ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2438/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 37 din 30 ianuarie 2007, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea formulată de reclamanții P.M.I. și P.M.A. împotriva pârâților B.L.R. SA București, B.L.R. SA, sucursala Satu Mare și SC S. SRL Satu Mare și în consecință a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâtele de ordin 2 și 3. Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin contractul de cesiune de creanță nr. 1 din 27 decembrie 2005 încheiat între pârâtele B.L.R. SA, sucursala Satu Mare în calitate de cedent și SC S. SRL Satu Mare în calitate de cesionar, au fost transmise cu titlu oneros creanțele deținute de cedent față de debitorul cedat SC D. SRL Satu Mare, rezultate din contractele de credit nr. 1148 din 14 noiembrie 2003 și nr. 93 din 15 martie 2004. Cele două contracte de credit au fost garantate de către reclamanții P.M.I.

și P.M.A. prin constituirea unor ipoteci de rang I și II conform contractelor de garanție imobiliară nr. 143 și nr. 145 din 15 martie 2004 asupra imobilului proprietatea lor situat în Satu Mare, în natură apartament cu 4 camere și dependințe, în suprafață de 81,10 mp, înscris în CF nr. 40659 sub top nr. 4524/6 Satu Mare. La data de 28 decembrie 2005 pârâta B.L. SA, sucursala Satu Mare, i-a notificat pe reclamanți că pârâta și SC S. SRL Satu Mare a preluat creanțele rezultate din contractele de credit în care ei sunt garanți. Din actele depuse de reclamanți la dosar rezultă că pe lângă imobilul apartament, proprietatea lor, creditele în cauză au fost garantate și cu alte două imobile, respectiv casa, spațiu comercial și terenul aferent de 266 mp din Satu Mare strada Ștefan cel Mare proprietatea SC D. SRL și casa din localitatea Amați județul Satu Mare proprietatea numiților M.A.

și I. Conform facturii seria SMACA nr. 7371005 și a antecontractului de vânzare - cumpărare din 30 noiembrie 2004, imobilul din Satu Mare, strada Ștefan cel Mare a fost înstrăinat de D. SRL către pârâta S. SRL pentru suma de 5.005.000.000 lei rol, contractul fiind perfectat prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat de B.N.P. R.P.F. cu încheierea nr. 1558 din 18 martie 2005 în care se face precizarea că diferența de preț de 3.728.200.000 rol rămasă neachitată va fi folosită pentru stingerea datoriilor SC D. SRL către E.B. SA Satu Mare, în prezent B.L.R. SA, sucursala Satu Mare. Prin acțiunea comercială de față reclamanții P.M.I. și P.M.A. au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. 1 din 27 decembrie 2005 pentru încălcarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia, pentru încheierea lui de către Sucursala Satu Mare a B.L.R.

SA (fostă E.B.) ce nu avea personalitate juridică și capacitate de a contracta și pentru că acest contract ar avea o cauză ilicită, băncilor fiindu-le interzisă cesiunea de creanțe de acest gen mai ales către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de activitate recuperarea de creanțe neperformante, conform art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998. Pârâta B.L.R. SA București a invocat prin întâmpinarea formulată în cauză excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea acțiunii, întrucât anularea cesiunii nu le-ar profita, ei nefiind păgubiți prin schimbarea creditorului.

Cu privire la excepția invocată de pârâta de ordin 1 prima instanță a constatat că este neîntemeiată, întrucât nulitatea absolută a unui contract pentru încălcarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia poate fi invocată oricând și de orice persoană interesată inclusiv de instanță din oficiu, iar reclamanții în calitate de terți garanți în contractele de credit încheiate între bancă și debitoarea D. SRL au interes în promovarea acțiunii de față, în condițiile în care celelalte imobile cu care creanțele au fost garantate, alături de imobilul proprietatea lor, au fost înstrăinate, iar prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 martie 2005, depus la dosar, s-a înstrăinat de către debitoarea D. SRL imobilul din Satu Mare strada Ștefan cel Mare adus în garanție, către S. SRL pârâta din prezenta cauză, cu suma de 5.005.000.000 lei rol, iar în contract se face mențiunea că diferența de preț de 3.728.200.000 rol rămasă neachitată va fi folosită pentru stingerea datoriilor SC D. SRL către pârâta E.B.

