ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Dragomirești, la data de 24 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta să îi restituie suma de 30.000 euro, bani transferați din contul reclamantului în contul pârâtei, în anul 2014, destinați cumpărării unui autoturism, operațiune care nu a mai avut loc, cu dobânda legală de la data pronunțării hotărârii până la plata efectivă; obligarea la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de reclamant la imobilul din comuna x, pe care le evaluează la suma de 35.000 RON și dobânda legală de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata contravalorii sumelor plătite de reclamant pentru ridicarea și îmbunătățirea cabanei din localitatea x, pe care le evaluează la suma de 60.000 RON, cu dobânda legală de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1345 C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză. Prin sentința civilă nr. 45 din 22 februarie 2017, pronunțată de Judecătoria Dragomirești a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș Prin sentința civilă nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a datoriei, precum și suma de 16.281,65 RON, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a datoriei; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții formulate de reclamant și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B., împotriva sentinței civile nr. 1446/20.12.2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 1772 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția I civilă, sub nr. x/2016*, la data de 17 decembrie 2020. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj în rejudecarea apelului Prin decizia civilă nr. 69/A/2021 din 18 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1446/20.12.2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro plus dobânda legală; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată la fond în cuantum de 1732 RON, iar reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.000 RON cheltuieli de judecată, fiind compensate cheltuielile de judecată și în final obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2268 RON; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate; a fost respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1446/20.12.2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș; a fost obligat intimatul A. să plătească apelantei B. cheltuieli parțiale de judecată în cuantum de 18.398 RON, din care 5.398 RON, taxă judiciară în apel și recurs, și 13.000 RON, onorariu avocațial în apel și recurs.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 69/A/2021 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea istoricului litigiului, recurentul a susținut că, în rejudecare, instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că prin decizia de casare a fost obligată să admită apelul și a făcut eforturi ca să justifice această admitere, fără însă a analiza probe noi prin care să califice acțiunea reclamantului altfel decât o acțiune în restituirea îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1345 C. civ., întrucât nu a administrat nicio probă nouă față de cele administrate în primul ciclu procesual și nu a justificat reîncadrarea juridică a acțiunii deduse judecății, fiind greșită aprecierea instanței că reclamantul a remis suma cu scopul de a gratifica și în contradicție cu probele administrate în cauză din care reiese că suma a fost virată de către reclamant în contul pârâtei cu scopul ca aceasta să cumpere un autoturism pentru acesta. Instanța de apel a reținut că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1346 C. civ., întrucât nu s-a dovedit incidența niciuneia dintre ipotezele prevăzute de textul legal, reținând că există o îmbogățire a pârâtei, urmare a intrării în patrimoniul acesteia a sumei de 30.000 euro, respectiv o însărăcire a reclamantului, fiind o corelație directă între îmbogățire și însărăcire, virarea sumei de către reclamant, urmată de ridicarea acestei sume de către pârâtă ducând la această concluzie, în lipsa unui temei juridic. În raport cu aceste considerente, instanța de apel a apreciat că, în mod nelegal, prima instanță a stabilit că sunt întrunite cerințele unei acțiuni în îmbogățire fără justă cauză, în condițiile în care reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a invocat justa cauză constând în împuternicirea pârâtei de a cumpăra un autoturism cu suma de 30.000 euro. Or, întrucât suma a fost virată cu justă cauză, s-a reținut că reclamantul nu putea uza de dispozițiile art. 1345 C. civ., întrucât actio de in rem verso este o acțiune subsidiară, partea putând uza de ea numai în situația în care nu are la dispoziție o altă acțiune. În acest sens, recurentul a opinat că este greșită această susținere a instanței de apel, întrucât reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe îmbogățirea fără justă cauză, iar faptul că a motivat de ce a depus banii în contul pârâtei nu înseamnă că a invocat justa cauză; de altfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, există o îmbogățire fără justă cauză, însărăcirea reclamantului constând în virarea sumei de 30.000 euro în contul pârâtei, iar îmbogățirea pârâtei constând în ridicarea acestei sume și folosirea în scopuri personale. S-a mai susținut că instanța de apel nu a arătat modalitatea prin care reclamantul poate să își recupereze suma depusă în contul pârâtei, iar mijloacele invocate de instanță, respectiv răspunderea contractuală sau delictuală, întoarcerea plății nedatorate, nu sunt aplicabile în cauză, actio de in rem verso fiind singura cale de urmat pentru rezolvarea litigiului. În aceste condiții, instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 1345 și art. 1348 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurentul nu are la dispoziție o altă modalitate juridică de a-și recupera banii, luând în considerare și dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă. În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurentul a învederat că prin decizia civilă nr. 132/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, au fost respinse ambele apeluri formulate împotriva sentinței civile nr. 1446/2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, respectiv atât apelul declarat de reclamantul A., cât și apelul declarat de pârâta B., iar împotriva acestei decizii, a formulat recurs doar intimata B., cu privire la soluția pronunțată pentru apelul său, astfel că, în privința soluției date asupra apelului declarat de reclamant, decizia a rămas definitivă. Prin urmare, în rejudecare, instanța de apel trebuia să analizeze doar apelul declarat de pârâta B., cu privire la care instanța supremă a considerat că trebuie analizat și lămurit. Cu toate acestea, instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1446/2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2016, deși în cuprinsul dispozitivului a reținut că "menține restul dispozițiilor sentinței atacate", sens în care instanța a încălcat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 7 C. proc. civ., nesocotind autoritatea lucrului judecat. Potrivit art. 634 pct. 4 C. proc. civ., hotărârile pronunțate în apel, neatacate cu recurs, sunt hotărâri definitive, astfel că instanța de rejudecare nu mai putea să respingă încă o dată apelul declarat de reclamant. O altă critică a recurentului a vizat nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, acesta fiind și motivul pentru care instanța supremă a admis recursul și a casat hotărârea atacată, cu recomandarea pentru instanța de rejudecare de a stabili natura actului juridic dedus judecății, principalul motiv pentru care instanța supremă a casat hotărârea atacată fiind tocmai nesocotirea de judecătorii apelului a rolului activ de care trebuiau să dea dovadă în aflarea adevărului. Conchizând, recurentul a învederat că judecătorii fondului au schimbat natura acțiunii deduse judecății din actio de in rem verso în acțiune în răspundere civilă contractuală, la dosar neexistând nicio dovadă că între părți a fost încheiat un contract prin care reclamantul s-ar fi obligat să vireze în contul pârâtei suma de 30.000 euro, însă există suficiente dovezi care să justifice acțiunea îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei, care a recunoscut că a primit suma respectivă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în data de 02 iulie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5500 RON, reprezentând onorariu avocat. În cuprinsul întâmpinării, intimata-pârâtă a susținut că aspectele învederate de recurent relativ la pretinsa interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 1345 și art. 1348 C. civ. nu pot fi circumscrise motivului de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în rejudecare, instanța de apel a ținut cont de limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, respectiv de art. 501 alin. (2) C. proc. civ., și a apreciat că în speță este vorba despre un contract de mandat, nicidecum de unul de donație, astfel că este nefondată critica recurentului că instanța ar fi reținut că suma a fost remisă cu scopul de a gratifica. În ceea ce privește critica recurentul că instanța de apel a schimbat natura acțiunii deduse judecății din actio de in rem verso în acțiune în răspundere civilă contractuală, intimata a arătat că însuși recurentul a afirmat că în speță ar fi vorba despre un contract de mandat, pentru a atrage eventuala răspundere contractuală, context în care era exclusă aplicabilitatea prevederilor art. 1345 C. civ. în raport cu incidența art. 1348 din același cod referitoare la caracterul subsidiar. Astfel, instanța de apel a constatat judicios că virarea