ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Cesiunea creanței dintr-un contract de credit.

Condiții și efecte în raport cu natura juridică a contractului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității

-          contract de cesiune de creanță

-          contract de credit imobiliar

-          contract de credit ipotecar

Legea nr. 190/1999, art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 1 și 2, art. 24 - art. 28

1

C. civ., art. 1391 si urm.

Simpla modalitate de garantare a rambursării unui credit, în sensul instituirii unui drept de ipotecă în favoarea băncii, nu transformă contractul de credit imobiliar - destinat cumpărării unui imobil în scop personal - în contract de credit ipotecar, întrucât legea specială nr. 190/1999 instituie în art. 2 alin. (1) lit. c) două condiții cumulative pentru existența unui credit ipotecar, respectiv: pe lângă necesitatea garantării rambursării creditului cu un drept de ipotecă și cerința ca obiectul contractului să îl constituie realizarea de investiții imobiliare cu destinație locativă sau altă destinație.

Prin urmare, în cazul cesionării unei creanțe ce provine dintr-un contract de credit imobiliar, care se supune dispozițiilor

Codului

Civil

de

la

1864, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 – art. 28

1

din Legea nr. 190/1999.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1671 din 14 mai 2014

Notă

: În același sens este și Decizia nr. 3091 din 8 octombrie 2013.

Prin sentința nr. 7484/29.05.2012, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.C.R. SA ca neîntemeiată și a respins acțiunea reclamantei B.D.M. ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.C.R. SA este nefondată, întrucât aceasta este parte în contractul de cesiune de creanță nr. J1179/10.12.1999, contract a cărui nulitate se solicită prin acțiunea introductivă de instanță.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta B.C.R. SA contractul de credit nr. 82353/24.05.2007, reclamanta având întârzieri la plata ratelor asumate prin acest contract, astfel încât pârâta B.C.R. SA a declarat exigibilitatea în întregime a debitului, înștiințând-o pe reclamantă de acest aspect. Ulterior, reclamanta a cesionat creanța împotriva reclamantei, conform art. 1391 C. civ. și urm., către pârâta SC S.C. SRL prin contractul de cesiune nr. J1179/10.12.1999, contract prin care pârâta BCR SA a cesionat pârâtei SC S.C. SRL un întreg portofoliu de creanțe, și a cărui nulitate parțială se solicită. În realizarea garanției de cesiune de creanță, pârâta a respectat dispozițiile art. 1393 C. civ., notificând cesiunea reclamantei prin notificările 13551917/23.12.2009 și HC 28838/11.11.2010, precum și dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 190/1999, înscriind cesiunea de creanță în Arhiva Electronică de Garanții Reale Imobiliare fiind îndeplinite astfel toate condițiile pentru opozabilitatea cesiunii de creanță față de reclamantă și față de terți.

Prima instanță a mai reținut că, întrucât creanța provine dintr-un contract de credit imobiliar, care se supune dispozițiilor Codului Civil de la 1864, iar nu dintr-un contract de credit ipotecar, nu este necesar ca pârâta SC S.C. SRL să respecte condiția impusă de Legea nr. 190/1999, aceea de a fi instituție financiar-bancară. Totodată, tribunalul a apreciat că pentru realizarea cesiunii de creanță nu este necesar acordul debitorului cedat, reclamanta fiind notificată despre intervenirea cesiunii de creanță.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, și solicitând admiterea acțiunii.

Intimatele au depus întâmpinare, intimata SC S.C. SRL invocând excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea formelor de executare silită.

Prin decizia civilă nr. 171/30.04.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității invocate de intimata SC S.C. SRL și a admis apelul reclamantei, schimbând în parte sentința atacată, în sensul că a fost admisă cererea reclamantei de constatare a nulității parțiale a contractului de cesiune de creanță nr. J1179/10.12.2009, în ceea ce privește creanța aferentă contractului de credit bancar nr. 82353/24.05.2007 încheiat între reclamantă și pârâta B.C.R. SA, înscrisă la poziția 336. Totodată, curtea de apel a dispus repunerea părților în situația anterioară, constatând nulitatea formelor de executare, întocmite în cadrul dosarului de executare nr. 109/2011.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că, în cauză, creditul ce face obiectul contractului din 24.05.2007 a fost folosit integral pentru plata prețului bunului imobil achiziționat de apelanta-reclamantă prin contractul vânzare-cumpărare nr. 1435/24.05.2007, imobil ce a fost ipotecat pentru garantarea creditului de 57.000 de euro, astfel încât sunt îndeplinite condițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 190/1999.

