ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1901/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureș, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro în RON la cursul B.N.R. din ziua plății; la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 623,7 euro în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, 910 RON și 370 RON; la plata de despăgubiri materiale în sumă globală de 24.750 RON, începând cu 1 decembrie 2014 până la 30 noiembrie 2016, în echivalent lunar cu salariul minim pe economie în luna în care se face plata și în continuare până la încetarea stării de nevoie; la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, calculate începând cu 23 noiembrie 2016 și dobânda legală la daunele morale și materiale solicitate începând cu 23 noiembrie 2016, dată de la care sumele datorate de pârâtă cu titlu de despăgubiri morale și materiale au devenit certe, lichide și exigibile și până la plata executării efective a obligației de plată.

Prin sentința civilă nr. 269 din 23 martie 2017, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției I și a dispus declinarea soluționării cererii în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016*.

Prin cererea înregistrată la 2 august 2017 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta D., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul forțat C., a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea S.C. B. S.A. la plata sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale; la plata sumei de 3.353,24 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli legate cu spitalizarea, tratamentul și recuperarea reclamantei la spitalele din Ungaria și Italia și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru suma de 50.000 de euro și 3.353,24 RON, calculată de la 1 august 2017 până la data plății efective a despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată.

La 3 noiembrie 2017, reclamanta D. și-a precizat acțiunea în sensul că se solicită obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de despăgubiri morale și materiale calculate începând cu 15 august 2017.

Prin încheierea din 7 decembrie 2017, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale funcționale a secției I Civilă a Tribunalului Maramureș și a declinat soluționarea cererii formulate de către reclamanta D. către secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Maramureș.

Prin sentința civilă nr. 220 din 7 februarie 2018, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a II-a Civile a Tribunalului Maramureș, a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două secții ale Tribunalului Maramureș, a dispus suspendarea judecării cauzei și a trimis dosarul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 36/2018 din 22 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă sub nr. x/2017**.

Prin încheierea din 29 martie 2018, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția conexării dosarului nr. x/2017 la dosarul civil nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocată de către S.C. B. S.A. și a trimis dosarului spre judecare către secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în cadrul dosarului nr. x/2016

Prin sentința civilă nr. 2087 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și cu intervenientul forțat C. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumelor de 60.000 euro cu titlu de daune morale; 623,7 euro, 910 RON și 370 RON daune materiale; 19.896 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru perioada 1 decembrie 2014 - 30 noiembrie 2016, pentru perioada 1 decembrie 2016 - 30 iunie 2017 (7 luni) lunar despăgubiri materiale echivalente cu salariul minim net lunar pe economie, despăgubiri materiale lunare constând în diferența dintre pensia de invaliditate grad III și salariul minim net pe economie începând cu 1 iulie 2017 până la încetarea stării de nevoie, și penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi întârziere de la comunicarea hotărârii definitive. A respins în rest pretențiile solicitate ca neîntemeiate. A compensat cheltuielile de judecată între reclamantă și pârâtă.

Aceeași instanță a admis în parte cererea formulată în dosarul conexat nr. x/2017 de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și intervenientul forțat C. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, 3.353,24 RON daune materiale și la plata penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi întârziere de la comunicarea hotărârii definitive. A respins în rest pretențiile solicitate ca neîntemeiate. A luat act de manifestarea de voință a reclamantei D. că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în dosarul conexat ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A. și D. și pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelurile declarate de A., S.C. B. S.A. și D. împotriva sentinței civile nr. 2087 din 20 decembrie 2018, a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei D. suma de 12.000 de euro cu titlu de daune morale, în echivalent în RON, la data plății, și penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferentei sumei de 12.000 de euro cu titlu de daune morale și sumei de 3.353,24 RON cu titlu de despăgubiri materiale, începând cu 15 august 2017 și până la data plății efective și a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei A. penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri acordate reclamantei, începând cu 23 noiembrie 2016 și până la data plății efective. A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate. A obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei A., suma de 1.032 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. și pârâta S.C. B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 36 alin. (1) și (2), art. 37 și art. 38 din Ordinul nr. 14/2011 în sensul că a reținut că sancțiunea nerespectării de către societatea de asigurare a termenului de 3 luni este decăderea din dreptul de a mai formula obiecțiuni și nu plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate de persoana prejudiciată. Arată că instanța supremă a statuat în considerentele Deciziei nr. 86/2017 că asigurătorul RCA este obligat să soluționeze cererea de despăgubire în termenul de 3 luni prevăzut de lege, într-una din modalitățile reglementate. Mai arată că instanța de apel a stabilit că recurentei-reclamante nu i s-a comunicat oferta de despăgubire în termenul legal stabilit de art. 36 alin. (1) din Ordinul nr. 36/2011, asigurătorul fiind obligat la plata despăgubirilor morale și materiale menționate în avizarea de daună.