sumei s-a făcut cu justă cauză în baza contractului de mandat, aspect susținut chiar de recurent în cererea introductivă și în cuprinsul recursului, sens în care corect s-a reținut că reclamantul nu putea uza de dispozițiile art. 1345 C. civ., întrucât avea la îndemână o acțiune născută dintr-un contract, dat fiind caracterul subsidiar al acțiunii deduse judecății. S-a mai susținut că decizia recurată este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a realizat o judicioasă analiză a condițiilor ce trebuie întrunite în cazul acțiunii în îmbogățire fără justă cauză și a apreciat corect că în speță nu este incident art. 1345 C. civ., deoarece nu este îndeplinită condiția ca însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune pentru realizarea dreptului său de creanță, iar prin raportare la cadrul procesual și la limitele învestirii instanței, soluția instanței de apel este legală. Cu privire la stabilirea naturii juridice a sumei virate în contul pârâtei, aceasta a susținut că instanța de apel a reținut corect, în acord cu decizia de casare, că aceasta a fost mandatată de reclamant să cumpere un autoturism, iar pârâta era singura care putea să răstoarne susținerile reclamantului și să facă proba contrară, dovedind că suma a fost virată cu un alt scop, de exemplu donație, compensare. De altfel, dat fiind caracterul obligatoriu al celor tranșate prin decizia de casare, intimata a învederat că instanța de apel nu era obligată să administreze probe suplimentare pentru clarificarea naturii juridice a operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro. Or, nu i se poate reproșa instanței de apel că nu a dat dovadă de rol activ și că nu a administrat probe noi în clarificarea naturii juridice a operațiunii de virare a banilor, întrucât potrivit considerentelor deciziei de casare această obligație era în sarcina reclamantului. Critica recurentului relativ la inexistența unei dovezi cu privire la încheierea unui contract între părți este nefondată, în condițiile în care prin chiar acțiunea introductivă reclamantul a recunoscut și clamat existența contractului de mandat, iar depunerea acestui contract nu era necesară, validitatea sa nefiind condiționată de existența unui înscris, iar forma scrisă nefiind obligatorie. Intimata a mai susținut că nefondată este și critica privind nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la rolul activ în aflarea adevărului, întrucât chiar dacă a existat o însărăcire a reclamantului concomitent cu îmbogățirea patrimoniului pârâtei, instanța de apel a apreciat corect că reclamantul nu putea apela la o astfel de acțiune, întrucât nu este îndeplinită condiția ca însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune pentru realizarea dreptului său de creanță. Referitor la motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., intimata a susținut că, în mod corect, instanța de apel a reținut că menține restul dispozițiilor sentinței apelate, deoarece apelanta-pârâtă a apelat doar în parte sentința pronunțată în primă instanță și a solicitat, ca rejudecând cauza, să respingă în tot acțiunea reclamantului și să mențină soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor, aceste dispoziții intrând în puterea lucrului judecat; din acest motiv, instanța de apel a menținut restul dispozițiilor sentinței pronunțate de Tribunalul Maramureș, apelul fiind soluționat în limitele învestirii potrivit principiului tantum devolutum, quantum apellatum. Recurentul a susținut că instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat prin respingerea apelului declarat de acesta, iar instanța de rejudecare nu mai putea respinge încă o dată apelul său, însă recurentul s-ar fi aflat în această ipoteză în condițiile în care instanța de recurs nu ar fi casat în totalitate decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, în mod evident, din moment ce hotărârea a fost casată în integralitate, instanța de apel nu avea cum să rejudece cauza pe fond în limitele trasate de instanța de recurs și, în același timp, să mențină soluția dată cu privire la apelul reclamantului din primul ciclu procesual. Concluzionând, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât instanța de apel, în rejudecare, a respectat limitele casării tranșate de instanța de recurs și a făcut o corectă analiză a condițiilor impuse de art. 1345 C. civ. 7. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 69/A/2021 din data de 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 6 aprilie 2022, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limita și potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează. Recursul reclamantului a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate recurentul-reclamant a invocat, în esență, pe de o parte, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 și art. 1348 din C. civ., rezultată din reținerea nelegală a existenței unei juste cauze pentru viramentul bancar al sumei de 30.000 euro, constând în împuternicirea acordată pârâtei pentru achiziționarea unui autoturism și, pe cale de consecință, a existenței la dispoziția reclamantului a acțiunii în răspundere contractuală bazată pe mandat. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a soluției de respingere a apelului său din primul ciclu procesual, care, nefiind atacată cu recurs, nu mai putea primi o nouă soluție de respingere în instanța de rejudecare, precum și nesocotirea îndrumărilor din decizia de casare referitoare la exercitarea rolului activ în aflarea adevărului, concretizată în schimbarea nelegală a naturii juridice a acțiuni introductive, din actio de in rem verso în acțiune în răspundere civilă contractuală. Demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamantul A. solicitând obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 30.000 euro remise prin virament bancar la data de 8 octombrie 2014, în scopul achiziționării unui autoturism, precum și la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilelor situate în localitățile x și x. În primul ciclu procesual, acțiunea in rem verso a fost admisă în parte și obligată pârâta la plata sumelor de 30.000 euro (transferată prin virament bancar în 2014) și 16.281,65 RON (îmbunătățiri aduse imobilului din x), cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea sumelor de bani, soluția primei instanțe fiind păstrată în apel, prin respingerea căilor de atac declarate de ambele părți. Soluția instanței de apel a fost reformată în recurs, prin decizia civilă nr. 1772 din 24 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în sensul casării în tot, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Prin decizia de casare, cu referire la restituirea sumei de 30.000 euro, s-a reținut cu caracter obligatoriu și autoritate de lucru judecat, că: "se observă, din conținutul cererii de chemare în judecată, că reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferați din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinați cumpărării unui autoturism, operațiune care nu a mai avut loc, iar pârâta nu i-a restituit banii. Instanțele anterioare au stabilit că cele două părți în proces au avut împreună o relație afectivă în afara căsătoriei, în considerarea căreia au locuit împreună, au luat decizii împreună, și-au acordat sprijin material reciproc, au contribuit la cheltuielile comune în raport cu mijloacele fiecăruia, au conviețuit și au gospodărit împreună timp de aproape 12 ani, continuu între anii 2003 și 2014, fiind reluată în anul 2015 și finalizată în iunie 2016. Reclamantul A. a înființat în august 2008 o societate comercială, purtând denumirea S.C. C. S.R.L., având la începutul înființării calitatea de asociat unic și administrator al acestei societăți, cu domeniu de activitate principală lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale (pag. 125 vol. I dosar tribunal), între anii 2008 și 2014 pârâta B. având și ea calitatea de administrator al societății comerciale înființate de reclamant (pag. 136-137 vol. I dosar tribunal). În aceste circumstanțe, în anul 2014, respectiv în data de 8 octombrie 2014, reclamantul personal depune, prin transfer bancar, în contul pârâtei, suma de 30.000 euro, conform extrasului de cont bancar eliberat de S.C. D. S.A. (pag. 6 vol. I dosar tribunal), depunerea și încasarea sumei fiind dovedite, prin extrasul de cont bancar și prin recunoașterea pârâtei la interogator, fără a menționa scopul depunerii acestei sume, dar susținând prin cererea de chemare în judecată că au fost destinați cumpărării unui autoturism. Reclamantul a invocat principiul îmbogățirii fără justă cauză, întemeindu-și în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri. Pârâta a contestat temeiul juridic al pretențiilor reclamantului încă din fața instanței de fond susținând că, față caracterul subsidiar al acțiunii privind îmbogățirea fără just temei, acțiunea așa cum a fost formulată de intimat este inadmisibilă. Aceste susțineri sunt încadrabile în dispozițiile art. 1.348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. Deși a fost invocat și ca motiv de apel, Curtea nu a mai analizat aspectul sesizat de pârâtă în sensul că scopul declarat de reclamantul A. prin cererea de chemare în judecată a fost acela al cumpărării unui autoturism, fără a se preciza dacă operațiunea de cumpărare urma să se efectueze de pârâtă, în calitate de mandatar, pe numele reclamantului sau dacă urma să fie cumpărat pe numele pârâtei, pentru a se analiza îndeplinirea sau nu a condițiilor unei liberalități, or pe numele ambilor concubini, în considerarea relațiilor afective sau financiare dintre aceștia. Astfel, Curtea de Apel analizând titlul cu care a fost virată suma