ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1772/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial sub nr. x/2016 din data de 24 noiembrie 2016, pe rolul Judecătoriei Dragomirești, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferați din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinați cumpărării unui autoturism, operațiune care nu a mai avut loc, contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de reclamant la imobilul din Bârsana 609, pe care le evaluează la suma de 35.000 RON și la plata contravalorii sumelor plătite de reclamant pentru ridicarea și îmbunătățirea cabanei din localitatea Figa, Aleea 5 nr. 160 Bis (Beclean), pe care le evaluează la suma de 60.000 RON, sume la care se adaugă dobânda legală de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

La termenul de judecată din 22 februarie 2017, potrivit art. 131 și 132 C. proc. civ., instanța a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Dragomirești, raportat la obiectul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 45/22.02.2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Dragomirești și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Cauza a fost înregistrată la data de 16.03.2017, pe rolul Tribunalului Maramureș, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1446/20.12.2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 30000 euro și dobânda legală aferentă acesteia de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a datoriei, precum și suma de 16281,65 RON, și dobânda legală aferentă ei de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a datoriei. Au fost respinse, ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate de reclamant, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 6380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și rejudecând cauza, respingerea în tot a acțiunii promovate de reclamant.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel și A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii și sub aspectul obligării intimatei la plata contravalorii sumelor investite de către acesta la ridicarea și îmbunătățirea cabanei de la Figa, Aleea 5, nr. 160 bis (Beclean), în cuantum de 60.000 RON, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 132/A din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, recurenta B. a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. apreciind, în esență, că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1348 C. civ., sens în care a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, cu consecința analizării caracterului subsidiar al acesteia față de acțiunea întemeiată pe plata nedatorată și de acțiunea izvorâtă din contractul de mandat, analiză ce urmează a fi făcută în raport de limitele învestirii instanței și de calificarea juridică corectă a operațiunii de transfer a sumei de 30.000 euro.

Susține recurenta că instanța de apel a calificat această excepție ca fiind o apărare de fond și a analizat-o doar prin raportare la acțiunea privind plata nedatorată, exemplificată de apelantă în cadrul motivelor de apel, deși potrivit art. 245 C. proc. civ., instanța avea posibilitatea să analizeze această excepție absolută sub toate aspectele și să invoce, din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii în raport și de o altă acțiune în realizare, precum cea care decurge din contractul de mandat.

Se mai apreciază că decizia apelată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității nefiind pusă în discuția părților și nu a fost soluționată cu prioritate având în vedere caracterul acesteia de excepție de fond, absolută și peremptorie.

De asemenea a fost încălcat astfel principiul disponibilității prevăzut de art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ. care obligă instanța să se pronunțe în limitele învestirii sale, hotărârea fiind netemeinică și nelegală având în vedere că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

În acest sens, se arată că, astfel cum rezultă din acțiunea introductivă, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune izvorând din contractul de mandat și nu cu o acțiune de in rem verso, întemeiată pe art. 1345 C. civ., așa cum a fost soluționată de instanța de apel, făcându-se referire la jurisprudența ICCJ cu privire la subsidiaritatea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză.

De asemenea, recurenta susține că instanța de apel a refuzat să aplice dispozițiile art. 1346 și art. 1348 C. civ., apreciind incident art. 1345 din același act normativ pornind de la o situație de fapt eronată, nedând dovadă de rol activ și neclarificând operațiunea juridică ce a stat la baza transferului sumei de 30.000 euro.

Aceasta avea obligația de a analiza, în raport de probele de la dosar, dacă este vorba de un contract de mandat sau de o liberalitate, respectiv o compensare pentru activitatea profesională deosebită a recurentei în cadrul societății intimatului, având în vedere mai ales faptul că părțile s-au aflat într-o relație de concubinaj de circa 15 ani, asimilabilă regimului matrimonial al soților, dar și existența unei convenții în sensul folosirii în comun a câștigurilor realizate de fiecare și a gestionării bugetului comun de către ambii.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1345 C. civ., se susține că fost răsturnată sarcina probei, obligația dovedirii scopului pentru care au fost virați banii revenindu-i intimatului, conform principiului onus probandi incumbit actori, și nu recurentei, astfel cum s-a reținut în decizia atacată.