Prin urmare, natura juridică a contractului de credit încheiat de reclamantă cu pârâta B.C.R. SA este aceea a unui contract de credit ipotecar, supus Legii nr. 190/1999, iar contractul de cesiune de creanță nr. J1179/10.12.2009 contravine dispozițiilor art. 24 - 28

1

din Legea nr. 190/1999 care reglementează în mod imperativ condițiile în care se poate realiza cesiunea creanțelor ipotecare. În cauză, a apreciat instanța de apel, nu a fost respectată cerința prevăzută de Legea nr. 190/1999 ca cesionarul să fie instituție financiar-bancară, ceea ce atrage sancțiunea nulității parțiale a contractului de cesiune de creanțe, în ceea ce privește creanța izvorâtă din contractul de credit bancar nr. 82353/24.05.2007.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere privind anularea formelor de executare, instanța de apel a calificat această cerere ca fiind o contestație la executare, întemeiată pe dispozițiile art. 399 C. proc. civ., a cărui soluționare revine instanței învestite cu judecarea apelului. Curtea de apel a apreciat că și acest capăt de cerere este întemeiat, întrucât intimata SC S.C. SRL nu a avut calitatea de creditor niciodată și nu justifică o creanță certă, lichidă și exigibilă, conform art. 379 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B.C.R. SA a arătat, în dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate că, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, în ceea ce privește stabilirea naturii juridice a contractului de credit bancar nr. 82353/ 24.05.2007 încheiat între intimata-reclamantă B.D.M. și recurenta-pârâtă B.C.R. SA, în sensul că acesta ar fi un contract de credit ipotecar supus dispozițiilor Legii nr. 190/1999, iar nu un contract de credit imobiliar, reglementat de Codul civil.

Or, a arătat recurenta-pârâtă, creditul acordat intimatei-reclamante este un credit imobiliar pentru cumpărare de imobil, iar nu un credit ipotecar pentru investiții imobiliare, aspect ce rezultă din art. 1 al contractului de credit bancar nr. 82353/2007.

Recurenta-pârâtă B.C.R. SA a arătat că între contractul de credit imobiliar și contractul de credit ipotecar există deosebiri fundamentale, respectiv: dispozițiile legale aplicabile pentru primul sunt dispozițiile Codului civil, pentru al doilea Legea nr. 190/1999; obiectul contractului, întrucât creditul ipotecar se acordă pentru investiții imobiliare, în timp ce creditul imobiliar se acordă pentru achiziționarea sau contractarea de imobile/case de vacanță; modul de garantare a celor două categorii de credite, întrucât pentru creditul imobiliar garanția poate fi sau imobilul finanțat de credit sau orice altă garanție reală mobiliară/imobiliară, în timp ce pentru creditul ipotecar se impune garantarea cu ipotecă asupra bunului ce face obiectul investiției imobiliare.

Ca atare, creditul acordat intimatei-reclamante nu este o creanță ipotecară, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 24 și urm. din Legea nr. 190/1999.

Recurenta-pârâtă intimata SC S.C. SRL a arătat, în dezvoltarea criticilor  de  nelegalitate, că  instanța  de  apel  a  soluționat excepția lipsei  de  interes  cu  aplicarea greșită a legii,  întrucât intimata-reclamantă și-a asumat prin contractul de credit obligații pecuniare pe care nu le-a îndeplinit, creditorul său fiind îndreptățit, conform art. 371

1

alin. (2) C. proc. civ., să procedeze la executarea sa silită. Prin urmare, solicitarea reclamantei de anulare a contractului de cesiune și, implicit, a formelor de executare pornite împotriva sa nu are la bază un interes legitim și direct.

Recurenta-pârâtă a învederat că și excepția inadmisibilității cererii de anulare a formelor de executare a fost soluționată de instanța de apel cu aplicarea greșită a legii, întrucât aplicarea principiului restabilirii situației anterioare în cadrul procedurii speciale de executare silită, este întoarcerea executării, iar nu anularea formelor de executare.

Chiar admițând opinia instanței de apel că al doilea capăt de cerere este o contestație la executare, hotărârea instanței de apel este nulă, întrucât curtea de apel nu este competentă material și teritorial să soluționeze o atacare cerere. În plus, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze respectarea termenului de 15 zile de la primirea somației de executare, prevăzut de art. 401 C. proc. civ. pentru formularea contestației la executare silită, din această perspectivă cererea fiind tardiv formulată.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a arătat că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât art. 24 din Legea nr. 190/1999 permite cesionarea creanțelor ipotecare către entități autorizate în acest sens prin legi speciale, pârâta SC S.C. SRL fiind o societate autorizată să cumpere și să administreze creanțe în general.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursurile declarate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) pct. 1 și 2 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, noțiunea de credit ipotecar presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv: să fie acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă sau altă destinație, iar acordarea creditului să fie garantată cel puțin cu ipoteca asupra imobilului ce face obiectul investiției imobiliare.