de bani în contul pârâtei a omis chiar conținutul cererii de chemare în judecată din care rezultă în mod neechivoc ca reclamantul susține că virarea sumei de bani s-a făcut strict în scopul achiziționării unui autoturism." În continuare, în cadrul examinării caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, instanța de casare a reținut următoarele: "În aceste condiții sunt corecte susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu dat dovadă de rol activ și nu a clarificat operațiunea juridică ce a stat la baza transferului sumei de 30.000 euro. Nefăcându-se o analiză completă a naturii juridice a virării sumei de bani în discuție, nu se poate stabili dacă, într-adevăr sunt incidente sau nu dispozițiile art. 1348 C. civ., respectiv dacă reclamantul avea sau nu dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. De altfel, putem fi în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză, în momentul în care există o mișcare de valoare între două patrimonii ca urmare a unui fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic. Sarcina dovezii absenței temeiului juridic al acestei îmbogățiri este a reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. În aceste condiții, în mod corect a susținut recurenta că instanțele au răsturnat sarcina probei, reproșând pârâtei că nu a probat motivul pentru care o terță persoană, concubinul său, i-a virat o sumă de bani, câtă vreme potrivit principiul onus probandi incumbit actori, obligația dovedirii scopului pentru care au fost virați banii îi revenea reclamantului. Numai în măsura în care se va clarifica natura juridică a operațiunii de virare a acestei sume și se va stabili că reclamantul nu avea la dispoziție o altă acțiune născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege sau că un obstacol de drept o împiedică să fie exercitată, se poate trece la aplicarea dispozițiilor art. 1345 C. civ. Având în vedere caracterul subsidiar al acestei analize, urmează ca, în situația în care se va stabili că reclamantul nu are la dispoziție o altă acțiune pentru recuperarea sumei virate pârâtei, să fie analizate și celelalte susțineri ale recurentei referitoare la existența unei îmbogățiri justificate. Cu ocazia raționamentului judiciar vor fi avute în vedere dispozițiile art. 1.346 C. civ., potrivit cărora îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligații valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica, dar și ale art. art. 1.347 alin. (1) C. civ., conform cărora restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței." Luând în examinare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor recurentului prin care s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 și art. 1348 din C. civ., în sensul reținerii nelegale a unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei (contractul de mandat) și a unei acțiuni în răspundere contractuală aflate la dispoziția reclamantului însărăcit, pentru recuperarea sumei de 30.000 euro. Înalta Curte are în vedere că, prin decizia de casare, s-a statuat cu caracter obligatoriu și autoritate de lucru judecat, atât asupra existenței remiterii prin virament bancar, la data de 8 octombrie 2014, a sumei de 30.000 euro în scopul achiziționării unui autoturism, cât și asupra îndepliniri în speță a condițiilor materiale (economice) ale îmbogățirii fără justă cauză reglementate de art. 1345 din C. civ., constând în îmbogățirea pârâtei, însărăcirea corelativă a reclamantului și legătura de conexitate directă, în sensul că trecerea valorii economice dintr-un patrimoniu în altul își are originea în depunerea banilor de către reclamant în contul bancar al pârâtei, urmată de încasarea de către aceasta a sumei de 30.000 euro. După cum este îndeobște cunoscut, primind și consacrare expresă în noul C. civ. (art. 1345 - art. 1348), pentru activarea mecanismului juridic al îmbogățirii fără justă cauză este necesar a fi îndeplinite, pe lângă condițiile materiale (sau economice) anterior enumerate, și următoarele condiții juridice: îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului și însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut o altă acțiune în justiție pentru obligarea îmbogățitului la restituire. În privința condițiilor juridice ale actio de in rem verso, prin decizia de casare s-au dat îndrumări obligatorii instanței de rejudecare, în sensul de a fi clarificată natura juridică a operațiunii de transfer bancar al sumei de 30.000 euro, cu observarea regulii prevăzute de art. 249 din C. proc. civ. în privința sarcinii probei referitoare la absența temeiului juridic al îmbogățirii pârâtei, și de a fi stabilită existența sau inexistența la dispoziția reclamantului a unei alte acțiuni în justiție pentru recuperarea sumei virate, în cadrul raționamentului judiciar urmând a fi avute în vedere, după caz, și