SA Satu Mare (în prezent B.L., sucursala Satu Mare), întrucât ipoteca reclamanților trebuia radiată, prin plata datoriei principale de către debitoarea SC D. SRL și nu mai urma să fie stinsă pe cale accesorie, conform art. 1800 C. civ. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată, având în vedere că actul de cesiune de creanță s-a încheiat de către sucursala fără personalitate juridică și nu de către B.L.R. SA București sau prin mandatarea sucursalei pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că aceasta a încheiat convenția fără capacitate de contractare, conform art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998. Pe de altă parte, cauza contractului de cesiune de creanță este ilicită, întrucât legea bancară în vigoare la data contractării, respectiv Legea nr. 58/1998 prevede expres la art. 11 – 13 activitățile permise băncilor, printre acestea nefiind enumerate și cesiunile de creanță.

De altfel, creanțele bancare nu pot fi cesionate, recuperarea creanțelor bancare fiind posibilă doar prin intermediul executorilor bancari proprii sau al executorilor judecătorești, mai ales că pârâta SC S. SRL conform documentelor de înființare a acesteia, nu are prevăzut în obiectul ei de activitate recuperarea de creanțe. Față de cele de mai sus, prima instanță a respins excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii și a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. 1 din 27 decembrie 2005. Împotriva acestei sentințe, în termen și legal timbrat, au declarat recurs, recalificat în apel, pârâta SC S. SRL Satu Mare și B.L.R. SA București (fostă E.B.

SA București). Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 132 din 2 octombrie 2007, a admis apelurile și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamanților P.M.I. și P.M.A., obligându-i pe intimați la cheltuieli de judecată față de apelante. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Hotărârea este nelegală și netemeinică, venind în contradicție cu actele de la dosar. Astfel, dintr-o atentă lecturare a contractului, se ajunge la concluzia că parte semnatară în calitate de cedent este E.B. SA prin Sucursala din Satu Mare, și nu așa cum s-a susținut și reținut, ca fiind parte contractantă sucursala. În atare situație instanța în baza rolului activ trebuia să solicite mandatul pe care l-a avut sucursala, dar care mandat însă a fost depus doar în apel.

Astfel, potrivit regulamentului de organizare al E.B., devenită B.L.R. SA, sucursala este un centru de management și profit [(capitolul 2 lit. a) alin. (3)], la nivelul său funcționând un comitet de credit și risc, care asigură analiza și aprobarea facilităților de creditare [(cap.2 lit. d) alin. (2)]. În fine, potrivit capitolului 2 lit. h) din același regulament, sucursala este angajată prin directorul împuternicit să-i coordoneze activitatea și să acționeze în numele băncii în limitele mandatului [(cap.3 lit. b)] ce i se dă și prin reglementări interne ale băncii sau prin hotărârile organelor de conducere ale acesteia.

Cum potrivit hotărârii nr. 584 din 27 decembrie 2005 Consiliul de administrație al băncii a aprobat încheierea contractului de cesiune de creanță, instanța de apel, în baza acesteia, precum și a atribuțiilor ce-i revin sucursalei prin regulamentul bancar susmenționat, apreciază că Sucursala Satu Mare a avut mandat legal acordat din partea Băncii la momentul încheierii contractului în numele acesteia. Instanța de fond a făcut și o greșită interpretare a prevederilor art. 11, art. 12 și art. 13 din Legea nr. 58/1998 în vigoare la data încheierii contractului. Astfel, doar art. 12 prevede în mod limitativ activitățile ce nu pot fi desfășurate de bănci, cesionarea creanțelor nefiind menționată. În schimb art. 11 și art. 13 reglementează activitățile ce pot fi desfășurate de bănci în realizarea obiectului lor de activitate și o astfel de activitate este fără putință de tăgadă recuperarea creditelor acordate, prin orice modalitate legală.

