ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2048/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 02 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu C. S.A București-Turn, C. S.A Satu Mare, C. S.A Baia Mare și C. S.A - Agenția Jibou, au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 9717,5 RON - cheltuieli de judecată fond; 12658 RON - cheltuieli de executare silită imobil din Baia Mare + cheltuieli apel; 1500 de RON - valoare expertiză; 1000 euro - chirie pe lună începând cu decembrie 2005 până în 1 iunie 2018, respectiv 151.000 euro; daune morale în valoare de 500.000 euro, ca urmare a afectării imaginii, precum și a afacerilor; contravaloarea imobilului și a terenului, respectiv 175.000 RON -valoarea terenului și 475.600 RON - valoarea imobilului înainte de îmbunătățiri, imobil aflat în executare silită în favoarea adjudecatarului; 702.005,5 RON - lucrări amenajare; 12223,23 RON - cheltuieli executare; 10.000 RON - cheltuieli de judecată. La data de 27 noiembrie 2018, reclamanții au depus completare la acțiune, prin care au precizat că acțiunea formulată are drept fundament răspunderea civilă delictuală, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1349 si urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 557/2018 din 29 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 699 din 20 iulie 2020 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2018, s-a anulat ca netimbrată pretenția reclamanților A. și B., de obligare a pârâtei C. S.A. la plata sumei de 14.322,6 RON. S-a luat act de renunțarea reclamantului A. la judecata capătului de cerere vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 882.000 RON reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - februarie 2015, respectiv 1 mai 2018 - 30 iunie 2021. S-a anulat ca netimbrată cererea reclamantei B. vizând obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 657.250 RON, reprezentând salarii aferente perioadei 1 ianuarie 2006 - 15 octombrie 2014, respectiv 1 mai 2018 - 31 mai 2019. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește cererea reclamanților A. și B. de obligare a pârâtei C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Baia Mare și, în consecință, s-au respins ca prescrise aceste pretenții. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind celelalte pretenții. S-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. București - Turn - C. S.A. Satu Mare, C. Baia Mare și C. S.A. Agenția Jibou. A fost obligată pârâta C. S.A. să achite fiecărui reclamant suma de câte 10.000 RON cu titlu de daune morale. S-au respins celelalte pretenții formulate de reclamanți. S-a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 699 din 20 iulie 2020 a Tribunalului Maramureș au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 699 din 20.07.2020 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pronunțată în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la cuantumul daunelor morale, care au fost stabilite la suma de câte 25.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, în loc de suma de câte 10.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, cu același titlu; au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., în cererea având ca obiect acordarea de daune morale în favoarea reclamanților; a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 699/20.07.2020 și a încheierii civile din 23.10.2019, ale Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pronunțate în dosar civil nr. x/2018; a fost obligată apelanta C. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanții apelanți suma de câte 25 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. În motivarea recursului declarat, recurenții reclamanți au susținut în esență, că au apărut înscrisuri noi care modifică situația de fapt și de drept reținută în prezenta cauză, respectiv procesul-verbal de licitație a imobilului din data de 08 iunie 20211, prin care imobilul a fost vândut către D.. Totodată, recurenții arată că acest înscris nu a existat la momentul la care au declarat apelul împotriva sentinței civile nr. 699 din 20 iulie 2020 a Tribunalului Maramureș, însă a fost depus la dosar, în fața instanței de apel, în ședința din 9 iunie 2021. Față de acest aspect, solicită ca instanța de recurs să ia act de noua situație de fapt, să analizeze cererea pe fond, în funcție de noua situație de fapt, respectiv vânzarea imobilului și pierderea proprietății asupra imobilului în cauză din culpa băncii. În ceea ce privește daunele morale, recurenții-reclamanți opinează că acestea sunt derizorii, având în vedere că au trecut prin două licitații, una nelegală și una parțial nelegală, neavând unde să locuiască nici până