prevederile art. 1346 și art. 1347 alin. (1) din C. civ. Conformându-se îndrumărilor instanței de casare referitoare la examinarea condițiilor juridice care permit punerea în acțiune a mecanismului reglementat de art. 1345 din C. civ., instanța de trimitere, în rejudecarea apelurilor declarate de ambele părți, a reținut, întemeindu-se pe conținutul cererii introductive, faptul că între părți a fost încheiat un contract de mandat, prin care pârâta a fost împuternicită să cumpere un autoturism cu suma de 30.000 euro virată de către reclamant, astfel că acesta din urmă are la îndemână o acțiune în răspundere civilă contractuală izvorâtă din mandat, ceea ce determină inadmisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, în raport de dispozițiile art. 1348 din C. civ. care consacră caracterul subsidiar al demersului pendinte. Pe cale de consecință, rejudecând apelurile declarate de părți, în limitele fixate prin decizia de casare, instanța de trimitere a schimbat în parte sentința primei instanțe, respingând capătul de cerere referitor la restituirea sumei de 30.000 euro. Decizia recurată, pronunțată în rejudecarea apelului pârâtei, este nelegală, curtea de apel reținând concluzia greșită potrivit cu care îmbogățirea și însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convențional (contract de mandat), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziția reclamantului o acțiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanță. Aceasta întrucât, în materia actio de in rem verso, justa cauză desemnează cauza eficientă, adică însăși modalitatea sau calea juridică de dobândire a unui avantaj de către o persoană, care de cel mai multe ori este o dispoziție legală sau un act juridic. Altfel spus, cauza justă în acest domeniu o constituie titlul juridic convențional sau legal care justifică obținerea unui avantaj economic de către cel îmbogățit, textul art. 1346 din C. civ. reglementând, cu titlu exemplificativ, trei astfel de cazuri. Or, în speță, îmbogățirea pârâtei și însărăcirea corelativă a reclamantului, tranșate cu caracter obligatoriu și necontestate, de altfel, în proces, își au etiologia în faptul virării sumei de bani în contul bancar al pârâtei, operațiune în legătură cu care reclamantul a afirmat, în cererea introductivă, că a avut drept scop achiziționarea unui autoturism în contextul relației de concubinaj de lungă durată, în vreme ce pârâta a dezvoltat o apărare oscilantă, invocând pe parcursul judecății fie scopul continuării relației de concubinaj, fie destinația de contravaloare a muncii prestate în cadrul societății comerciale ori caracterul de liberalitate. Se cuvine, astfel, observat faptul că temeiul juridic al dreptului reclamantului la restituirea sumei de bani, înțeles ca fundament al pretenției afirmate prin cererea introductivă, îl constituie un raport obligațional grefat pe principiul echității și circumscris unei relații de concubinaj de lungă durată (12 ani), în cadrul căruia reclamantul, însărăcit ca efect al pierderii patrimoniale obiectivate în remiterea sumei de bani neurmată de achiziționarea bunului potrivit înțelegerii părților, urmărește realizarea dreptului său de creanță prin obligarea pârâtei îmbogățite să-i restituie valoarea cu care aceasta și-a sporit injust patrimoniul. Pe de altă parte, este de remarcat poziția procesuală inconsecventă a pârâtei care, contestând cauza juridică afirmată prin cererea de chemare în judecată, s-a apărat invocând drept justificare pentru mărirea patrimoniului său cu valoarea încasată în urma viramentului bancar, trei variante de apărare total diferite, anume acordarea sumei de bani în scopul continuării relației de concubinaj sau dobândirea acesteia cu titlu de compensație pentru activitatea prestată în cadrul societății comerciale ori cu titlu de liberalitate. Analizate fiind din perspectiva dispozițiilor art. 1346 din C. civ. care reglementează, exemplificativ, cazurile în care îmbogățirea este considerată ca având justă cauză, apărările pârâtei anterior enunțate au fost înlăturate de către instanța de apel care, în cadrul reevaluării situației de fapt și reaprecierii probatoriului, a reținut că aceste susțineri "nu au fost dovedite în niciun fel", "ipotezele invocate rămânând la nivel de simple afirmații". Așadar, cauza juridică a acțiunii în restituirea sumei de bani, astfel cum rezultă în mod clar și lipsit de echivoc din motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată și din apărările corelative ale pârâtei interpretate per a contrario, nu doar că nu sprijină concluzia instanței de apel referitoare la existența unui temei juridic care să justifice obținerea avantajului economic de către pârâtă, în detrimentul reclamantului, ci, mai mult decât atât, infirmă existența unui raport juridic obligațional izvorât din contractul de mandat. Aceasta