Filele x verso din cadrul memoriului de recurs cuprind critici privind modalitatea de interpretare a probelor administrate în cauză ce a condus la stabilirea greșită a situației de fapt și, în consecință, la menținerea soluției de obligare a recurentei la restituirea sumei de 30.000 euro. Se mai arată că această soluție este dată cu ignorarea principiului echității și egalității de arme, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 și 8 C. proc. civ.

Într-un al doilea motiv de apel, cu privire la soluția de menținere a obligației apelantei la plata sumei de 16.281,65 RON cu dobânda aferentă de la data rămânerii definitive a sentinței până la achitarea integrală a datoriei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de reclamant la imobilul situat în comuna Bârsana nr. 609, se apreciază că decizia este nelegală fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens se arată că nu există înscrisuri care să ateste cumpărarea materialelor de construcție și plata manoperei pentru îmbunătățirile aduse imobilului, soluția fiind întemeiată doar pe declarațiile martorilor audiați în cauză.

De asemenea recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de reclamant la imobilul situat în Bârsana pentru perioada 2006-2007, incidență în speță în raport de art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ. și în mod greșit a fost obligată să restituie intimatului jumătate din valoarea lucrărilor de îmbunătățiri efectuate întrucât, din probele administrate în cauză, nu a rezultat că au fost făcute în exclusivitate de intimat, ci s-a demonstrat că și recurenta împreună cu fiica sa, coproprietare ale imobilului, au avut o contribuție la efectuarea acestora.

Se solicită admiterea recursului, desființarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de către apelanta-pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1446/20 decembrie 2018 pronunțata de Tribunalul Maramureș, secția I Civila, schimbarea în parte a sentinței apelate și, rejudecând cauza, pe fond, solicită respingerea în tot a acțiunii promovate de intimatul-reclamant A., menținând doar soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea recurentei la plata contravalorii îmbunătățirilor cabanei din loc. Figa, Aleea 5, nr. 160 Bis (Beclean).

În situația în care se va aprecia ca se impune casarea deciziei recurate, în temeiul disp. art. 497 C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, Curtea de Apel Cluj.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar în privința criticilor aduse soluției de admitere a capătului de cerere privind restituirea contravalorii îmbunătățirilor la imobilul din localitatea Bârsana solicită a se observa că se invocă motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iulie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 132 A din 11 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 24 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele și în limitele ce se vor arăta în continuare.

Sub un prim aspect recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma soluției de respingere a apelului formulat de către apelanta-pârâtă B., prin care a fost menținută în parte sentința Tribunalului Maramureș, în sensul obligării apelantei-pârâte la plata sumei de 30000 euro, reprezentând suma virată de către apelantul-reclamant A., prin transfer bancar, la data de 8 octombrie 2014.

Apreciază recurenta că nu a fost analizată în mod distinct excepția inadmisibilității acțiunii și că este greșit modul de soluționare a acesteia în raport de incidența dispozițiilor art. 1348 C. civ. referitoare la caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză.

Criticile formulate, în măsura în care nu se referă la situația de fapt și probele administrate, se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, motivele privind nepronunțarea instanței asupra excepției inadmisibilității acțiunii, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora se poate dispune casarea unei hotârâri în calea de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu pot fi primite.

Inadmisibilitatea este o sancțiune incidentă ca un efect al aplicării unei sancțiuni de drept procesual civil sau presupune formularea unei cereri privind exercitarea unui drept sau interes legitim, în condițiile în care s-a produs o vătămare procesuală, care subzistă la data formulării cererii, având ca efect contestarea dreptului părții interesate de a sesiza instanța.

Pârâta B., în cadrul motivelor de apel a susținut că dacă s-ar fi apreciat de către intimat că suma transmisă în cuantum de 30.000 euro nu i se cuvenea apelantei, acesta avea la dispoziție o altă acțiune în realizare, respectiv acțiunea privind plata nedatorată, reglementată de art. 1341 C. civ. și nu o cerere întemeiată pe 1345 C. civ.. De asemenea a mai susținut că, având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii privind îmbogățirea fără just temei, acțiunea, așa cum a fost formulată de intimat, este inadmisibilă.

Cu privire la aceste susțineri, instanța de apel a arătat că îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic, unul licit, care se fundamentează pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate admite ca o persoană să se îmbogățească fără drept în paguba alteia. Este adevărat că și plata nedatorată, evocată de pârâta intimată are la bază aceeași idee, însă, în cazul celei din urmă, condiția legală presupune existența unei plăți, făcută din eroare, pentru stingerea unei datorii care nu există (art. 1341 alin. (1) C. civ.). Elementele date ale speței nu pun în evidență existența unei astfel de plăți făcută de reclamant pârâtei, prin transmiterea celor 30.000 euro.

