ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2438/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2438/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 37

din 30 ianuarie 2007, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea formulată de

reclamanții P.M.I. și P.M.A. împotriva pârâților B.L.R. SA București, B.L.R. SA,

sucursala Satu Mare și SC S. SRL Satu Mare și în consecință a constatat

nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat între pârâtele

de ordin 2 și 3.

Pentru a pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin contractul de

cesiune de creanță nr. 1 din 27 decembrie 2005 încheiat între pârâtele B.L.R. SA,

sucursala Satu Mare în calitate de cedent și SC S. SRL Satu Mare în calitate de

cesionar, au fost transmise cu titlu oneros creanțele deținute de cedent față

de debitorul cedat SC D. SRL Satu Mare, rezultate din contractele de credit nr.

1148 din 14 noiembrie 2003 și nr. 93 din 15 martie 2004.

Cele două contracte

de credit au fost garantate de către reclamanții P.M.I. și P.M.A. prin

constituirea unor ipoteci de rang I și II conform contractelor de garanție

imobiliară nr. 143 și nr. 145 din 15 martie 2004 asupra imobilului proprietatea

lor situat în Satu Mare, în natură apartament cu 4 camere și dependințe, în

suprafață de 81,10 mp, înscris în CF nr. 40659 sub top nr. 4524/6 Satu Mare.

La data de 28

decembrie 2005 pârâta B.L. SA, sucursala Satu Mare, i-a notificat pe reclamanți

că pârâta și SC S. SRL Satu Mare a preluat creanțele rezultate din contractele

de credit în care ei sunt garanți.

Din actele depuse de

reclamanți la dosar rezultă că pe lângă imobilul apartament, proprietatea lor,

creditele în cauză au fost garantate și cu alte două imobile, respectiv casa,

spațiu comercial și terenul aferent de 266 mp din Satu Mare strada Ștefan cel

Mare proprietatea SC D. SRL și casa din localitatea Amați județul Satu Mare

proprietatea numiților M.A. și I.

Conform facturii

seria SMACA nr. 7371005 și a antecontractului de vânzare - cumpărare din 30

noiembrie 2004, imobilul din Satu Mare, strada Ștefan cel Mare a fost

înstrăinat de D. SRL către pârâta S. SRL pentru suma de 5.005.000.000 lei rol,

contractul fiind perfectat prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat

de B.N.P. R.P.F. cu încheierea nr. 1558 din 18 martie 2005 în care se face

precizarea că diferența de preț de 3.728.200.000 rol rămasă neachitată va fi

folosită pentru stingerea datoriilor SC D. SRL către E.B. SA Satu Mare, în

prezent B.L.R. SA, sucursala Satu Mare.

Prin acțiunea

comercială de față reclamanții P.M.I. și P.M.A. au solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de cesiune de creanță nr. 1 din 27 decembrie

2005 pentru încălcarea condițiilor esențiale de validitate ale acestuia, pentru

încheierea lui de către Sucursala Satu Mare a B.L.R. SA (fostă E.B.) ce nu avea

personalitate juridică și capacitate de a contracta și pentru că acest contract

ar avea o cauză ilicită, băncilor fiindu-le interzisă cesiunea de creanțe de

acest gen mai ales către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de

activitate recuperarea de creanțe neperformante, conform art. 3 pct. 4 din

Legea nr. 58/1998.

Pârâta B.L.R. SA

București a invocat prin întâmpinarea formulată în cauză excepția lipsei de

interes a reclamanților în formularea acțiunii, întrucât anularea cesiunii nu

le-ar profita, ei nefiind păgubiți prin schimbarea creditorului.

Cu privire la

excepția invocată de pârâta de ordin 1 prima instanță a constatat că este

neîntemeiată, întrucât nulitatea absolută a unui contract pentru încălcarea

condițiilor esențiale de validitate ale acestuia poate fi invocată oricând și

de orice persoană interesată inclusiv de instanță din oficiu, iar reclamanții

în calitate de terți garanți în contractele de credit încheiate între bancă și

debitoarea D. SRL au interes în promovarea acțiunii de față, în condițiile în

care celelalte imobile cu care creanțele au fost garantate, alături de imobilul

proprietatea lor, au fost înstrăinate, iar prin contractul de vânzare -

cumpărare autentificat din 18 martie 2005, depus la dosar, s-a înstrăinat de

către debitoarea D. SRL imobilul din Satu Mare strada Ștefan cel Mare adus în

garanție, către S. SRL pârâta din prezenta cauză, cu suma de 5.005.000.000 lei

rol, iar în contract se face mențiunea că diferența de preț de 3.728.200.000

rol rămasă neachitată va fi folosită pentru stingerea datoriilor SC D. SRL

către pârâta E.B. SA Satu Mare (în prezent B.L., sucursala Satu Mare), întrucât

ipoteca reclamanților trebuia radiată, prin plata datoriei principale de către

debitoarea SC D. SRL și nu mai urma să fie stinsă pe cale accesorie, conform art.

