ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2273/2024

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 699 din 20 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2018, s-a anulat ca netimbrată pretenția reclamanților A. și B., de obligare a pârâtei C. S.A. la plata sumei de 14.322,6 RON. S-a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecata capătului de cerere vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 882.000 RON reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - februarie 2015, respectiv 1 mai 2018-30 iunie 2021. S-a anulat ca netimbrată cererea reclamantei B. vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 657.250 RON, reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - 15 octombrie 2014, respectiv 1 mai 2018 - 31 mai 2019. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește cererea reclamanților A. și B. de obligare a pârâtei C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Baia Mare și, în consecință, s-au respins ca prescrise aceste pretenții. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind celelalte pretenții. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. București - Turn - C. S.A. Satu Mare, C. Baia Mare și C. S.A. Agenția Jibou. A fost obligată pârâta C. S.A. să achite fiecărui reclamant suma de câte 10.000 RON cu titlu de daune morale. S-au respins celelalte pretenții formulate de reclamanți. S-a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 699 din 20.07.2020 au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Decizia pronunțată în apel de curtea de apel în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 16l/A din 16 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, pronunțată în dosar nr. x/2018 s-a admis, în parte, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 699 din 20.07.2020 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pronunțată în dosar nr. x/2018, care a fost schimbată în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale, care au fost stabilite la suma de câte 25.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, în loc de suma de câte 10.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, cu același titlu; au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., în cererea având ca obiect acordarea de daune morale în favoarea reclamanților; a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 699/20.07.2020 și a încheierii civile din 23.10.2019, ale Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pronunțate în dosar civil nr. x/2018; a fost obligată apelanta C. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanții apelanți suma de câte 25 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual Prin Decizia nr. 2048 din 27.10.2022 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosar nr. x/2018 s-au admis recursurile declarate de reclamanții B. și A. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. S-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Decizia pronunțată în rejudecare de curtea de apel În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2018*. Prin decizia civilă nr. 132A din 19 aprilie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția civilă a admis în parte apelul declarat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 699 din 20 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2018, pe care o schimbă în parte după cum urmează: A obligat pârâta C. S.A. să achite reclamanților A. și B. suma de 692.570,17 de RON (650.600 de RON + 41.970,17 de RON), daune materiale cu dobândă legală penalizatoare începând din data de 08.06.2021 și până la plata integrală a acestui debit. A obligat pârâta C. S.A. să achite reclamantului A. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale și reclamantei B. suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate. A respins apelul declarat de apelanta C. S.A. împotriva încheierii civile din data de 23 octombrie 2019 și a sentinței civile nr. 699 din 20 iulie 2020, ambele pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2018. Cheltuielile judiciare în cuantum de 11231,47 de RON au rămas în sarcina statului. A obligat intimata C. S.A. să plătească statului suma de 133,45 RON contravaloarea ajutorului public judiciar. A obligat apelanții A. și B. să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.000 de RON cheltuieli de judecată în ambele faze ale apelului. A obligat intimata C. S.A. să plătească apelanților-reclamanți suma de 100 de RON cu titlu de taxă judiciară de timbru în apel. A dispus compensarea cheltuielilor de judecată ale apelanților și ale intimatei și, în final, a obligat apelanții A. și B. să plătească intimatei C. S.A. suma de 900 de RON. A respins cererea C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs.