Așa cum s-a stabilit în doctrina și practica judiciară, inadmisibilitatea are un caracter mixt, de excepție procedurală (uneori de fond, alteori de procedură), prin modalitatea de invocare și de apărare de fond, prin consecințele juridice pe care le implică, fiind ca atare, o sancțiune sui generis, astfel încât analizarea acesteia ca o apărare și nu stricto sensu ca o excepție încadrabilă în dispozițiile art. 248 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de admitere a acestui motiv de recurs.

În ceea ce privește celelalte critici din cererea de recurs se observă că au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Astfel, recurenta susține că în mod eronat Curtea de Apel Cluj a apreciat că ar fi nefondate criticile din cadrul motivelor de apel relativ la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1346 C. civ. de către instanța de fond - Tribunalul Maramureș, în raport de inadmisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, decurgând din caracterul subsidiar al acțiunii față de împrejurarea că intimatul-reclamant A. avea la dispoziție o acțiune în realizare, decizia recurată fiind nelegală sub acest aspect.

Raportat la aceste susțineri, se observă, din conținutul cererii de chemare în judecată, că reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferați din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinați cumpărării unui autoturism, operațiune care nu a mai avut loc, iar pârâta nu i-a restituit banii.

Instanțele anterioare au stabilit că cele două părți în proces au avut împreună o relație afectivă în afara căsătoriei, în considerarea căreia au locuit împreună, au luat decizii împreună, și-au acordat sprijin material reciproc, au contribuit la cheltuielile comune în raport cu mijloacele fiecăruia, au conviețuit și au gospodărit împreună timp de aproape 12 ani, continuu între anii 2003 și 2014, fiind reluată în anul 2015 și finalizată în iunie 2016.

Reclamantul A. a înființat în august 2008 o societate comercială, purtând denumirea S.C. C. S.R.L., având la începutul înființării calitatea de asociat unic și administrator al acestei societăți, cu domeniu de activitate principală lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale (pag. 125 vol. I dosar tribunal), între anii 2008 și 2014 pârâta B. având și ea calitatea de administrator al societății comerciale înființate de reclamant (pag. 136-137 vol. I dosar tribunal).

În aceste circumstanțe, în anul 2014, respectiv în data de 8 octombrie 2014, reclamantul personal depune, prin transfer bancar, în contul pârâtei, suma de 30.000 euro, conform extrasului de cont bancar eliberat de S.C. D. S.A. (pag. 6 vol. I dosar tribunal), depunerea și încasarea sumei fiind dovedite, prin extrasul de cont bancar și prin recunoașterea pârâtei la interogator, fără a menționa scopul depunerii acestei sume, dar susținând prin cererea de chemare în judecată că au fost destinați cumpărării unui autoturism.

Reclamantul a invocat principiul îmbogățirii fără justă cauză, întemeindu-și în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.

Pârâta a contestat temeiul juridic al pretențiilor reclamantului încă din fața instanței de fond susținând că, față caracterul subsidiar al acțiunii privind îmbogățirea fără just temei, acțiunea așa cum a fost formulată de intimat este inadmisibilă.

Aceste susțineri sunt încadrabile în dispozițiile art. 1.348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Deși a fost invocat și ca motiv de apel, Curtea nu a mai analizat aspectul sesizat de pârâtă în sensul că scopul declarat de reclamantul A. prin cererea de chemare în judecată a fost acela al cumpărării unui autoturism, fără a se preciza dacă operațiunea de cumpărare urma să se efectueze de pârâtă, în calitate de mandatar, pe numele reclamantului sau dacă urma să fie cumpărat pe numele pârâtei, pentru a se analiza îndeplinirea sau nu a condițiilor unei liberalități, or pe numele ambilor concubini, în considerarea relațiilor afective sau financiare dintre aceștia.

Astfel, Curtea de Apel analizând titlul cu care a fost virată suma de bani în contul pârâtei a omis chiar conținutul cererii de chemare în judecată din care rezultă în mod neechivoc ca reclamantul susține că virarea sumei de bani s-a făcut strict în scopul achiziționării unui autoturism.

Condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, (precum: o dispoziție a legii, un act juridic/conventie sau o hotărâre judecătorească) și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite.

Subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege (art. 1348 C. civ.).

Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele.