în acest moment. Totodată, recurenții-reclamanți au solicitat ca instanța de recurs să analizeze modalitatea în care instanțele care au judecat prezentul litigiu și și-au exercitat rolul activ, opinând că, în realitate, cauza nu a fost soluționată, respectiv că, în contextul în care instanțele au recunoscut culpa bancii pârâte și s-a statuat asupra faptei ilicite a acesteia, le-au fost acordate exclusiv daune morale derizorii, iar nu și despăgubirile reprezentând contravaloarea imobilului, deși există legătură de cauzalitate, întrucât în lipsa faptei pârâtei de a vinde silit imobilul, nu ar fi existat creanța constând în contravaloarea îmbunătățirilor realizate de terțul adjudecatar și nici reclamanții nu s-ar fi aflat în imposibilitate de plată a acestei creanțe. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în tot a deciziei recurate pentru motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și trimiterea spre rejudecare, indicând drept critici următoarele: Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 970, art. 998-999 C. civ., stabilind greșit că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită imputată constând în executarea silită nelegală. Susține că fapta imputată se subsumează răspunderii contractuale, cererea de chemare în judecată fiind astfel inadmisibilă. În opinia recurentei, răspunderea pentru executarea silită ține de executarea contractului, reclamantul urmărind, prin demersul său judiciar, repararea unui eventual prejudiciu ce își are izvorul în raporturile contractuale dintre părți și anume în modalitatea în care pârâta a înțeles să dea efect voinței părților privitoare la încetarea contractului și punerea acestuia în executare. Susține recurenta că nici stabilirea faptei ilicite și a culpei prin hotărâre judecătorească pronunțată în contestație la executare și nici solicitarea de daune morale nu este de natură a schimba tipul răspunderii civile incidente în cauză, instanța de apel însăși reținând că fapta ilicită este constituită din exercitarea abuzivă a unui drept derivat din contractul de garanție imobiliară. Prin cel de al doilea motiv de recurs, apreciat de recurentă ca fiind subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, majorând cuantumul daunelor morale pentru o altă faptă ilicită decât cea dedusă judecății, faptă produsă ulterior sesizării instanței de fond. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că reclamanții nu au învestit instanța de fond cu solicitarea acoperirii de către acesta a prejudiciului moral suferit urmare a pierderii definitive a imobilului, într-o executare silită pornită de un terț, noua adjudecare a imobilului fiind complet străină de executarea silită demarată de pârâtă. Mai susține recurenta-pârâtă că nu a fost motivată, în concret, îndeplinirea niciuneia dintre cele 4 condiții cumulative ale răspunderii, suma acordată de instanță cu titlu de daune morale nefiind o compensare a unui prejudiciu efectiv suferit, ci mai degrabă o penalizare a pârâtei care a executat nelegal imobilul proprietatea reclamanților, în condițiile în care răspunderea civilă, atât cea delictuală cât și cea contractuală, are drept scop unic acoperirea prejudiciului, iar nu "pedepsirea" autorului faptei. În final, recurenta a învederat că nu există niciun temei pentru ca instanța de fond să cuantifice în echitate prejudiciul moral suferit de reclamanți, câtă vreme există evenimente întreruptive de cauzalitate, constatate prin deciziile amintite chiar de instanța de fond, care sunt imputabile exclusiv reclamanților. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8.

Apărările formulate în cauză La data de 7 octombrie 2021, recurenta-pârâtă C. S.A a formulat întâmpinare, la recursul declarat de recurenții-reclamanți, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 25 octombrie 2021, recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată, și au reiterat aspecte pe situația de fapt. Tot la 25 octombrie 2021, recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 26 octombrie 2021, recurenții-reclamanți au formulat completare la întâmpinarea la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au arătat că au primit o adresă din partea pârâtei, prin care li se solicită să comunice un număr de cont în care se poate vira suma la care a fost obligată prin decizia pronunțată de curtea de apel, reprezentând daune morale, ceea ce echivalează cu o recunoaștere a vinovăției din partea pârâtei.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04 mai 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocată de recurenta-pârâtă, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții B. și A. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 161/A/2021 din 16 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 27 octombrie 2022, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată următoarele: În referire la recursul declarat de recurenții reclamanți: Analizând cu prioritate critica vizând omisiunea instanței de apel de a evalua întregul prejudiciu înregistrat ca urmare a faptei ilicite imputate pârâtei, inclusiv cel produs prin pierderea definitivă a dreptului de proprietate asupra imobilului executat silit nelegal de către pârâtă și de a tranșa asupra existenței legăturii de cauzalitate între situația generată de pârâtă prin scoaterea imobilului proprietatea lor la licitație și lipsirea acestora de folosința imobilului și, în final, de dreptul de proprietate asupra bunului executat silit de către terțul care a efectuat îmbunătățiri la imobil, Înalta Curte, o apreciază ca fiind fondată, în limitele și pentru următoarele considerente: În acest sens se constată că prin decizia civilă recurată, s-a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de apelanții reclamanți, că prima instanță, stabilind cuantumul daunelor morale cuvenite acestora pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit, nu a asigurat o reparație integrală a prejudiciului, respectiv că acestora li se cuvine suma de câte 25.000 RON, cu titlu de daune morale, constatându-se, suplimentar, față de considerentele primei instanțe sub acest aspect, că la data de 08.06.2021, imobilul proprietatea reclamanților a fost adjudecat a doua oară de aceeași persoană, de această dată în contul creanței constând în îmbunătățirile aduse imobilului după prima adjudecare, anulată de instanță. În acest context, instanța de apel a apreciat că este evident că, urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtă, reclamanții au pierdut definitiv inclusiv proprietatea asupra imobilului, prejudiciul nepatrimonial produs acestora impunându-se a fi reparat. Deopotrivă, în analiza apelului declarat de pârâtă, s-a reținut: "dacă pârâta nu scotea la licitație imobilul acestea nu era adjudecat și finalmente pierdut de către reclamanți, ca urmare a recunoașterii în favoarea adjudecatarului a unei creanțe pentru îmbunătățirile aferente.. ." Relativ la celelalte critici ale reclamanților, deduse analizei în apel care vizau privind greșita aplicare a condițiilor răspunderii civile delictuale de către prima instanță, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au criticat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru o parte din pretențiile deduse judecății, iar în privința prejudiciului material a cărui reparare au solicitat-o în cauză - pentru care nu s-a reținut incidența prescripției, ci prima instanță a apreciat că nu este îndeplinită condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins - reclamanții nu au adus critici punctuale hotărârii apelate, invocând doar încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului. Circumscris acestor statuări, Înalta Curte, reține că efectul devolutiv al apelului este reglementat de dispozițiile art. 476 C. proc. civ., care în alin. (1) prevede că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată a fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar în alin. (2) prevede că în cazul în care apelul nu s-a motivat ori motivarea apelului sau întimpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate în prima instanță. Din dispozițiile art. 477- 478 C. proc. civ., rezultă că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat, și respectiv la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță. Prin urmare, apelul este guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, prin apelul declarat împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții nu au criticat această hotărâre exclusiv din perspectiva modalității în care prima instanță a procedat la cuantificarea prejudiciului moral invocat de reclamanți, nerezultând acest aspect nici din dezbateri, ci au susținut, neechivoc, că se impune reevaluarea pretențiilor deduse judecății și rejudecarea cauzei în raport de temeiul de drept care a fundamentat prejudiciul imputat pârâtei, în opinia apelanților, prima instanță realizând o greșită aplicare a condițiilor răspunderii civile delictuale, încălcând, totodată, principiul reparării integrale a prejudiciului. Totodată, prin cererea de apel pe care au formulat-o în cauză, reclamanții au susținut, este adevărat într-o manieră prolixă, nesistematizată, o greșită statuare a primei instanțe asupra legăturii de cauzalitate, ca urmare a raportării instanței de fond la soluțiile din litigiile anterioare derulate între părțile litigante, invocând, în esență, că în lipsa faptei ilicite imputate pârâtei nu ar fi fost în situația de a declanșa