditului și notificarea debitorului, Înalta Curte a constatat că aceste critici privind nelegalitatea deciziei sunt nefondate, deoarece creditoarea B.C.R.

SA a trimis reclamantului notificarea nr. 13622886 (din data de 13 ianuarie 2010) prin care i-a solicitat să achite în termen de 7 zile debitul restant, informându-l că în caz contrar întregul debit va fi declarat exigibil și întrucât reclamantul nu a dat curs notificării, banca a declarat debitul exigibil ceea ce conferă obiectului contractului de cesiune o creanță certă, lichidă și exigibilă. Această cesiune de creanță a fost notificată debitorului, care a depus-o la dosar, ca anexă la cererea de chemare în judecată, astfel încât s-au constatat îndeplinite și dispozițiile art. 1393 C. civ. privind notificarea debitorului, articol care nu impune transmiterea notificării prin intermediul executorului judecătoresc cum în mod nelegal susține reclamantul în motivele de recurs.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul și a menținut decizia apelată întrucât este legală.