Recursul exercitat în cauză Împotriva deciziei nr. 132A din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâta C. S.A. În cuprinsul cererii de recurs formulate de pârâta C. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a hotărârii recurate și rejudecarea procesului în fond de către instanța de recurs în temeiul art. 498 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere limitele casării, cu consecința admiterii apelului pârâtei; în subsidiar, a solicitat casarea, în parte, a deciziei civile nr. 132/A/2023 din 19.04.2023 cu consecința reducerii daunelor materiale și morale acordate de către instanța de apel; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de casare, recurenta a arătat că, deși nu a fost parte în litigiul dintre reclamanți și terțul adjudecatar referitor la stabilirea obligației de restituire a contravalorii îmbunătățirilor, respectivele hotărâri definitive din dosarul nr. x/2008 au statuat obligația reclamanților la repararea prejudiciului adjudecatarului, neexecutarea obligațiilor statuate prin hotărâre definitivă constituind culpa exclusivă a soților D., pentru care recurenta nu este obligată a răspunde. Statuarea instanței de apel potrivit căreia neexecutarea de către reclamanți a obligațiilor stabilite în favoarea adjudecatarului nu întrerupe lanțul cauzal, întrucât reclamanții nu au fost de rea-credință atunci când nu și-au achitat datoriile către adjudecatar, încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor din dosarul x/2008, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Analizând legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtei de a vinde nelegal imobilul reclamanților și cea de-a doua adjudecare a acestui imobil în contul creanței unui terț împotriva reclamanților, instanța de apel a conchis că lanțul cauzal nu a fost întrerupt, întrucât nici reclamanții D. și nici terțul adjudecatar nu au fost de rea credință. Întreruperea lanțului cauzal nu este condiționată de buna sau reaua credință a nimănui, lanțul cauzal putând fi întrerupt atât de fapte ilicite (săvârșite cu rea-credință), cât și de fapte licite (cum ar fi spre exemplu gestiunea de afaceri etc), dar și de forță majoră sau caz fortuit, analiza instanței de apel depășind așadar ceea ce era necesar, potrivit limitelor de casare. Decizia din apel încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor din dosarul nr. x/2008, în care s-a stabilit definitiv, obligația soților D. de a achita adjudecatarului evins costul îmbunătățirilor efectuate de acesta, îmbunătățiri de care urmau a beneficia cei dintâi (care pierduseră un imobil la roșu, nelocuibil, și urmau a reintra în posesia lui finisat la înalte standarde de calitate, cu piscină etc). A arătat recurenta că lanțul cauzal a fost întrerupt de conduita culpabilă a reclamanților care nu constă în obligarea acestora la plata îmbunătățirilor, cum greșit a reținut instanța de apel, ci însăși neexecutarea de către aceștia a obligației de plată stabilită definitiv prin hotărârile din dosarul x/2008 Instanța de apel a reținut că neexecutarea obligațiilor stabilite definitiv prin hotărârile din dosarul x/2008 nu se datorează culpei reclamanților, care nu aveau resursele materiale efectuării plății, în pofida faptului că în dosarul x/2008 s-a reținut definitiv culpa soților D. care nu au achitat către adjudecatarul evins costul îmbunătățirilor efectuate de el, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care s-a admis cererea adjudecatarului de obligare a soților D. la plata contravalorii îmbunătățirilor. Dintr-o altă perspectivă a susținut recurenta, că instanța de apel a încălcat hotărârile definitive din dosarul x/2008, atunci când a cuantificat atât prejudiciul material, cât și prejudiciul moral: reclamanții nu și-au pierdut locuința familiei, bunul imobil în discuție fiind executat inițial când se afla în construcție, "la roșu", aspecte deja reținute definitiv în dosarul x/2008, în care au fost obligați la plata îmbunătățirilor aduse de adjudecatar imobilului care a fost finisat "la cheie", ceea ce atrage incidența aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În acest sens, a subliniat că atât întinderea prejudiciului material, cât și a celui moral au fost greșit stabilite de instanța de apel, care a pornit analiza sa de la premisa greșită a pierderii de către reclamanții D. a locuinței lor, urmare a executării silite nelegale efectuate de pârâtă. În continuare, a învederat că decizia recurată încalcă odată în plus autoritatea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2008, care au stabilit definitiv că a fost adjudecat un imobil la roșu, nelocuibil, căruia adjudecatarul i-a adus îmbunătățiri substanțiale transformând casa într-un imobil finisat, mobilat și pregătit pentru a fi locuit, realizând inclusiv finisaje de lux (piscină etc), la plata cărora soții D. au fost obligați. Așadar, recurenta a executat nelegal nu locuința familiei D., ci o proprietate a acestora aflată în construcție, într-un oarecare stadiu de execuție impropriu locuirii. Prejudiciul material și moral trebuia determinat având în vedere această situație de fapt definitiv stabilită prin hotărâre judecătorească, raportarea instanței de apel la ipoteza pierderii locuinței familiei fiind nelegală. Vânzarea nelegală a imobilului reclamanților de către pârâtă nu a produs prejudiciul constând în obligarea soților D. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de adjudecatar, ci doar a prilejuit producerea acestui de-al doilea prejudiciu, care este distinct de primul. Al doilea prejudiciu nu a fost produs de societatea pârâtă, care a fost străină atât de dosarul nr. x/2008, cât și de executarea silită ulterior demarată de terțul adjudecatar împotriva soților D., așadar cauza acestui al doilea prejudiciu nu poate fi acțiunea recurentei pârâte. Prin următoarea critică formulată, recurenta a imputat instanței de apel aplicarea nelegală a teoriei cauzei sine qua non, instanța de apel pronunțând astfel o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Dezvoltând critica întemeiată pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a precizat că decizia recurată încalcă prevederile art. 1357 din C. civ., lanțul cauzal dintre fapta ilicită a recurentei și prejudiciul suferit de reclamanți fiind întrerupt de fapta reclamanților, care nu și-au executat obligațiile stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea terțului adjudecatar. Instanța de apel a aplicat nelegal teza condiției sine qua non considerând că fără fapta culpabilă a pârâtei de a vinde nelegal imobilul reclamanților, aceștia nu ar fi datorat nimic către adjudecatar (care nu ar fi făcut nicio îmbunătățire) și deci nu ar fi putut pierde a doua oară imobilul - prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză. Astfel, recurenta a precizat că teoria condiției sine qua non a fost combătută în doctrina de drept civil, aceasta neputând constitui temeiul neîntreruperii lanțului cauzal, nelegal reținut de instanța de apel. A arătat recurenta că vânzarea nelegală a imobilului reclamanților nu a produs prejudiciul constând în obligarea soților D. la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de adjudecatar, ci doar a prilejuit producerea acestui al doilea prejudiciu, care este distinct de primul. Al doilea prejudiciu nu a fost produs de recurentă care a fost străină atât de dosarul nr. x/2008, cât și de executarea silită ulterior demarată de terțul adjudecatar împotriva soților D., așadar cauza acestui al doilea prejudiciu nu poate fi acțiunea sa. Printr-o altă critică, recurenta a susținut că decizia din apel încalcă prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ., instanța de apel reținând nelegal că numai o altă faptă ilicită săvârșită fie de terț, fie de victimă însăși, ar putea întrerupe lanțul cauzal. În realitate art. 1371 C. civ. nu stabilește condițiile legăturii de cauzalitate, ci reglementează cauze exoneratorii de răspundere care sunt incidente în prezenta cauză și care nelegal au fost înlăturate, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Citând dispozițiile art. 1371 din C. civ., instanța de apel a reținut că, potrivit normei legale evocate anterior, lanțul cauzal generat de fapta ilicită săvârșită cu vinovăție poate fi întrerupt de o altă faptă ilicită săvârșită fie de un terț, fie chiar de persoana vătămată, ipoteză în care se impune stabilirea proporției culpei fiecărei persoane vinovate în prejudiciul final. Recurenta susține că art. 1371 C. civ. nu stabilește condițiile legăturii de cauzalitate, ci reglementează cauze exoneratorii de răspundere (fapta victimei înseși, respectiv fapta terțului), care sunt incidente în prezenta cauză și care nelegal au fost înlăturate de instanța de apel. Or, astfel cum s-a arătat încă din primul ciclu procesual, și cum a reținut de altfel și în decizia de casare, instanța de apel era chemată să verifice lanțul cauzal inclusiv din perspectiva alegațiilor pârâtei referitoare la întreruperea acestuia prin fapta proprie a victimelor, care nu și-au executat propriile obligații stabilite în sarcina lor prin hotărâre definitivă. În mod greșit a reținut instanța de apel în decizia recurată că numai în ipoteza unei fapte ilicite a victimei s-ar întrerupe lanțul cauzal, textul citat de instanță nefăcând o asemenea distincție. A subliniat recurenta că textul art. 1371 alin. (1) din C. civ. exonerează de răspundere ori de câte ori victima participă la cauzarea prejudiciului propriu, răspunderea victimei fiind, la fel ca și cea a autorului, chiar și pentru culpă, nefiind cerută dovada relei credințe a victimei pentru ca exonerarea de răspundere să opereze. Textul este o evidentă aplicație a legăturii obiective de cauzalitate dintre faptele prejudiciabile (independent de forma de vinovăție cu care au fost săvârșite - cu intenție sau din culpă) și prejudiciul efectiv produs. Dacă între fapta victimei înseși și prejudiciu există o legătură de cauzalitate, aptă a înlătura răspunderea autorului, atunci cauza de exonerare de răspundere prevăzută de textul legal operează. În speță, fapta victimei înseși - de a nu își achita datoriile stabilite în sarcina lor prin hotărâre judecătorească definitivă - este în mod evident săvârșită din culpă - cele reținute de instanța de apel privind condițiile financiare pretins precare ale reclamanților care nu le-ar fi permis plata sumelor respective către adjudecatar fiind străine de prezenta cauză. Întregul demers juridic dintre soții D. și adjudecatar nu poate fi imputat pârâtei, acesta putând fi evitat, prin intermediul procedurii deschise la momentul la care au aflat de efectuarea lucrărilor. Cu toate acestea, culpa procesuală a intimaților reclamanți, nu a fost recunoscută de către instanța de apel, aceasta considerând nelegal că neutilizarea unui remediu juridic accesibil la acel moment, în scopul obținerii de foloase necuvenite în eventualitatea întoarcerii executării, reprezintă o manifestare juridică