Autoarea căii de atac afirmă că statuarea curții de apel în sensul că semnificația textului de lege mai sus evocat este că societatea de asigurare va fi obligată la plata despăgubirii stabilite de instanță, fiind decăzută din dreptul de a face obiecțiuni nu este corectă întrucât textul de lege nu se raportează la faza judecății, ci la faza soluționării amiabile. Apreciază că valoarea despăgubirii este aceea solicită de persoana prejudiciată, datorată din ziua imediat următoare expirării termenului de 3 luni.

Într-o altă critică se arată ca la stabilirea cuantumului despăgubirii, curtea de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 pentru că nu s-a raportat la legislația și jurisprudența din România și nu a avut în vedere nici prejudiciul corporal grav pe care l-a suferit recurenta și nici prejudiciul psihologic. Recurenta apreciază că valoarea prejudiciului acordat este prea mică față de sumele acordate în cazuri similare de instanțele de judecată.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată în principal instanței de fond și în subsidiar instanței de apel, invocând, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. deoarece a acordat penalități de întârziere intimatei-reclamante D. motivat de faptul că recurenta-pârâtă nu a respectat termenul de 3 luni, deși partea a invocat neefectuarea plății de către recurenta-pârâtă.

Aceeași parte apreciază că motivarea curții de apel nu îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nici pe cele ale art. 6 din CEDO întrucât instanța nu a avut în vedere legislația și practica judiciară în domeniu. Afirmă că ambele instanțe devolutive au ignorat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 în sensul că nu au făcut referire în motivare la hotărârile judecătorești depuse de recurenta-pârâtă.

Autoarea căii de atac susține că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011, neținându-se seama de cerința ca daunele materiale să fie dovedite cu înscrisuri justificative, cele prevăzute de art. 1388 alin. (3) C. civ. și de Ordinul nr. 14/2011 în privința penalităților de întârziere. În dezvoltarea acestor critici menționează că prin cererea de apel a solicitat diminuarea daunelor materiale acordate recurentei-reclamante până la concurența sumei de 2.636,49 RON, dovedită cu înscrisuri, dar curtea de apel a respins acest motiv, apreciind că este suficientă depunerea facturilor care atestă obligația reclamantei de a achita sumele respective, fără a fi necesară și dovada efectuării plăților. Afirmă că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că a obținut venituri salariale în România înainte de producerea accidentului și că în mod nelegal i-au fost acordate despăgubiri cu acest titlu în temeiul art. 1388 alin. (3) C. civ., înlăturându-se dispozițiile Ordinului nr. 14/2011 care reprezintă legea specială.

Se contestă cuantumul penalităților de întârziere raportat la momentul de la care a fost obligată la plata acestor sume, susținându-se că oferta de despăgubire a fost comunicată recurentei-reclamante la 17 octombrie 2016, dar că aceasta nu a fost primită din motive neimputabile recurentei-pârâte. Se contestă și cuantumul penalităților de întârziere acordate intimatei-reclamante, motivat de faptul că recurenta-pârâtă a răspuns la avizarea de daune din 24 septembrie 2015 la 3 decembrie 2015, în termenul de 3 luni. Se afirmă că în mod greșit a reținut curtea de apel că oferta de despăgubire a fost emisă la 14 octombrie 2016, cu depășirea termenului de 3 luni.

S-a solicitat și desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei recurate, cu consecința întoarcerii executării silite, în temeiul art. 723 și următoarele C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A..

Intimata-reclamantă D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsurilor la întâmpinări, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus depus punct de vedere cu privire la raport prin care a susținut că recursul formulat de recurenta-pârâtă este în principal inadmisibil, iar în subsidiar nefondat.

Prin încheierea din 31 martie 2021 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, cu motivarea că față de data formulării cererilor de chemare în judecată, decizia atacată este supusă recursului, și au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiași decizii. S-a fixat termen în ședință publică la 29 septembrie 2021, în vederea soluționării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanța supremă reține că aceasta și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform cărora hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 alin. (1) și (2), art. 37, art. 38 și art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Înalta Curte nu va reține criticile prin care se invocă, în esență, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 în sensul că aceasta a constatat în mod greșit că sancțiunea nerespectării termenului de 3 luni este decăderea asigurătorului din dreptul de a face obiecțiuni față de cuantumul despăgubirii.

Conform dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate aprecia că în lipsa unui răspuns din partea asigurătorului, acesta este obligat la plata sumei solicitate de partea prejudiciată fără ca această sumă să fie expres acceptată de societate de asigurare și fără a putea fi supusă cenzurii instanței de judecată. Din dispozițiile legale menționate mai sus rezultă că în situația în care societatea de asigurare nu notifică persoanei prejudiciate refuzul de a plăti despăgubirea și motivele acestui refuz, se naște obligația societății de asigurare de a despăgubi victimele evenimentului rutier. Cuantumul acestei despăgubiri urmează a fi stabilit fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească, astfel cum reiese din conținutul art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 întrucât recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale raportat la prejudiciul corporal și moral pe care l-a suferit, la consecințele accidentului asupra sănătății și stării victimei și la legislația și jurisprudența din România.