Ca atare, legiuitorul face o distincție evidentă de regim juridic între creditul ipotecar, reglementat de legea specială - Legea nr. 190/1999 și creditul imobiliar, reglementat de dispozițiile de drept comun ale Codului civil de la 1864, în ceea ce privește obiectul, în sensul că pentru creditul ipotecar obiectul este realizarea de investiții imobiliare, iar pentru creditul imobiliar obiectul constă în achiziționarea sau construirea unui imobil, precum și în ceea ce privește modalitatea de garantare a rambursării celor două tipuri de credit. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în privința creditului ipotecar, legiuitorul impune condiția garantării creditului acordat cu ipotecă asupra imobilului ce face obiectul investiției, în timp ce pentru creditul imobiliar este acceptată orice formă de garanție reală mobiliară sau imobiliară.

Analizând contractul de credit încheiat de reclamantă și pârâta B.C.R. SA, Înalta Curte reține că natura juridică a acestuia este aceea de contract de credit imobiliar, supus reglementării dispozițiilor de drept comun cuprinse în Codul civil de la 1864, iar nu aceea de credit ipotecar, în sensul Legii nr. 190/1999, întrucât împrumutul contractat de intimata-reclamantă nu a fost destinat realizării de investiții imobiliare, ci cumpărării unui imobil în scop personal. Faptul că, în speță, garantarea creditului s-a făcut cu ipotecă asupra imobilului finanțat de credit este fără relevanță, întrucât o atare formă de garantare este acceptată și pentru contractul de credit imobiliar, alături de orice altă formă de garanție reală mobiliară/imobiliară. În alți termeni, simpla modalitate de garantare a rambursării creditului în sensul instituirii unui drept de ipotecă în favoarea băncii, nu transformă contractul de credit imobiliar, în contract de credit ipotecar, întrucât legea specială instituie în art. 2 alin. (1) lit. c)

două condiții cumulative

pentru existența unui credit ipotecar respectiv: pe lângă necesitatea garantării rambursării creditului cu un drept de ipotecă și cerința ca obiectul contractului să îl constituie realizarea de investiții imobiliare, condiție neîndeplinită în cauza de față.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 190/1999, calificând greșit natura juridică a contractului de credit bancar supus judecății, în speță, neexistând un contract de credit ipotecar în sensul legii speciale, care să atragă incidența dispozițiilor art. 24 - 28

1

din Legea nr. 190/1999, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel.

Întrucât în speță a fost încheiat un contract de credit imobiliar, așa cum corect a analizat prima instanță de fond, cesiunea de creanță dintre cele două recurente-pârâte este perfect valabilă, urmând a fi analizată exclusiv prin raportare la dispozițiile dreptului comun – art. 1391 și urm. C. civ. – dispoziții a căror respectare a fost probată în cauza de față de către pârâte.

Înalta Curte reține ca întemeiat și motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă SC S.C. SRL, relativ la greșita soluționare a excepției lipsei de interes invocată de această parte în fața instanței de apel, întrucât interesul intimatei-reclamante nu poate fi raportat la finalitatea obținută prin anularea formelor de executare silită demarate în cauză, atâta timp cât intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile patrimoniale asumate prin contractul încheiat, păstrând calitatea de debitoare indiferent de persoana creditorului. Interesul intimatei-reclamante poate fi cel mult raportat la atragerea incidenței  legislației  speciale  restrictive  din  materie  financiar-bancară, aspect care, însă, nu se justifică în speță, având în vedere considerentele anterioare relative la natura juridică a contractului de credit supus judecății.

Înalta Curte reține ca întemeiat și motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă SC S.C. SRL relativ la greșita soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea formelor de executare silită, curtea de apel apreciind greșit că, în cauză, instanța a fost învestită cu o veritabilă contestație la executare silită. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că normele Codului de procedură civilă instituie natura juridică specială a contestației la executare, aceasta fiind o veritabilă cale de atac prin care se invocă în fața instanței de judecată neregularități legate de procedură privind executarea silită însăși. În speță, intimata-reclamantă nu a invocat vicii de procedură privind executarea silită, în realitate, urmând o veritabilă repunere a părților în situația anterioară ca efect al constatării nulității contractului de cesiune de creanță, finalitate ce nu poate fi obținută pe calea anulării formelor de executare silită, astfel cum corect susține recurenta-pârâtă. De altfel, în ipoteza în care cererea intimatei-reclamante era o veritabilă contestație la executare silită, instanța de judecată era obligată să verifice aspectele formale legate de competența instanței și de respectarea termenului de executare.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte SC S.C. SRL relative la calitatea sa de entitate autorizată în sensul Legii nr. 190/1999, față de considerentele anterioare în care s-a stabilit natura juridică a actului juridic dedus judecății de credit imobiliar, nesupus dispozițiilor restrictive de Legea nr. 190/1999, Înalta Curte reține că nu se impune analizarea acestor aspecte.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte și a modificat decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de intimata-reclamantă, ca nefondat.