întemeiată pe o veritabilă bună-credință, pasând întreaga răspundere băncii, ca entitate care a demarat procedura inițială de valorificare a titlurilor executorii legale pe care le deținea împotriva soților D.. De asemenea, a mai precizat recurenta că soarta acordării cheltuielilor de judecată trebuia să urmeze soluția întreruperii nexului cauzal, instanța de apel oferind o interpretare greșită prin extinderea dispozițiilor legale referitoare la răspunderea delictuală prin nesocotirea evidentă a intenției sau a culpei victimei în tot acest demers juridic. În acest sens, a învederat că raționamentul instanței de apel este viciat și în privința concluziei la care a ajuns din faptul neplății de către reclamanți a sumei pe care o datorau adjudecatarului pentru îmbunătățiri statuând că în raport de situația particulară a apelanților D. aceștia nu au avut resursele necesare plății unei asemenea creanțe, altfel, nu s-ar fi ajuns la executarea silită a propriei case, a doua oară. Este adevărat că în prezenta cauză instanța de apel s-a raportat la veniturile declarate de reclamanți în cererea de ajutor public judiciar pentru plata taxei judiciare de timbru, însă această raportare este greșită, pentru că veniturile reclamanților nu au fost cele din prezent întotdeauna, valoarea creditului în discuție pentru care s-a demarat executarea silită a imobilului acestora a fost de un milion de euro. Reclamanții au avut permanent venituri mult peste medie, fiind proprietarii unor afaceri de succes, afaceri finanțate de recurentă până la momentul declinului economic și al intrării în insolvență - aspecte necontestate de altfel de către reclamanți. Pasivitatea reclamanților și chiar acordul acestora privind darea în plată a imobilului în contul creanței adjudecatarului pentru îmbunătățiri nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii reclamanților pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat de a doua adjudecare, operând exonerarea recurentei de răspundere, potrivit tezei finale a art. 1371 alin. (1) C. civ. Reiese în mod indubitabil că de la momentul manifestării acestei pasivități întemeiate pe o veritabilă rea-credință (prin tentativa de asumare nelegală a îmbunătățirilor aduse imobilului) nexul cauzal între fapta recurentei și prejudiciul final cuantificat cu ocazia adjudecării secundare este întrerupt, iar cuantificarea oricărui prejudiciu se impune a fi analizat de la momentul primei adjudecări, iar nu în raport cu orice eveniment ulterior. Concluzionând, recurenta a subliniat că noua adjudecare este complet străină de executarea silită demarată de pârâtă, aceasta fiind străină de actul de adjudecare din data de 08.06.2021. În ceea ce privește prejudiciul material, recurenta subliniază că acesta a fost deja reparat, el nemaiexistând în patrimoniul reclamanților. Astfel, a arătat că reclamanții au fost lipsiți de proprietatea construcției la roșu, vândută silit nelegal de recurentă pentru suma de 157.860 de RON. Valoarea îmbunătățirilor realizate de adjudecatar este de 676.000 de RON, în timp ce valoarea la care imobilul finisat a fost a doua oară adjudecat de adjudecatarul inițial a fost de 828.000 de RON. Adjudecatarul a depus creanța sa în sumă de 714.228,73 de RON în contul unei părți din prețul de evaluare al imobilului, diferența de 113.771,27 de RON fiind achitată ulterior soților D.. Această diferență de 113.771,27 de RON reprezintă valoarea actualizată a imobilului "la roșu", fără îmbunătățiri, de care reclamanții au fost lipsiți prin acțiunea recurentei, valoarea actualizată a prejudiciului material suferit de reclamanți, valoare ce a fost deja achitată de adjudecatar. Așadar, în patrimoniul reclamanților nu mai există niciun prejudiciu material, prima instanță obligând nelegal pârâta la plata unui prejudiciu material inexistent, cu consecința îmbogățirii fără justă cauză a reclamanților D., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ. Printre condițiile prejudiciului este esențial ca prejudiciul să nu fi fost reparat, fiind inadmisibilă dubla dezdăunare a victimei, care astfel s-ar îmbogăți fără justă cauză. Chiar și în ipoteza în care repararea prejudiciului a fost făcută de către o altă persoană (în cazul pendinte, adjudecatarul E.) și pe un alt temei juridic (adjudecare imobil), principiul rămâne aplicabil, victima neputând cumula mai multe despăgubiri pentru aceeași pagubă. Din cele reținute de însăși instanța de apel în decizia recurată, imobilul reclamanților a fost adjudecat a doua oară la o valoare superioară valorii de evaluare, sumă din care adjudecatarul E. și-a reținut propria creanță (valoarea îmbunătățirilor plus cheltuielile de executare), diferența achitând-o reclamanților din prezenta cauză (fapte necontestate). Cum reclamanții din prezenta cauză au fost lipsiți de un imobil nefinisat, valoarea acestuia la stadiul nefinisat este exact diferența dintre valoare integrală a imobilului finisat și valoarea finisajelor (reținută de adjudecatar). Drept urmare, obligarea recurentei de către instanța de apel la plata atât a valorii inițiale a imobilului la roșu, cât și la valoarea îmbunătățirilor efectuate de adjudecatar este profund nelegală, niciunul dintre cele două prejudicii neexistând în patrimoniul