1800 C. civ.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată, având în vedere că actul

de cesiune de creanță s-a încheiat de către sucursala fără personalitate

juridică și nu de către B.L.R. SA București sau prin mandatarea sucursalei

pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că aceasta a încheiat

convenția fără capacitate de contractare, conform art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998.

Pe de altă parte,

cauza contractului de cesiune de creanță este ilicită, întrucât legea bancară

în vigoare la data contractării, respectiv Legea nr. 58/1998 prevede expres la art.

11 – 13 activitățile permise băncilor, printre acestea nefiind enumerate și

cesiunile de creanță.

De altfel, creanțele

bancare nu pot fi cesionate, recuperarea creanțelor bancare fiind posibilă doar

prin intermediul executorilor bancari proprii sau al executorilor

judecătorești, mai ales că pârâta SC S. SRL conform documentelor de înființare

a acesteia, nu are prevăzut în obiectul ei de activitate recuperarea de

creanțe.

Față de cele de mai

sus, prima instanță a respins excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii

și a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de cesiune de

creanță nr. 1 din 27 decembrie 2005.

Împotriva acestei

sentințe, în termen și legal timbrat, au declarat recurs, recalificat în apel,

pârâta SC S. SRL Satu Mare și B.L.R. SA București (fostă E.B. SA București).

Curtea de Apel

Oradea, prin decizia nr. 132 din 2 octombrie 2007, a admis apelurile și a

schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamanților

P.M.I. și P.M.A., obligându-i pe intimați la cheltuieli de judecată față de

apelante.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Hotărârea este

nelegală și netemeinică, venind în contradicție cu actele de la dosar. Astfel,

dintr-o atentă lecturare a contractului, se ajunge la concluzia că parte

semnatară în calitate de cedent este E.B. SA prin Sucursala din Satu Mare, și

nu așa cum s-a susținut și reținut, ca fiind parte contractantă sucursala.

În atare situație

instanța în baza rolului activ trebuia să solicite mandatul pe care l-a avut sucursala,

dar care mandat însă a fost depus doar în apel.

Astfel, potrivit

regulamentului de organizare al E.B., devenită B.L.R. SA, sucursala este un

centru de management și profit [(capitolul 2 lit. a) alin. (3)], la nivelul său

funcționând un comitet de credit și risc, care asigură analiza și aprobarea

facilităților de creditare [(cap.2 lit. d) alin. (2)].

În fine, potrivit

capitolului 2 lit. h) din același regulament, sucursala este angajată prin

directorul împuternicit să-i coordoneze activitatea și să acționeze în numele

băncii în limitele mandatului [(cap.3 lit. b)] ce i se dă și prin reglementări

interne ale băncii sau prin hotărârile organelor de conducere ale acesteia.

Cum potrivit

hotărârii nr. 584 din 27 decembrie 2005 Consiliul de administrație al băncii a

aprobat încheierea contractului de cesiune de creanță, instanța de apel, în

baza acesteia, precum și a atribuțiilor ce-i revin sucursalei prin regulamentul

bancar susmenționat, apreciază că Sucursala Satu Mare a avut mandat legal

acordat din partea Băncii la momentul încheierii contractului în numele

acesteia.

Instanța de fond a

făcut și o greșită interpretare a prevederilor art. 11, art. 12 și art. 13 din

Legea nr. 58/1998 în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, doar art. 12

prevede în mod limitativ activitățile ce nu pot fi desfășurate de bănci,

cesionarea creanțelor nefiind menționată. În schimb art. 11 și art. 13 reglementează

activitățile ce pot fi desfășurate de bănci în realizarea obiectului lor de

activitate și o astfel de activitate este fără putință de tăgadă recuperarea

creditelor acordate, prin orice modalitate legală.

În consecință,

activitatea de cesionare a unei creanțe dobândite ca urmare a acordării de

credite, precum și a garanțiilor ce o însoțesc, este accesorie activității de

creditare și nu este interzisă prin art. 12 din Legea nr. 58/1998.

Un argument în plus

îl aduc și prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecat și Legea nr.

289/2004 ce reglementează distinct situații juridice izvorâte dintr-o cesiune

de creanță.