aceste litigii care au avut drept scop limitarea prejudiciului încercat și nici de a fi obligați să preia imobilul executat silit în starea în care se afla la momentul soluționării acestor procese și, în acest context, aplicarea greșită a condițiilor răspunderii civile delictuale, raportat la starea de fapt reținută de prima instanță. Trebuie, observat, deopotrivă, că, deși judicioasă concluzia instanței de apel în sensul că prin cererea de apel nu au fost formulate critici care să vizeze soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește prejudiciul constând în cheltuielile de judecată avansate în dosarul nr. x/2006 al Judecătoriei Baia Mare și excepției netimbrării cererilor reclamanților având ca obiect sumele de 14.322,6 RON și respectiv, de 657.250 RON, în privința pretențiilor analizate pe fond prin sentința apelată, s-a ignorat faptul că în cuprinsul cererii de apel reclamanții nu au procedat la o delimitare a criticilor aduse hotărârii primei instanțe raportat la natura prejudiciului pretins în speță, în sensul că aceștia nu au realizat o circumstanțiere specific determinată a limitelor devoluțiunii în apel, în ceea ce privește aspectul litigios supus cenzurii instanței de prim control judiciar vizând existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei și prejudiciul pretins de titularii cererii exclusiv la daunele morale pretinse de reclamanți. În acest context era în sarcina instanței de apel, ca în îndeplinirea obligației stabilite prin art. 22 alin. (2) și (6) și art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluțiunii și să cenzureze legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluțiunii prin apelul declarat dând relevanță voinței neechivoce a reclamanților de a supune cenzurii instanței de prim control judiciar statuarea primei instanțe relativă la chestiunea litigioasă a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei și prejudicul pretins a fi fost înregistrat de reclamanți prin această faptă și să răspundă, în concret și adecvat limitelor în care a fost învestită tuturor aspectelor litigioase supuse analizei în apel. Or, în speță (așa cum arată și recurenții reclamanți, reproducând în cererea de recurs considerentele reținute de instanța de apel relativ la cerința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei și prejudiciul pretins), curtea de apel deși s-a considerat învestită cu analiza acestei chestiuni litigioase, a realizat o atare analiză exclusiv în ceea ce privește daunele morale pretinse de reclamanți, cu ignorarea efectului devolutiv al apelului și a conținutului cererii de apel, reținând eronat că nu este legal învestită prin apelul declarat de către reclamanți cu analiza chestiunii litigioase circumscrise existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul material pretins a fi fost înregistrat de reclamanți, întrucât apărările expuse de reclamanți în cuprinsul cererii de apel sub acest aspect, nu reprezintă argumente "punctuale" care să vizeze aspectul legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtei și prejudiciul material pretins, deși prin cererea de apel fuseseră formulate astfel de argumente, așa cum s-a constatat în cele ce precedă. Concluzionând, se reține că, în apel, nu s-a realizat o analiză concretă, specifică, a cauzei deduse judecății din perspectiva prejudiciului material (în privința căruia prima instanța s-a considerat legal învestită, din perspectiva timbrajului și nici nu a reținut incidența prescripției) pretins a fi înregistrat de către reclamanți, în sensul că nu s-a examinat incidența legăturii de cauzalitate între fapta imputată pârâtei și acest prejudiciu deși, raportat la limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de apel, inclusiv această chestiune litigioasă ar fi trebuit să primească un răspuns specific și explicit din partea instanței devolutive. Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, iar, în speță, raportat la cele anterior constatate, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce face imposibilă verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală (în limitele deduse analizei prin prezentul recurs) din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. Critica din recursul reclamanților vizând determinarea incompletă în apel a situației de fapt și de drept, ca urmare a ignorării în analiza prejudiciului și a legăturii de cauzalitate a faptului pierderii de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului, la data de 08.06.2021 este, parțial, fondată. Se impune a fi reținut sub acest aspect că, așa cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, instanța de apel nu a ignorat împrejurarea că, la data de 08.06.2021, imobilul a fost