întrucât, instanța de apel a argumentat existența unui atare titlu juridic convențional, întemeindu-se exclusiv pe conținutul cererii de chemare în judecată, în contextul în care situația de fapt reținută de către instanțele de fond, care excedează controlului de legalitate permis instanței de recurs, nu evidențiază încheierea de către cei doi concubini a unui raport juridic de natura mandatului, prin care pârâta să fi fost împuternicită să încheie pe seama și în numele reclamantului actul juridic de dispoziție în discuție. Altfel spus, instanța de apel a reținut drept justă cauză existența unui contract de mandat, fără însă a demonstra în cadrul raționamentului juridic expus prezența unor elemente factuale concrete apte să releve încheierea de către părți a unui raport juridic obligațional de tipul mandatului. De altfel, cadrul procesual configurat prin cererile și mijloacele de apărare formulate nu evidențiază o atare teză susținută de vreuna dintre părți și cu atât mai puțin nu dovedește un asemenea titlu juridic care să justifice îmbogățirea și însărăcirea corelative și, astfel, să facă inoperant mecanismul juridic utilizat de către reclamant. În egală măsură, Înalta Curte are în vedere faptul că operațiunea juridică vizată de prezenta acțiune în justiție s-a născut în cadrul raporturilor patrimoniale complexe dintre concubinii părți litigante și că această uniune de facto, în cadrul căreia există o viață de familie, cu caracter de continuitate și de stabilitate, intră sub protecția juridică a art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 26 din Constituția României. Drept urmare, în absența unui contract sau a oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acțiuni în justiție prin care reclamantul însărăcit să-și poată recupera pierderea suferită, devin pe deplin aplicabile regulile din materia îmbogățirii fără justă cauză, în virtutea principiului echității, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre concubini, rupt prin remiterea și, subsecvent, încasarea unei sume de bani substanțiale ce depășește nivelul rezonabil al contribuției la viața de familie pe care o implică relația de concubinaj. Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1345 și art. 1348 din C. civ., reținând în mod nelegal existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, obiectivată într-un contract de mandat, și, pe cale de consecință, existența unei acțiuni în răspundere contractuală aflată la dispoziția reclamantului însărăcit, pentru recuperarea sumei remise prin virament bancar în anul 2014, pronunțând astfel o hotărâre parțial nelegală, sancționată cu casarea în parte, în temeiul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul soluției date apelului pârâtei, și cu trimiterea spre rejudecare în privința soluției date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală și, pe cale de consecință, a cererii accesorii referitoare la cheltuielile de judecată aferente judecății în primă instanță. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., prin care s-a susținut încălcarea autorității de lucru judecat a soluției de respingere a apelului reclamantului cuprinsă în decizia civilă nr. 132A din 11 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, neatacată cu recurs, Înalta Curte reține că soluționarea respectivei căi de atac, în sensul respingerii, de către instanța de trimitere în rejudecarea apelurilor declarate împotriva sentinței primei instanțe, nu reprezintă altceva decât efectul firesc al casării în întregime a deciziei pronunțate de instanța de apel în primul ciclu procesual, în acord cu dispozițiile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care "Hotărârea casată nu are nicio putere." De asemenea nefondat se vădește a fi și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., prin care s-a susținut nesocotirea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel s-a conformat îndrumărilor obligatorii și limitelor rejudecării, clarificând și examinând condițiile juridice ale acțiunii în îmbogățire fără justă cauză reglementate de art. 1345 - art. 1348 din C. civ., raționamentul juridic expus fiind afectat de viciul nelegalității parțiale doar din perspectiva tezei de casare reglementate de pct. 8, nu și de pct. 5 al art. 488, după cum s-a argumentat detaliat în privința primului motiv de recurs examinat, reținut a fi incident în cauză. În consecință, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa în parte decizia recurată, sub aspectul soluției date apelului declarat de pârâtă, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în privința soluției date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală și a cheltuielilor de judecată datorate de părți în primă instanță, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate referitoare la soluția dată apelului reclamantului.