reclamanților. A apreciat, totodată, că nu se poate reține caracterul cert, lichid și exigibil al sumei de 650.000 RON la a cărei plată a fost obligată recurenta, prin ignorarea flagrantă a normelor juridice ce definesc aceste caracteristici a creanței, a căror respectare este obligatorie pentru a putea fi valorificată. O altă critică adusă hotărârii pronunțate în apel, este cea prin care se reclamă încălcarea prevederile art. 1391 C. civ., instanța de apel reținând nelegal vătămarea integrității fizice a reclamanților urmare a faptei culpabile a pârâtei de vânzare nelegală a imobilului proprietatea acestora, în condițiile în care reclamanții nu au alegat niciodată vreo vătămare fizică decurgând din fapta ilicită a recurentei, afecțiunile de care aceștia suferă nefiind produse din cauza recurentei, acestea fiind mai degrabă inerente vârstei și activității profesionale a reclamanților, care a presupus un înalt nivel de efort și stres, cu repercusiuni asumate de reclamanți asupra stării lor de sănătate, motivul de recurs fiind întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A susținut recurenta că, în ce privește prejudiciul moral, a fost obligată la acoperirea acestuia decurgând din vătămarea integrității fizice a reclamanților. Reclamanții nu au alegat niciodată (și nici nu ar fi putut alega) vătămarea de către pârâtă a integrității lor fizice - fapt imposibil absolut, având în vedere că recurenta este o persoană juridică - o ficțiune a legii, inaptă deci a vătăma fizic pe cineva (întrucât persoana juridică nu are o existență fizică). Rapoartele medicale depuse de reclamanți nu dovedesc că afecțiunile respective ar fi cauzate de pârâtă sau exclusiv de pârâtă, fiind afecțiuni inerente vârstei reclamanților și mai ales activității lor profesionale, care a presupus un nivel foarte ridicat de efort și stres, reclamanții fiind proprietarii celei mai de succes afaceri din România la un moment dat. Reclamanții, dacă nu și-au asumat conștient, cel puțin puteau și trebuiau să prevadă că efortul și stresul la care s-au supus pentru bunăstarea economică a afacerii lor, precum și stresul generat de declinul economic al acesteia vor avea repercusiuni inclusiv asupra sănătății lor, fără nicio culpă a recurentei, astfel că obligarea acesteia la repararea unui astfel de prejudiciu este profund nelegală. În ceea ce privește daunele morale la care a fost obligată, recurenta a învederat că instanța de apel a încălcat principiul proporționalității atunci când a cuantificat daunele morale pretins suferite de reclamanți, acordând nelegal fiecăruia dintre soții D. câte 250.000 RON cu titlu de daune morale. În mod nelegal, recurenta a fost obligată la plata unor daune morale totale de 100.000 euro (500.000 RON) pentru fapta culpabilă de a fi vândut la o licitație nelegală un imobil proprietatea reclamanților, acest motiv de recurs fiind întemeiat tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Faptul că pe tot parcursul procesului, reclamanții-intimați au sugerat în mod direct că pârâta este răspunzătoare pentru declinul societăților, denotă tocmai tentativa de reducere a propriei responsabilități în raport cu cele efectiv petrecute, fiind cert faptul că imaginea și sănătatea acestora nu a fost distrusă prin actul adjudecării în sine, nefiind un eveniment capabil să destructureze un veritabil imperiu după cum tocmai aceștia susțineau (având chiar 1.500 de angajați). Instanța de apel, nesocotind probele existente la dosar, precum și starea de fapt reținută în cadrul tuturor proceselor desfășurate între părți, a acordat daune morale în cuantum total de 500.000 RON, câte 250.000 RON pentru fiecare soț în parte. Chiar dacă nu impută în mod direct băncii acest declin, instanța nu reține nici faptul că în pofida întâmpinării unor dificultăți financiare încă din 2001, reclamanții-intimați au continuat să acceseze credite de mari valori, pentru investiții speculative, în contradicție totală cu poziția absolută de victimă manifestată în cadrul prezentului litigiu. Ulterior, instanța de apel a arătat că fundamentul principal al acordării daunelor materiale este durata excesivă a tuturor litigiilor însumate (deși banca nu a fost parte în toate) de 17 ani, care a avut consecințe nefaste asupra sănătății fizice și psihice a soților D.. Or, durata procedurilor judiciare nu poate fi imputată recurentei. Nu se poate susține faptul că stresul și dificultățile în a conduce firma care a ocupat locul 1 la categoria întreprinderi mari este unul neglijabil, chiar dacă societatea se află în declin, iar adevărata suferință începe la momentul în care apar repercusiunile neexecutării obligațiilor asumate voluntar între profesioniști, nefiind vorba despre un consumator mediu abuzat de vreo poziție dominată a pârâtei - cum greșit reține instanța de apel. Astfel, considerentele deciziei din apel referitoare la această pretinsă inechitate dintre reclamanți și pârâtă trebuie înlăturate de către instanța de recurs, întrucât obiectul prezentei cauze nu este acțiune în constatarea clauzelor abuzive (cum lasă să se înțeleagă instanța de apel), ci acțiune în răspundere civilă delictuală, în care forța economică a părților nu are nicio importanță în stabilirea existenței sau inexistenței cazului de răspundere pretins. A apreciat recurenta că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 1357 raportat la art. 1391 C. civ., prin imputarea tuturor dificultăților întâmpinate de către intimații reclamanți. Prin urmare, a considerat că se impune analiza regulii proporționalității despăgubirilor acordate în raport cu fapta imputată recurentei, din prisma jurisprudenței și a doctrinei naționale.

