ÎCCJ, decizie (scj.ro #83283)

Dreptul băncilor de a efectua

operațiuni de cesiune de creanță în realizarea obiectului de

activitate. Reglementare legală

Băncile pot efectua orice alte activități

ori operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate

autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizația

acordată, deci inclusiv operațiuni de recuperare a creanțelor,

care se pot concretiza și în contracte de cesiune de creanță

prin care se urmărește încasarea sau recuperarea unor creanțe

neperformante

.

Dreptul

băncilor de a efectua operațiuni de cesiune de creanță este

expres prevăzut și reglementat în acte normative specifice domeniului

bancar, respectiv în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar și Legea

nr.289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum,

iar acestea se bazează pe dispozițiile generale ale Legii bancare

nr.58/1998.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția

comercială decizia

nr

. 2438 din 17 septembrie

2008)

Prin sentința nr.37 din 30 ianuarie 2007 Tribunalul

Satu Mare a admis acțiunea formulată de reclamanții P.M.I.

și P.M.A. împotriva pârâților B.L.R. SA, B.L.R. SA și S.C. S.

SRL și în consecință a constatat nulitatea absolută a

contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâtele de ordin 2

și 3.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut

următoarele:

Prin contractul de cesiune de creanță încheiat între pârâtele B.L.R.

SA în calitate de cedent și S.C. S. SRL în calitate de cesionar, au fost

transmise cu titlu oneros creanțele deținute de cedent față

de debitorul cedat S.C. D. SRL, rezultate din contractele de credit determinate.

Cele două contracte de credit au fost garantate de către

reclamanți prin constituirea unor ipoteci de rang I și II conform

contractelor de garanție imobiliară.

La data de 28 decembrie 2005 pârâta B.L. SA i-a notificat pe reclamanți

că pârâta și S.C. S. SRL a preluat creanțele rezultate din

contractele de credit în care ei sunt garanți.

Prin acțiunea comercială de față reclamanții P.M.I.

și P.M.A. au solicitat constatarea nulității absolute a

contractului de cesiune de creanță nr.1/27 decembrie 2005 pentru

încălcarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia,

pentru încheierea lui de către Sucursala S.M. a B.L.R. SA ce nu avea

personalitate juridică și capacitate de a contracta și pentru

că acest contract ar avea o cauză ilicită, băncilor

fiindu-le interzisă cesiunea de creanțe de acest gen mai ales

către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de

activitate recuperarea de creanțe

neperformante

,

conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că acțiunea

este întemeiată, având în vedere că actul de cesiune de

creanță s-a încheiat de către sucursala fără

personalitate juridică și nu de către B.L.R. SA sau prin

mandatarea sucursalei pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că

aceasta a încheiat convenția fără capacitate de contractare,

conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998.

Pe de altă parte, cauza contractului de cesiune de creanță este

ilicită, întrucât legea bancară în vigoare la data contractării,

respectiv Legea nr.58/1998 prevede expres la art.11 – 13 activitățile

permise băncilor, printre acestea

nefiind

enumerate și cesiunile de creanță.

De altfel, creanțele bancare nu pot fi cesionate, recuperarea

creanțelor bancare fiind posibilă doar prin intermediul executorilor

bancari proprii sau al executorilor judecătorești, mai ales că

pârâta S.C. Spiral SRL conform documentelor de înființare a acesteia, nu

are prevăzut în obiectul  ei de activitate recuperarea de creanțe.

Împotriva acestei sentințe, în termen și legal timbrat, au declarat

recurs, recalificat în apel, pârâta S.C. S. SRL și B.L.R. SA.

Curtea de Apel

Oradea

, prin decizia nr.132 din 2

octombrie 2007 a admis apelurile și a schimbat în tot sentința

atacată în sensul că a respins acțiunea reclamanților.

(...)

Instanța de fond a făcut și o greșită interpretare a

prevederilor art.11, art.12 și art.13 din Legea nr.58/1998 în vigoare la

data încheierii contractului.

Astfel, doar art.12 prevede în mod limitativ activitățile ce nu pot

fi desfășurate de bănci, cesionarea creanțelor

nefiind

menționată. În schimb art.11 și

art.13 reglementează activitățile ce pot fi

desfășurate de bănci în realizarea obiectului lor de activitate

și o astfel de activitate este fără putință de

tăgadă recuperarea creditelor acordate, prin orice modalitate

legală.

În consecință, activitatea de cesionare a unei creanțe dobândite

ca urmare a acordării de credite, precum și a garanțiilor ce o

însoțesc, este accesorie activității de creditare și nu

este interzisă prin art.12 din Legea nr.58/1998.

Un argument în plus îl aduc și prevederile Legii nr.190/1999 privind

creditul ipotecat și Legea nr.289/2004 ce reglementează distinct

situații juridice izvorâte dintr-o cesiune de creanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții

solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelurilor pârâtelor și menținerii sentinței

instanței de fond.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată

că acesta este

nefondat

.

Este

nefondat

motivul de recurs

privind cauza ilicită a contractului de cesiune de creanță

întrucât potrivit art.11 și art.13 din Legea nr.58/1998 reglementează

activitățile pe care băncile le pot desfășura,

activități printre care se numără și cele de efectuare

de operațiuni cu bunuri mobile și imobile necesare desfășurării

activității. Or, creanțele reprezintă bunuri mobile

incorporale

care pot face obiectul actelor juridice

translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum

ar fi și contractul de cesiune de creanță (dar nu numai).

Art.11 alin.3 din Legea nr.58/1998 prevede că

băncile pot efectua orice alte activități ori operațiuni

necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a

fi necesară includerea lor în autorizația acordată, deci

inclusiv operațiuni de recuperare a creanțelor, care se pot

concretiza și în contracte și în contracte de cesiune de creanță

prin care se urmărește încasarea sau recuperarea unor creanțe

neperformante

.

Pe de altă parte nu există

nicio

prevedere legală sau reglementară care să instituie numai

anumite modalități de recuperare a creanțelor sau care să

excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanță, astfel

încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la

orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanței sale.

De altfel, dreptul băncilor de a efectua

operațiuni de cesiune de creanță este expres prevăzut

și reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în

Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar și Legea nr.289/2004 privind

regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează

pe dispozițiile generale ale Legii bancare nr.58/1998.

Banca Națională a României,

prin Direcția de Reglementare și Autorizare, conform adresei

nr.III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul

cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate

de credit acordate de instituția de credit unei persoane fizice sau

juridice, reprezintă pentru respectiva instituție de credit un aspect

accesoriu al activității de creditare și nu necesită o

autorizare distinctă în baza prevederilor art.18 din O.U.G. nr.99/2006.

Apreciem că același raționament se aplică și în cazul

dispozițiilor din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară,

republicată”.

Prin urmare,

nefiind

vorba de o

cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la motivele

de nulitate invocate, prevederile art.948, art.966 și art.968 Cod civil.