În consecință, activitatea de cesionare a unei creanțe dobândite ca urmare a acordării de credite, precum și a garanțiilor ce o însoțesc, este accesorie activității de creditare și nu este interzisă prin art. 12 din Legea nr. 58/1998. Un argument în plus îl aduc și prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecat și Legea nr. 289/2004 ce reglementează distinct situații juridice izvorâte dintr-o cesiune de creanță. În fine, cu privire la reținerea instanței de fond privind capacitatea de a contracta a cesionarei SC S. SRL, motivată cu lipsa din obiectul său de activitate a activității de recuperare de creanță, se constată că se face o confuzie între activitatea de recuperare de creanțe de către terți în numele titularilor dreptului de creanță și calitatea de titular a unei creanțe ca urmare a încheierii unui contract de cesiune de creanță, în calitatea de cesionar, cu asumarea riscului ca aceasta să se dovedească neperformantă.

În speță, SC S. SRL nu s-a angajat față de E.B. să-i recupereze creanța, ci a dobândit în patrimoniul său un drept de creanță. În consecință, nu sunt incidente în speță prevederile art. 948, art. 966 C. civ., invocate de reclamantă ca motive de nulitate a actului atacat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții P.M.I. și P.M.A. solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâtelor și menținerii sentinței instanței de fond. În motivarea recursului lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că, raportat la art. 11 – 13 din Legea nr. 58/1998 contractul de cesiune de creanță în litigiu are o cauză ilicită, întrucât SC E.B.

SA – Satu Mare nu putea să perfecteze acest contract, fiindu-i interzisă prin lege această activitate. Contractul de cesiune de creanță este nul absolut și pentru că Sucursala Satu Mare a E.B. SA nu avea personalitate juridică și nici mandat care să-i confere capacitatea de a contracta, hotărârea Consiliului de Administrație nr. 584 din 27 decembrie 2005 fiind întocmită pro causa. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Este nefondat motivul de recurs privind cauza ilicită a contractului de cesiune de creanță întrucât potrivit art. 11 și art. 13 din Legea nr. 58/1998 reglementează activitățile pe care băncile le pot desfășura, activități printre care se numără și cele de efectuare de operațiuni cu bunuri mobile și imobile necesare desfășurării activității.

Or, creanțele reprezintă bunuri mobile incorporale care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum ar fi și contractul de cesiune de creanță (dar nu numai). Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activități ori operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizația acordată, deci inclusiv operațiuni de recuperare a creanțelor, care se pot concretiza și în contracte și în contracte de cesiune de creanță prin care se urmărește încasarea sau recuperarea unor creanțe neperformante.

Pe de altă parte nu există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite modalități de recuperare a creanțelor sau care să excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanță, astfel încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanței sale. De altfel, dreptul băncilor de a efectua operațiuni de cesiune de creanță este expres prevăzut și reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar și Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispozițiile generale ale Legii bancare nr. 58/1998.

B.N.R., prin D.R.A., conform adresei nr. III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate de credit acordate de instituția de credit unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituție de credit un aspect accesoriu al activității de creditare și nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006. Apreciem că același raționament se aplică și în cazul dispozițiilor din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată”. Prin urmare, nefiind vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la motivele de nulitate invocate, prevederile art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ.

Nici cel de al doilea motiv de recurs invocat nu este fondat pe de o parte pentru că respectivul contract de cesiune de creanță a fost încheiat de bancă, în calitate de instituție centrală, cu capacitate deplină de a contracta, prin Sucursala sa din Satu Mare iar pe de alta pentru că, potrivit art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998 sucursala este o unitate operațională fără personalitate juridică a unei instituții de credit care efectuează în mod direct toate sau unele activități ale instituției de credit, în limita mandatului dat de aceasta, iar Regulamentul băncii, conform art. 35 din Legea nr. 58/1998 prevede că sucursalele desfășoară toate activitățile prevăzute în obiectul de activitate al băncii.

Mai mult, prin hotărârea Consiliului de Administrație al băncii nr. 584 din 27 decembrie 2005 s-a aprobat cesionarea creanței pe care banca o înregistra față de SC D. SRL către SC S. SRL iar reclamanții – recurenți nu s-au înscris în fals cu privire la această hotărâre, deși susțin că a fost întocmită pro causa. Față de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții P.M.I. și P.M.A. împotriva deciziei nr. 132/2007 - A/C din 2 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2008.