Apărările formulate în cauză Reclamanții A. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în esență, că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, raportat la situația de fapt concretă. Totodată, au învederat că argumentele dezvoltate de reclamantă sunt parțial false și parțial nefondate.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 132A/2023 din 19 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a acordat termen pentru soluționarea căii de atac la 19 septembrie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Printr-o primă categorie de critici, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. recurenta pretinde nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a nesocotirii de către instanța de apel a aceasta efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2008, prin care reclamanții din cauza de față au fost obligați la repararea prejudiciului adjudecatarului, instanțele statuând culpa exclusivă a soților D. în neexecutarea acestor obligații, iar acest aspect a fost contrazis de instanța de apel care a reținut că reclamanții nu au fost de rea-credință atunci când nu și-au achitat datoriile către adjudecatar. Se mai susține că instanța de apel a încălcat hotărârile definitive din dosarul x/2008 și atunci când a cuantificat atât prejudiciul material, cât și prejudiciul moral, reținând eronat că reclamanții și-au pierdut locuința familiei, întrucât bunul imobil în discuție a fost executat nelegal de recurentă când se afla în construcție, "la roșu", iar aceste aspecte au fost deja reținute definitiv în dosarul nr. x/2008, în care au fost obligați la plata îmbunătățirilor aduse de adjudecatar, care a finisat "la cheie" imobilul. Aceste critici se vădesc a fi nefondate în considerarea celor ce succed. Autoritatea de lucru judecat reprezintă cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și cunoaște două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din același act normativ, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. După cum s-a anticipat, efectele lucrului judecat sunt reglementate în cuprinsul art. 431 C. proc. civ., acest temei legal dispunând, în alin. (1), că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar, potrivit alin. (2), că "oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), fiind însă necesară identitatea părților și existența unei identități de chestiune litigioase, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional între aceleași părți). Constatările anterioare sunt întărite și de dispozițiile art. 435 C. proc. civ. care reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces. Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv). Raportat la aceste considerații de ordin teoretic și legal, Înalta Curte constată că, deși a participat în dosarul nr. x/2008, recurenta nu a fost parte în litigiul care s-a purtat între reclamanții din prezenta cauză și E., având doar calitatea de pârâtă în cererile de chemare în garanție formulate de ambele părți principale din acel dosar și care vizau raporturi juridice distincte de cel dintre părțile principale ale litigiului. Prin urmare, sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, nefiind parte în judecata desfășurată între E., pe de o parte, și A. și B., pe de altă parte, recurenta nu poate opune reclamanților intimați dezlegările date de instanțe prin hotărârile pronunțate în acel dosar cu privire la raporturile juridice dintre aceștia și E.. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că între litigiul care a făcut obiect al dosarului anterior menționat și cauza de față nu există identitatea de chestiune litigioasă prevăzută de lege pentru a se putea reține efectul pozitiv al lucrului judecat anterior. Astfel, dosarul nr. x/2008 a avut ca obiect obligarea reclamanților din cauza de față la restituirea către adjudecatarul E., pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, a contravalorii îmbunătățirilor pe care acesta le-a adus imobilului adjudecat, reintrat în proprietatea lor ca urmare a anulării actului de adjudecare și întoarcerii executării silite. Or, îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit care dă naștere unui raport obligațional avându-le ca subiecte pe titularul unui patrimoniu (subiect pasiv al raportului juridic) al cărui activ este mărit ori al cărui pasiv este diminuat pe seama patrimoniului unei alte persoane (subiectul activ al raportului izvorât din faptul juridic analizat), în conținutul căruia se regăsesc dreptul subiectului activ (al titularului patrimoniului pe seama căruia s-a realizat îmbogățirea fără justă cauză) de a solicita și obține restituirea și obligația corelativă a subiectului pasiv. Pentru a se constitui raportul juridic specific îmbogățirii fără justă cauză, este necesar ca, pe de-o parte, în relația dintre cele