Înalta Curte reține că la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, instanțele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale speței, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omuluie, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel în procedura de cuantificare a daunelor morale a avut în vedere situația concretă astfel cum a fost stabilită pe baza probatoriului administrat, precum și principiile echității și proporționalității daunei cu despăgubirile acordate.

Instanța de recurs constată că norma materială a fost corect aplicată și nu va analiza argumentele care vizează cuantumul daunelor morale deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte nu va avea în vedere criticile prin care autoarea căii de atac susține că sentința tribunalului nu este motivată întrucât în calea de atac a recursului instanța analizează aspectele de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel și nu poate cenzura modul în care au fost construite considerentele sentinței, acesta fiind un aspect care poate fi susținut în fața curții de apel, care de altfel s-a pronunțat asupra lui.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. dispune că hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care autoarea căii de atac susține că decizia recurată nu este motivată întrucât sub aparența nerespectării exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nerespectarea dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, exprimându-și nemulțumirea față de cuantumul daunelor ce au fost acordate de instanța de judecată.

De altfel, din considerentele exprimate de curtea de apel se constată că aceasta a avut în vedere doctrina și practica judiciară în materia acordării daunelor morale, a analizat cererile părților și a coroborat probele administrate de instanța de fond, respectiv declarațiile martorilor, interogatoriile, actele din dosarul de urmărire penală și înscrisurile constând în rapoarte medicale, documente contabile, acte medicale. Raportat la situația de fapt astfel stabilită, la starea victimelor și la prejudiciile suferite de acestea, instanța de apel a apreciat cu privire la despăgubirile morale ce li se cuvin, motiv pentru care a menținut soluția instanței de fond cu privire la daunele morale acordate recurentei-reclamante și a reformat soluția în privința daunelor morale acordate intimatei-reclamante.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudența instanței supreme, în motivarea unei hotărâri judecătorești este esențială valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv, respectând astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere atunci când aceasta a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte nu va reține criticile prin care recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în soluționarea apelului declarat de intimata-reclamantă întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că la stabilirea momentului de la care curg penalitățile de întârziere în ceea ce o privește pe intimata D., curtea de apel s-a raportat la data de 15 august 2017, astfel cum partea a solicitat prin cererea precizatoare a acțiunii depusă la 3 noiembrie 2017 în dosarul de fond. Rezultă astfel că instanța de apel a respectat prevederile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 C. proc. civ., judecând în limitele în care a fost învestită.

Instanța supremă apreciază că susținerile recurentei-pârâte în sensul nerespectării dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 nu justifică reformarea deciziei recurate întrucât pe de o parte, curtea de apel a aplicat corect norma materială incidentă, iar, pe de altă parte, autoarea căii de atac nu dezvoltă critici de nelegalitate concrete subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exprimându-și de fapt nemulțumirea față de valoarea daunelor morale acordate victimelor evenimentului rutier.

Din perspectiva aceluiași motiv de recurs, autoarea demersului judiciar arată că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 care stipulează că eventualele cheltuieli prilejuite de accident se probează cu documente justificative. Înalta Curte nu va analiza aceste critici întrucât ceea ce se solicită de fapt este diminuarea daunelor materiale acordate recurentei-reclamante, contestându-se cuantumul acestei sume sub aspect probator. Recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se examinează aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate și în cadrul căreia nu se pot reevalua probele și nu se poate readuce în discuție situația de fapt.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-pârâtă arată că au fost aplicate greșit prevederile art. 1388 alin. (3) C. civ. întrucât curtea de apel a procedat corect atunci când a reținut că se pot acorda despăgubiri materiale pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă. Astfel, conform dispozițiilor art. 1388 alin. (1) C. civ., "Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.", iar conform alin. (3) al aceluiași articol, "Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie." Instanța de apel a stabilit că recurenta-reclamantă nu obținea venituri salariale și nici nu avea o calificare profesională ca urmare, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, a dat eficiență dispozițiilor C. civ. referitoare la stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, este corectă soluția curții de apel de a obliga societatea de asigurare la plata acestei despăgubiri în temeiul C. civ., care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

Nu vor fi reținute nici criticile prin care se contestă cuantumul penalităților de întârziere acordate reclamantelor întrucât momentul de început al acestui termen a fost stabilit corect, în raport de solicitarea intimatei-reclamante și prin aplicarea dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 în privința recurentei-reclamante. Instanța supremă nu poate cenzura cuantumul acestor penalități, astfel cum solicită autoarea căii de atac, deoarece curtea de apel a calculat aceste sume pe baza probelor din dosar, iar în recurs nu mai poate fi devoluat fondul cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Față de soluția de respingere ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., Înalta Curte, temeiul art. 723 C. proc. civ., va respinge cererea de desființare a actelor de executare efectuate în baza deciziei recurate întrucât titlul executoriu nu a fost desființat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.