adjudecat în contul creanței de către numitul D., ci, a reținut explicit, în analiza prejudiciului moral invocat de reclamanți, această împrejurare și a valorificat-o atât în cuprinsul silogismului judiciar expus relativ la cuantificarea acestei categorii de daune, cât și în justificarea soluției de respingere a apelului declarat de pârâtă care viza soluția tribunalului de obligare a acestei apelante la plata de despăgubiri morale. Raportat însă la circumstanțele particulare ale cauzei, anterior reliefate, critica se privește a fi fondată, câtă vreme, în speță, deși instanța de apel s-a considerat legal învestită inclusiv din această perspectivă, nu a verificat legalitatea și temeiniciei soluției adoptate de prima instanță în privința daunelor materiale din perspectiva legăturii de cauzalitate între fapta imputată pârâtei și acest tip de prejudiciu și nici dacă construcția juridică a reclamanților care au supus dezbaterii în apel această împrejurare survenită pe parcursul soluționării cauzei, ca element relevant în determinarea prejudiciului real, efectiv produs prin fapta ilicită, are suport factual în privința daunelor materiale. Recursul declarat de recurenta pârâtă. Motivul de recurs întemeiat ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat. În esență, recurenta pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 970 și art. 998-999 C. civ., stabilind eronat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamantul a urmărit, prin demersul său judiciar, repararea unui prejudiciu ce își are izvorul în raporturile contractuale dintre părți și anume în modalitatea în care pârâta a înțeles să dea efect voinței părților privitoare la încetarea contractului și punerea acestuia în executare, astfel că fapta imputată se subsumează răspunderii contractuale. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a realizat o calificare corectă a naturii răspunderii civile incidente în cauză, corolar firesc al învestirii sale cu soluționarea cauzei, realizând o corectă distincție între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală impusă de cadrul procesual de învestire. Astfel, așa cum corect s-a reținut în apel, reclamanții au pretins repararea prejudiciului ce le-a fost produs prin declanșarea nelegală, cu rea credință, a executării silite imobiliare împotriva lor, susținând că pârâta nu avea dreptul să se îndrepte împotriva lor pentru diferența de credit nerestituită de societatea împrumutată ulterior momentului la care aceștia și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, respectiv au achitat suma garantată într-un cuantum dublu decât cel datorat. Raportat la acest context factual, împrejurarea că la momentul declanșării executării silite, banca pârâtă a invocat drept titlu executoriu contractul încheiat între părți, nu are drept consecință incidența răspunderii civile contractuale, întrucât fundamentul pretențiilor deduse judecății nu este circumscris modalității în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părți, așa cum nefondat se susține în recurs, ci exercitării abuzive a dreptului de a declanșa și finaliza o procedură de executare silită imobiliară - în contextul executării integrale și conforme de către reclamanți a obligațiilor asumate contractual, conform art. 1091 din C. civ. de la 1864 (C. civ.) anterior declanșării procedurii de executare, ceea ce a avut drept consecință încetarea raporturilor contractuale. Astfel, în speță, așa cum s-a statuat deja cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2729/18.04.2006 a Judecătoriei Baia Mare la momentul declanșării executării silite nu mai exista o obligație a debitorilor asumată contractual, astfel încât pârâta a pus în executare silită contractul de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x/20001, căruia legea îi conferă putere executorie, deși nu mai exista un raport juridic obligațional între aceasta și reclamanți, ipoteză în care prejudiciul nu derivă din neexecutarea unei obligații contractuale sau din executarea necorespunzătoare a contractului de ipotecă ci, din faptul declanșării cu rea credință a unei executări silite în afara limitelor și obligațiilor stabilite contractual, respectiv cu nesocotirea normelor din C. proc. civ. de la 1865 care reglementau, la acel moment procedura executării silite. În plus, în jurisprudența instanței supreme s-a statuat cu consecvență, în ceea ce privește raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, că, prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce cea de-a doua reprezintă o răspundere cu caracter special, derogator cu consecința că, doar în ipoteza în care prejudiciul este cauzat ca urmare a neexecutării obligatiilor contractuale sau a executării