În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fară justă cauză nu este funcțional.

În aceste condiții sunt corecte susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu dat dovadă de rol activ și nu a clarificat operațiunea juridică ce a stat la baza transferului sumei de 30.000 euro.

Nefăcându-se o analiză completă a naturii juridice a virării sumei de bani în discuție, nu se poate stabili dacă, într-adevăr sunt incidente sau nu dispozițiile art. 1348 C. civ., respectiv dacă reclamantul avea sau nu dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat.

De altfel, putem fi în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză, în momentul în care există o mișcare de valoare între două patrimonii ca urmare a unui fapt juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absența unui temei juridic.

Sarcina dovezii absenței temeiului juridic al acestei îmbogățiri este a reclamantului, conform art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În aceste condiții, în mod corect a susținut recurenta că instanțele au răsturnat sarcina probei, reproșând pârâtei că nu a probat motivul pentru care o terță persoană, concubinul său, i-a virat o sumă de bani, câtă vreme potrivit principiul onus probandi incumbit actori, obligația dovedirii scopului pentru care au fost virați banii îi revenea reclamantului.

Numai în măsura în care se va clarifica natura juridică a operațiunii de virare a acestei sume și se va stabili că reclamantul nu avea la dispoziție o altă acțiune născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege sau că un obstacol de drept o împiedică să fie exercitată, se poate trece la aplicarea dispozițiilor art. 1345 C. civ.

Având în vedere caracterul subsidiar al acestei analize, urmează ca, în situația în care se va stabili că reclamantul nu are la dispoziție o altă acțiune pentru recuperarea sumei virate pârâtei, să fie analizate și celelalte susțineri ale recurentei referitoare la existența unei îmbogățiri justificate.

Cu ocazia raționamentului judiciar vor fi avute în vedere dispozițiile art. 1.346 C. civ., potrivit cărora îmbogățirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligații valabile; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit; c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica, dar și ale art. art. 1.347 alin. (1) C. civ., conform cărora restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.

În ceea ce privește motivele de recurs ce vizează soluția prin care a fost menținută în parte sentința Tribunalului Maramureș, în sensul obligării apelantei-pârâte la plata sumei de 16281,65 RON și a dobânzii legale aferente de la data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală a datoriei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de către apelantul reclamant A. la imobilul situat în comuna Bârsana nr. 609, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta critică aprecierea instanței de apel în legătură cu situația financiară a părților, în sensul ca intimatul-reclamant ar fi avut venituri mai mari decât recurenta-pârâta, motivat de calitatea de asociat unic și administrator al unei societății comerciale care a desfășurat activități efective pe teritoriul Franței, spre deosebire de recurenta-pârâta care ar fi realizat doar venituri din pensie.

Sub acest aspect, trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

De asemenea, recurenta a mai susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON", reclamantul recunoscând că nu deține înscrisuri care sa ateste cumpărarea unor obiecte și materiale pentru modernizarea casei din Bârsana, proba cu martori neputând fi admisă în această situație.

Conform textului menționat anterior, niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON.

Actul juridic civil a fost definit în doctrină ca fiind "manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile".

Or, proba cu martori nu a fost administrată și nu i s-a dat eficiență în dovedirea unui act juridic, în înțelesul legii și nici pentru a se dovedi în contra sau peste ceea ce s-a stabilit printr-un înscris, situațiile de fapt în cazul cărora s-a dat eficiență probei testimoniale fiind încadrabile în dispozițiile alin. (1) al art. 309 C. proc. civ., conform căruia proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.

Aprecierile recurentei privind nesinceritatea martorilor, cuantumul despăgubirilor, neluarea în considerare a declarațiilor martorilor propuși de pârâta și a faptului că aceste îmbunătățiri i-au profitat și reclamatului în perioada cât a locuit împreună cu concubina sa în imobil, fiind interesat de efectuarea acestora inclusiv prin raportare la existenta contractului de comodat încheiat între B., în calitate de comodant și S.C. C. S.R.L., reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate ale hotârârii atacate, astfel încât nu pot fi încadrate printre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în care se poate dispune casarea în recurs a unei hotârâri pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce privește susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la existența prescripției, Înalta Curte constată că prin motivele de apel, recurenta-pârâta a arătat că dacă s-ar aprecia că intimatul ar fi efectuat acele lucrări, dreptul de a solicita contravaloarea lor este prescris, conform art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil, față de perioada descrisă de expert, având în vedere că acțiunea a fost introdusă pe rolul instanției în anul 2016, cu depășirea termenului de prescripție de trei ani, prevăzut și de art. 2517 C. civ.