două patrimonii, astfel cum a fost prezentată mai sus, să se identifice o legătură de cauzalitate și, pe de altă parte, îmbogățirea să nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogățit. Dacă îmbogățirea este imputabilă, devin aplicabile regulile răspunderii civile (delictuale sau contractuale, după caz). Prin urmare, se constată că este fără fundament susținerea recurentei conform căreia în cauza care a format obiectul dosarului mai sus menționat s-a reținut culpa reclamanților întrucât obligația de restituire rezultată din îmbogățirea fără justă cauză există independent de culpă. În opoziție, în cauza de față, s-a analizat de către instanța de apel măsura în care intimații reclamanți au avut posibilitatea să execute hotărârea pronunțată în dosarul anterior, culpa acestora fiind apreciată în relație cu resursele materiale și financiare a soților D. de a achita creditorului E. sumele de bani la care au fost obligați prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2008. În ce privește susținerea recurentei vizând pretinsa reținere de către instanța de apel a faptului că reclamanților intimați le-a fost executată silit nelegal "locuința familiei", iar această statuare ar fi contrară celei a instanțelor din dosarul nr. x/2008 care au stabilit că s-a executat un imobil aflat în construcție în stadiul "la roșu", în plus față de cele anterior precizate, Înalta Curte constată că aceasta nu își găsește fundament în considerentele deciziei recurate. Astfel, deși este real că în cuprinsul hotărârii instanței de apel supuse controlului judiciar în acest dosar se menționează de mai multe ori că s-a executat o casă, rezultă cu evidență că această noțiune este folosită cu sensul de imobil, construcție, iar nu de locuință a familiei. De asemenea, se constată că printre argumentele reținute de instanța de apel pentru evaluarea daunelor morale solicitate se reține că s-a executat o "casă ce urma a fi locuința familiei reclamanților", iar nu chiar locuința acestora cum se susține prin recurs. Oricum, referirea la "pierderea locuinței" din decizia curții de apel nu apare decât ca o simplă inadvertență neputând fi calificată ca un considerent decisiv de natură a contrazice o altă hotărâre. Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică invocată vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., recurenta susținând că instanța de apel a aplicat nelegal "teza condiției sine qua non" atunci când a statuat că fără fapta culpabilă a băncii de a vinde nelegal imobilul reclamanților, aceștia nu ar fi datorat nimic către adjudecatar (care nu ar fi făcut nicio îmbunătățire) și deci nu ar fi putut pierde a doua oară imobilul, pretinzându-se, astfel, că lanțul cauzal dintre fapta ilicită a recurentei și prejudiciul suferit de reclamanți a fost întrerupt de fapta reclamanților înșiși care nu și-au executat obligațiile stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea terțului adjudecatar. Critica nu este întemeiată în considerarea celor ce succed. Motivul de recurs analizat pune în discuție greșita aplicare a normelor legale care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din C. civ., în cauză nu este incident temeiul legal invocat de recurentă, în raport de data comiterii faptei ilicite reclamate, care corespunde cu data încheierii procesului-verbal de licitație din 16.12.2005, prin care imobilele reclamanților au fost adjudecate de către E. (actul de adjudecare având nr. 399 din 16.01.2006), aplicabile fiind dispozițiile C. civ. de la 1864. De altfel, acest aspect a fost tranșat în primul ciclu procesul prin decizia nr. 2048/27.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2018. Oricum, această constatare nu împiedică analiza motivului de recurs invocat întrucât dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. 1864 au fost transpuse, într-o nouă formulare, în conținutul articolului 1357 din noul C. civ. consacrat răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, acest temei legal sintetizând aspectele esențiale care caracterizează instituția răspunderii delictuale, în ansamblul său, aplicabile tuturor ipotezelor reglementate de dreptul pozitiv, condițiile răspunderii civile delictuale fiind identice în ambele reglementări. Din dispozițiile legale evidențiate în precedent rezultă că pentru angajarea obligației făptuitorului de despăgubire a victimei prin repunerea ei în situația anterioară este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului. Prin critica în analiză se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru motivul că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală prin reținerea de către instanța de apel pentru stabilirea raportului de cauzalitate a "tezei condiției sine qua non", recurenta pretinzând că nu este îndeplinită condiția existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul material solicitat, întrucât vânzarea ilicită la licitație a imobilelor reclamanților nu constituie cauza prejudiciului, ci doar a prilejuit producerea acestuia. Deși legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție esențială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile pentru repararea prejudiciului, cu toate acestea în legea civilă nu există o reglementarea