necorespunzătoare, creditorul păgubit nu are dreptul de a opta între actiunea contractuală și actiunea delictuală, deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere specială. Raportând aceste considerente teoretice la circumstanțele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că raționamentul judiciar expus în cuprinsul deciziei recurate, în sensul că prejudiciul produs prin exercițiul abuziv și cu rea-credință al dreptului de a obține executarea silită trebuie analizat pe temeiul răspunderii civile delictuale nu relevă o aplicare eronată în speță a dispozițiilor art. 970, respectiv a art. 998-999 din C. civ. și nicio aplicare greșită a raportului dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală. În acest context, alegațiile recurentei în sensul că nici stabilirea faptei ilicite și a culpei prin hotărârea judecătorească pronunțată în contestație la executare și nici solicitarea de către reclamanți a unor daune morale nu este de natură a schimba tipul răspunderii civile incidente în cauză, deși sunt corecte din punct de vedere teoretic, sunt lipsite de relevanță juridică, întrucât, așa cum rezultă, de altfel, neechivoc din considerentele deciziei civile recurate nu procedura în care s-a tranșat asupra caracterului ilicit al faptei imputate pârâtei și nici natura prejudiciului pretins înregistrat de reclamanți a constituit factorul decisiv în expunerea concluziei relative la natura răspunderii civile incidente în cauză, ci originea nelegalității imputate pârâtei. Motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, majorând cuantumul daunelor morale pentru o altă faptă ilicită decât cea dedusă judecății, faptă produsă ulterior sesizării instanței de fond - anume pierderea definitivă a imobilului este, de asemenea, nefondat. Se cuvine a fi menționat că, în interpretarea art. 1385 alin. (1) și (2) din C. civ., în literatura juridică de specialitate s-a statuat că prejudiciul este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și aptă de a fi evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor, sau care deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce sau prezintă toate condițiile realizării lor, fiind prelungirea unei stări de lucruri actuale, directe, probabile și susceptibile de evaluare imediată și pot fi evaluate pe baza unor elemente îndestulătoare. În speță, recurenta pretinde că instanța de fond nu a fost învestită cu solicitarea acoperirii de către pârâtă a prejudiciului moral suferit ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiect al executării silite realizate de pârâtă, cererea de chemare în judecată fiind formulată anterior noii adjudecări care a generat ieșirea bunului imobil definitiv, din patrimoniul reclamanților. Contrar acestor susțineri, raportat la modul în care reclamanții au configurat prin cererea de chemare în judecată prejudiciul pretins a fi fost înregistrat prin fapta ilicită imputată pârâtei (prezentat în partea introductivă a prezentei decizii), respectiv au argumentat producerea acestuia, pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului executat silit nelegal de către pârâtă nu are valența unei noi fapte ilicite, distincte de cea care a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nici a unei cereri noi, în sensul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., așa cum pretinde recurenta, ci reprezintă un fapt aflat în directă legătură cu situația juridică dedusă judecății și cu raportul juridic de drept material transpus deja pe plan procesual prin cererea de chemare în judecată, care, odată dedus analizei instanței de apel în urma unor dezbateri contradictorii, în mod corect a fost analizat. În consecință, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză prin cererea introductivă și la principiile care reglementează efectul devolutiv al apelului, instituite prin art. 477 și art. 478 din C. proc. civ., în speță, nu se poate imputa instanței de apel că, fiind învestită prin apelul reclamanților cu o critică care viza aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 1385 alin. (1) C. civ., normă care reglementează repararea integrală a prejudiciului, nu a făcut abstracție de probatoriul care relevă pierderea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța de apel, fiind o instanță de control judiciar care efectuează o nouă judecată de fond, dar și exercită controlul judiciar complet, în fapt și în drept, asupra ceea ce a hotărât prima instanță. Critica vizând omisiunea instanței de apel de a motiva soluția adoptată în ceea ce privește daunele morale este, de asemenea, nefondată. În acest sens, recurenta pârâtă consideră că decizia recurată este nelegală din punct de vedere al nemotivării, cu referire la îndreptățirea reclamanților la daune morale, întrucât, nu a justificat, în concret, îndeplinirea niciuneia dintre cele patru condiții cumulative ale răspunderii civile delictuale. Critica invocată - care se impune a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.- vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din interpretarea acestor norme legale, Înalta Curte, reține că hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, impunându-se a fi, deopotrivă, observat că analiza acestui motiv de recurs nu presupune verificarea legalității deciziei criticate în recurs din perspectiva corectitudinii argumentelor care au justificat concluzia raționamentului judiciar. În cauză, acest motiv de recurs nu pot fi însă reținut întrucât nu se poate face abstracție de faptul că o atare susținere este consecința neobservării de către recurentă a considerentelor deciziei recurate, dar și a unei trăsături esențiale a judecății din apel - anume aceea de a reprezenta un control judiciar relativ la judecata ce s-a realizat deja în primă instanță și a faptului că, în speță, îndreptățirea reclamanților la despăgubiri morale a fost analizată prin sentința tribunalului, iar instanța de prim control judiciar a reevaluat statuările din cuprinsul hotărârii apelate în raport de situația factuală existentă în cauză la momentul realizării propriei verificări jurisdicționale, premisa acestei reevaluării fiind reprezentată tocmai de analiza pe care prima instanță o efectuase. În plus, așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, dezvoltată sub acest aspect în acord cu reperele desprinse din jurisprudența instanței de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO și dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătorești trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, fiind necesar să fie supuse analizei argumentele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Or, pe chestiunile de drept punctuale la care se face referire în recurs, există analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate potrivit deciziei din apel. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, pe aspectul daunelor morale, instanța de apel examinând judecata realizată de prima instanță, a motivat în fapt și în drept soluția sa de admitere a apelului reclamanților și, respectiv de respingere a apelului pârâtei, indicând considerentele în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată, care nu se limitează la o simplă enunțare a condițiilor stabilite de art. 1357 din C. civ. pentru declanșarea răspunderii civile delictuale, ci, explicitează, cu trimitere la starea de fapt a cauzei, atât motivele pentru care și-a însușit argumentele tribunalului în ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale și rațiunea pentru care argumentele contrare ale apelantei pârâte au fost înlăturate ca nefondate, cât și pe cele care au justificat suplinirea și înlocuirea parțială a considerentelor primei instanțe subsumate evaluării acestei categorii de daune. Criticile formulate atât de către recurenții reclamanți, cât și de către recurenta pârâtă vizând modalitatea în care au fost cuantificate în apel daunele morale din perspectiva modalității în care au fost aplicate, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei principiul reparării integrale a pagubei, respectiv principiul echității și proporționalității în realizarea operațiunii de determinare a cuantumului despăgubirilor morale, respectiv critica formulată de recurenta pârâtă vizând lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită imputată acesteia și prejudiciul moral pretins de reclamanți nu vor fi evaluate în prezentul stadiu procesual dat fiind că prin decizia civilă recurată nu s-a clarificat pe deplin raportul juridic obligațional dedus judecății în cauză, context în care antamarea în acest stadiu procesual a acestor aspecte litigioase ale cauzei ar fi de natură să afecteze principiul dublului grad de jurisdicție. În consecință, instanța de recurs apreciază că se impune ca instanța de apel să procedeze, în rejudecare, desigur cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin cererile de apel, la o evaluare unitară, de ansamblu a prejudiciului real, efectiv înregistrat de reclamanți ca urmare a faptei ilicite imputate pârâtei urmând a se tranșa, totodată, chestiunea litigioasă vizând existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Față de toate aceste motive, Înalta Curte reține a fi întrunite motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. vor fi admise recursurile declarate, se va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererile având ca obiect obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.