Singura mențiune referitoare la noțiunea de prescripție a fost făcută la pagina 10 în paragraful 6 al deciziei recurate și se referă în mod exclusiv la capătul de cerere privind restituirea sumei de 30000 de euro și nicidecum la îmbunătățirile pretins efectuate de reclamant la imobilul din Bârsana, astfel încât apar ca fiind întemeiate susținerile recurentei în sensul că instanța de fond nu a analizat acest motiv de apel, fiind astfel incident motivul de casare încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit Raportului de expertiză întocmit de expertul E., probă căreia i s-a dat eficiență de către instanțele anterioare, parte din îmbunătățirile la acest imobil s-au efectuat și în perioada 2006-2007, perioadă față de care, apar ca fiind incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, care la art. 3 prevede un termen general de prescripție de trei ani.

Pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează prescripția extinctivă și a aplicării în timp a acestora, în contextul în care Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat și, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ.

Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materie de prescripție extinctivă, doctrina și practica judiciară au admis în mod unanim că prescripțiile extinctive începute și împlinite sub vechea reglementare sunt supuse în totalitate acesteia, tot astfel cum cele începute sub noua reglementare sunt supuse normelor în vigoare, iar pentru cele care au început să curgă sub vechiul regim, dar nu erau încă împlinite la data intrării în vigoare a legii noi, art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevăzând în mod expres că acestea sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

Din cuprinsul celor expuse anterior, rezultă că prescripțiile începute și împlinite, ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât în privința acestora instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.

De altfel, în acest sens a decis și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin decizia nr. 1/2014 pronunțată cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii a stabilit că " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

În ceea ce privește caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă, în mod constant s-admis atât în literatura de specialitate, cât și în jurisprudență, soluția potrivit căreia normele care reglementează prescripția și care se regăsesc în dispozițiile Decretului nr. 167/1958 sunt imperative.

În argumentarea acestei soluții s-a arătat că prescripția extinctivă este o instituție de ordine publică, interesul ocrotit prin normele juridice din această materie, respectiv înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile și asigurarea stabilității lor, este unul general, iar natura acestuia rezultă din funcțiile prescripției extinctive: funcția educativă (mobilizatoare), funcția sancționatoare și funcția de consolidare a raporturilor juridice și de înlăturare a dificultăților în administrarea probelor.

Ca urmare a acestei concepții, Decretul nr. 167/1958 a consacrat și două consecințe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementau prescripția extinctivă: inadmisibilitatea derogării, prin convenție, de la normele prescripției extinctive (art. 1 alin. final: "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă") și obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicție a normelor privind prescripția extinctivă (art. 18: "Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris").

În speța de față, pentru o parte din îmbunătățirile pretinse de reclamant suntem în prezența unei prescripții extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, conform celor expuse în precedent, situație în care legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție.

Prin urmare, pentru acestea sunt aplicabile dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, ceea ce înseamnă că prescripția este privită ca o instituție de ordine publică, iar normele care o reglementează au un caracter imperativ, nefiind incidente prevederile noului C. civ.

În schimb, pentru lucrările efectuate ulterior intrării în vigoare acestui act normativ sunt incidente dispozițiile art. 2517 din noul C. civ., ele urmând a fi tratate distinct, operațiune pe care instanțele anterioare nu au avut-o în vedere, încălcând astfel dispozițiile legale anterior enunțate.

Numai după stabilirea în concret a datelor la care au fost efectuate aceste îmbunătățiri și a termenului de la care curge prescripția, în înțelesul actelor normative incidente fiecăreia, instanța poate stabili dacă dreptul la acțiune al reclamantului este prescris și pentru ce sumă, în raport cu contribuția sa concretă la edificarea lor.

Date fiind toate aceste lipsuri și inadvertențe, care fac ca situația de fapt, calificarea acțiunii și temeiurile de drept să nu fie pe deplin lămurite, Înalta Curte, care se află în imposibilitatea de a aplica ea însăși dispozițiile legale, constatând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Pe cale de consecință va fi casată hotarărea recurată și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând ca la soluționarea acesteia să fie avută în vedere dezlegarea dată prin prezenta decizie problemelor de drept supuse analizei instanței de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 132/A din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2020.