specială dedicată acesteia. Astfel, a revenit doctrinei și jurisprudenței sarcina de a elabora reperele necesare pentru stabilirea legăturii de cauzalitate indispensabilă atragerii răspunderii civile. În acest sens, au fost elaborate mai multe teorii printre care și sistemul echivalenței condițiilor (care mai este cunoscut și ca teoria condițiilor sine qua non) potrivit căruia fiecare fapt care precedă rezultatul prejudiciabil și în lipsa căruia, ipotetic, acesta nu s-ar fi produs este considerat cauzal alături de celelalte fapte. Este real că doctrina și jurisprudența românească a adoptat, de principiu, o altă teorie, respectiv cea privind unitatea indivizibilă dintre cauză și condiție, potrivit căreia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat. Această teorie are în vedere premisa coexistenței dintre cauză și condiții, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie "cauză necesară", dar și "condițiile cauzale", respectiv faptele ilicite care au făcut posibilă producerea prejudiciului. Pornind de la aceste premise teoretice, sub un prim aspect, Înalta Curte reține că aplicarea uneia sau alteia dintre metode pentru stabilirea legăturii de cauzalitate nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, doar absența acestei legături fiind de natură a invalida decizia instanței de apel ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 998 și art. 999 C. civ. 1864. Or, această situație nu se regăsește în cauză, instanța de prim control judiciar statuând în mod corect că între fapta ilicită a recurentei constând în executarea nelegală a imobilelor reclamanților prin vânzarea acestora la licitație publică și prejudiciul material solicitat există legătură de cauzalitate, pierderea dreptului de proprietate deplină asupra imobilelor, însoțită de cheltuielile de judecată și de executare la care au fost obligați reclamanții în încercarea de a păstra în patrimoniul lor aceste imobile, fiind consecința faptei ilicite a pârâtei. Analiza acestei critici, ca și înțelegerea nexului cauzal, presupune o succintă prezentare a istoricului litigiilor dintre părți, astfel cum se decelează acestea din hotărârile instanțelor de fond, dar și din cele pronunțate în dosarul nr. x/2008, invocat de recurentă. Astfel, s-a reținut că S.C. F. S.R.L. Baia Mare a contractat la C. S.A. un credit în valoare de 362.000 euro, garantat cu o ipotecă asupra imobilului(teren și construcție) aflat în proprietatea reclamanților A. și B. înscris în CF x Baia Mare, situat în Baia Mare, str. x. Urmare declarării scadenței anticipate a creditului, în executarea silită a creanței sale, C. a procedat la vânzarea imobilului sus menționat, în dosarul execuțional nr. x/2003, acesta fiind adjudecat de E., pentru suma de 157.860 RON, conform procesului-verbal de licitație din 16.12.2005, prin actul de adjudecare nr. x din 16.01.2006, iar prin încheierea nr. 931/17.01.2006 și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. x Baia Mare. Prin sentința civilă nr. 2729/18.04.2006 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în dosarul nr. x/2006 s-a admis în parte contestația la executare(înregistrată a doua zi după întocmirea actului de adjudecare) formulată de A. și B. în contradictoriu cu reclamantul E. și pârâta C. Satu-Mare și s-a dispus "anularea procesului-verbal de licitație încheiat la data de 16.12.2005 de către executorul bancar G. prin care s-a încuviințat executarea silită a imobilului situat în Baia Mare, str. x, cf x Baia Mare", identificat în CF x Baia Mare nr. topo x și y, fiind respinsă cererea contestatorilor de restituire a sumelor achitate. Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 478/R/27.10.2006 a Tribunalului Maramureș, ca urmare a respingerii recursurilor declarate, care statuează cu autoritate de lucru judecat că executarea silită a fost nelegală pe considerentul că C. S.A. Satu Mare a fost de rea credință întrucât avea posibilitatea să recupereze creditul din vânzarea unui alt imobil aparținând societății debitoare care avea o valoarea mai mare decât imobilul scos la licitație, culpa fiind a băncii creditoare. În baza sentinței civile nr. 2729/18.04.2006 a Judecătoriei Baia Mare, prin încheierea nr. 27301/29.11.2006, s-a restabilit situația anterioară de CF în favoarea A. și B. prin reînscrierea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor în discuție. Prin cererea înregistrată la data de 28.12.2007 în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Baia Mare, A. și B. au învestit instanța de judecată cu o cerere principală de întoarcere a executării silite conform art. 404 indice 2 alin. (3) C. proc. civ. 1865, solicitând inclusiv anularea actului de adjudecare nr. 399 din data de 16.01.2006. În acest dosar s-a formulat cerere reconvențională de către E. prin care s-a solicitat, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, obligarea soților A. și B. la plata către E. a contravalorii lucrărilor de amenajare a imobilului situat în Baia Mare str. x 5A, precum și constatarea în favoarea acestuia din urmă a unui drept de retenție asupra imobilului menționat anterior, până la achitarea sumei reprezentând contravaloare lucrărilor de amenajare. Această cerere a fost disjunsă, fiind înregistrată, ulterior, d