În fine, cu privire

la reținerea instanței de fond privind capacitatea de a contracta a cesionarei SC

S. SRL, motivată cu lipsa din obiectul său de activitate a activității de

recuperare de creanță, se constată că se face o confuzie între activitatea de

recuperare de creanțe de către terți în numele titularilor dreptului de creanță

și calitatea de titular a unei creanțe ca urmare a încheierii unui contract de

cesiune de creanță, în calitatea de cesionar, cu asumarea riscului ca aceasta

să se dovedească neperformantă. În speță, SC S. SRL nu s-a angajat față de E.B.

să-i recupereze creanța, ci a dobândit în patrimoniul său un drept de creanță.

În consecință, nu

sunt incidente în speță prevederile art. 948, art. 966 C. civ., invocate de

reclamantă ca motive de nulitate a actului atacat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen, reclamanții P.M.I. și P.M.A. solicitând

admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii

apelurilor pârâtelor și menținerii sentinței instanței de fond.

În motivarea

recursului lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții susțin că, raportat la art. 11 – 13 din Legea nr. 58/1998 contractul

de cesiune de creanță în litigiu are o cauză ilicită, întrucât SC E.B. SA –

Satu Mare nu putea să perfecteze acest contract, fiindu-i interzisă prin lege

această activitate.

Contractul de cesiune

de creanță este nul absolut și pentru că Sucursala Satu Mare a E.B. SA nu avea

personalitate juridică și nici mandat care să-i confere capacitatea de a

contracta, hotărârea Consiliului de Administrație nr. 584 din 27 decembrie 2005

fiind întocmită pro causa.

Examinând recursul

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Este nefondat motivul

de recurs privind cauza ilicită a contractului de cesiune de creanță întrucât

potrivit art. 11 și art. 13 din Legea nr. 58/1998 reglementează activitățile pe

care băncile le pot desfășura, activități printre care se numără și cele de

efectuare de operațiuni cu bunuri mobile și imobile necesare desfășurării

activității. Or, creanțele reprezintă bunuri mobile incorporale care pot face

obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor

contracte specifice, cum ar fi și contractul de cesiune de creanță (dar nu

numai).

Art. 11 alin. (3) din

Legea nr. 58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activități ori

operațiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără

a fi necesară includerea lor în autorizația acordată, deci inclusiv operațiuni

de recuperare a creanțelor, care se pot concretiza și în contracte și în

contracte de cesiune de creanță prin care se urmărește încasarea sau

recuperarea unor creanțe neperformante.

Pe de altă parte nu

există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite

modalități de recuperare a creanțelor sau care să excludă încheierea unor

contracte de cesiune de creanță, astfel încât creditorul, indiferent că este

sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare

a creanței sale.

De altfel, dreptul

băncilor de a efectua operațiuni de cesiune de creanță este expres prevăzut și

reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr.

190/1999 privind creditul ipotecar și Legea nr. 289/2004 privind regimul

juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe

dispozițiile generale ale Legii bancare nr. 58/1998.

B.N.R., prin D.R.A.,

conform adresei nr. III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin

intermediul cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate de

credit acordate de instituția de credit unei persoane fizice sau juridice,

reprezintă pentru respectiva instituție de credit un aspect accesoriu al

activității de creditare și nu necesită o autorizare distinctă în baza

prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006. Apreciem că același raționament se

aplică și în cazul dispozițiilor din Legea nr. 58/1998 privind activitatea

bancară, republicată”.

Prin urmare, nefiind

vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la

motivele de nulitate invocate, prevederile art. 948, art. 966 și art. 968 C.

civ.

Nici cel de al doilea

motiv de recurs invocat nu este fondat pe de o parte pentru că respectivul

contract de cesiune de creanță a fost încheiat de bancă, în calitate de

instituție centrală, cu capacitate deplină de a contracta, prin Sucursala sa

din Satu Mare iar pe de alta pentru că, potrivit art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998

sucursala este o unitate operațională fără personalitate juridică a unei

instituții de credit care efectuează în mod direct toate sau unele activități

ale instituției de credit, în limita mandatului dat de aceasta, iar

Regulamentul băncii, conform art. 35 din Legea nr. 58/1998 prevede că

sucursalele desfășoară toate activitățile prevăzute în obiectul de activitate

al băncii. Mai mult, prin hotărârea Consiliului de Administrație al băncii nr. 584

din 27 decembrie 2005 s-a aprobat cesionarea creanței pe care banca o

înregistra față de SC D. SRL către SC S. SRL iar reclamanții – recurenți nu

s-au înscris în fals cu privire la această hotărâre, deși susțin că a fost

întocmită pro causa.

Față de cele de mai

sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții P.M.I. și P.M.A. împotriva deciziei nr. 132/2007 - A/C

din 2 octombrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și

de contencios administrativ și fiscal, nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 septembrie 2008.