ÎCCJ, decizie (scj.ro #83283)

Dreptul băncilor de a efectua operațiuni de cesiune de creanță în realizarea obiectului de activitate. Reglementare legală Băncile pot efectua orice alte activități ori operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizația acordată, deci inclusiv operațiuni de recuperare a creanțelor, care se pot concretiza și în contracte de cesiune de creanță prin care se urmărește încasarea sau recuperarea unor creanțe neperformante . Dreptul băncilor de a efectua operațiuni de cesiune de creanță este expres prevăzut și reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar și Legea nr.289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispozițiile generale ale Legii bancare nr.58/1998.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr . 2438 din 17 septembrie 2008) Prin sentința nr.37 din 30 ianuarie 2007 Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea formulată de reclamanții P.M.I. și P.M.A. împotriva pârâților B.L.R. SA, B.L.R. SA și S.C. S. SRL și în consecință a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâtele de ordin 2 și 3. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin contractul de cesiune de creanță încheiat între pârâtele B.L.R. SA în calitate de cedent și S.C. S. SRL în calitate de cesionar, au fost transmise cu titlu oneros creanțele deținute de cedent față de debitorul cedat S.C. D. SRL, rezultate din contractele de credit determinate.

Cele două contracte de credit au fost garantate de către reclamanți prin constituirea unor ipoteci de rang I și II conform contractelor de garanție imobiliară. La data de 28 decembrie 2005 pârâta B.L. SA i-a notificat pe reclamanți că pârâta și S.C. S. SRL a preluat creanțele rezultate din contractele de credit în care ei sunt garanți. Prin acțiunea comercială de față reclamanții P.M.I. și P.M.A. au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr.1/27 decembrie 2005 pentru încălcarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia, pentru încheierea lui de către Sucursala S.M. a B.L.R. SA ce nu avea personalitate juridică și capacitate de a contracta și pentru că acest contract ar avea o cauză ilicită, băncilor fiindu-le interzisă cesiunea de creanțe de acest gen mai ales către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de activitate recuperarea de creanțe neperformante , conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată, având în vedere că actul de cesiune de creanță s-a încheiat de către sucursala fără personalitate juridică și nu de către B.L.R. SA sau prin mandatarea sucursalei pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că aceasta a încheiat convenția fără capacitate de contractare, conform art.3 pct.4 din Legea nr.58/1998. Pe de altă parte, cauza contractului de cesiune de creanță este ilicită, întrucât legea bancară în vigoare la data contractării, respectiv Legea nr.58/1998 prevede expres la art.11 – 13 activitățile permise băncilor, printre acestea nefiind enumerate și cesiunile de creanță. De altfel, creanțele bancare nu pot fi cesionate, recuperarea creanțelor bancare fiind posibilă doar prin intermediul executorilor bancari proprii sau al executorilor judecătorești, mai ales că pârâta S.C.

Spiral SRL conform documentelor de înființare a acesteia, nu are prevăzut în obiectul ei de activitate recuperarea de creanțe. Împotriva acestei sentințe, în termen și legal timbrat, au declarat recurs, recalificat în apel, pârâta S.C. S. SRL și B.L.R. SA. Curtea de Apel Oradea , prin decizia nr.132 din 2 octombrie 2007 a admis apelurile și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamanților. (...) Instanța de fond a făcut și o greșită interpretare a prevederilor art.11, art.12 și art.13 din Legea nr.58/1998 în vigoare la data încheierii contractului. Astfel, doar art.12 prevede în mod limitativ activitățile ce nu pot fi desfășurate de bănci, cesionarea creanțelor nefiind menționată.

În schimb art.11 și art.13 reglementează activitățile ce pot fi desfășurate de bănci în realizarea obiectului lor de activitate și o astfel de activitate este fără putință de tăgadă recuperarea creditelor acordate, prin orice modalitate legală. În consecință, activitatea de cesionare a unei creanțe dobândite ca urmare a acordării de credite, precum și a garanțiilor ce o însoțesc, este accesorie activității de creditare și nu este interzisă prin art.12 din Legea nr.58/1998. Un argument în plus îl aduc și prevederile Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecat și Legea nr.289/2004 ce reglementează distinct situații juridice izvorâte dintr-o cesiune de creanță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâtelor și menținerii sentinței instanței de fond.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat . Este nefondat motivul de recurs privind cauza ilicită a contractului de cesiune de creanță întrucât potrivit art.11 și art.13 din Legea nr.58/1998 reglementează activitățile pe care băncile le pot desfășura, activități printre care se numără și cele de efectuare de operațiuni cu bunuri mobile și imobile necesare desfășurării activității. Or, creanțele reprezintă bunuri mobile incorporale care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum ar fi și contractul de cesiune de creanță (dar nu numai).

Art.11 alin.3 din Legea nr.58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activități ori operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizația acordată, deci inclusiv operațiuni de recuperare a creanțelor, care se pot concretiza și în contracte și în contracte de cesiune de creanță prin care se urmărește încasarea sau recuperarea unor creanțe neperformante . Pe de altă parte nu există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite modalități de recuperare a creanțelor sau care să excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanță, astfel încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanței sale.

De altfel, dreptul băncilor de a efectua operațiuni de cesiune de creanță este expres prevăzut și reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar și Legea nr.289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispozițiile generale ale Legii bancare nr.58/1998. Banca Națională a României, prin Direcția de Reglementare și Autorizare, conform adresei nr.III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate de credit acordate de instituția de credit unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituție de credit un aspect accesoriu al activității de creditare și nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor art.18 din O.U.G.

nr.99/2006. Apreciem că același raționament se aplică și în cazul dispozițiilor din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată”. Prin urmare, nefiind vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la motivele de nulitate invocate, prevederile art.948, art.966 și art.968 Cod civil.