ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2243/2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2016, sub dosar nr. x/224/2016, pe rolul Judecătoriei Dragomirești, reclamantul A a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta B, ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta să-i restituie suma de 30.000 euro, bani transferați din contul personal în contul pârâtei, în anul 2014, destinați cumpărării unui autoturism, operațiune care nu a mai avut loc, precum și dobânda legală aferentă acestei sume de la data pronunțării hotărârii până la plata efectivă; să fie obligată pârâta la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate de reclamant la imobilul din (...), pe care le evaluează la suma de 35.000 lei și dobânda legală aferentă acestei sume de la pronunțarea hotărârii până la data plății efective; să fie obligată pârâta la plata contravalorii sumelor plătite de reclamant pentru ridicarea și îmbunătățirea cabanei din localitatea Figa, (...) (Beclean), pe care le-a evaluat la suma de 60.000 lei, cu dobânda legală aferentă acestei sume de la pronunțarea hotărârii până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 45 din 22 februarie 2017, pronunțată de Judecătoria Dragomirești, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Maramureș.

Sentința Tribunalului Maramureș, Secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 1446 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Maramureș, Secția I civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta B; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 30.000 euro cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a datoriei, precum și suma de 16.281,65 lei cu dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a datoriei; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții formulate de reclamant; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 6.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Cluj, Secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 132 din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A și de pârâta B împotriva sentinței civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția I civilă.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 1772 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul formulat de pârâta B împotriva deciziei civile nr. 132 din 11 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă; a fost casată decizia recurată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Decizia Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 69 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016*, a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta B împotriva sentinței civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro plus dobânda legală aferentă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată la fond, în cuantum de 1.732 lei, iar reclamantul să plătească pârâtei suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată; au fost compensate cheltuielile de judecată și, în final, a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2.268 lei; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate; a fost respins apelul declarat de reclamantul A împotriva aceleiași sentințe; a fost obligat intimatul A să plătească apelantei B cheltuieli parțiale de judecată, în cuantum de 18.398 lei, din care 5.398 lei taxă judiciară în apel și recurs și 13.000 lei, onorariu avocațial în apel și recurs.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 778 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, a fost admis recursul formulat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 69 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016*; a fost casată, în parte, decizia recurată sub aspectul apelului declarat de pârâta B și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe în privința soluției date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro, plus dobândă legală aferentă și a cheltuielilor de judecată datorate de părți în primă instanță; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate referitoare la soluția dată apelului formulat de reclamant.

Decizia Curții de Apel Cluj, Secția I civilă, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016**, a fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă B împotriva sentinței civile nr. 1446 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș; a fost respinsă cererea apelantei pârâte de obligare a intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de apelul și recursul declarate de aceasta; a fost obligată pârâta apelantă să plătească reclamantului intimat suma de 2.005,29 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, în dosarul nr. x/224/2016**, pârâta B a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta B solicită admiterea recursului, desființarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de aceasta, schimbarea, în parte, a sentinței apelate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A, iar în situația în care se va aprecia că se impune casarea deciziei recurate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea soluției de casare cu reținere spre rejudecare, invocă decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/1/2022 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia, în cazul în care, în al doilea ciclu procesual, s-ar admite recursul, casându-se decizia atacată, instanța supremă va reține cauza spre rejudecare în fond numai atunci când faptele fiind pe deplin stabilite, nu ar mai fi pusă în situația de a proceda la reanalizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea ori readministrarea probatoriului.

Învederează că, în speță, se regăsește situația casării cu trimitere spre rejudecare pentru a treia oară, ceea ce ar conduce la prelungirea duratei procesului și ar aduce atingere dreptului părților la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, iar, pe de altă parte, situația factuală este pe deplin stabilită și nu ar fi necesară reanalizarea acesteia prin recalificarea faptelor sau prin completarea ori readministrarea probatoriului, în raport de cele două decizii de casare și de faptul că a fost administrat un probatoriu complex, consistent și suficient, care ar face inutilă administrarea altor dovezi.

Cu privire la motivele de nelegalitate invocate, susține că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare reală a soluției pronunțate, instanța de apel nu a făcut altceva decât să citeze cele statuate prin decizia de casare nr. 778 din 6 aprilie 2022, fără să se conformeze dispozițiilor art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. Astfel, Curtea de Apel Cluj nu a rejudecat cauza, nu a analizat motivele de apel formulate și nu a răspuns punctual criticilor aduse sentinței apelate, justificându-și soluția doar în raport cu aspectele deja statuate prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual, aspecte denaturate și interpretate trunchiat și eronat.

Consideră că, prin nemotivarea soluției de respingere a apelului în raport de criticile formulate de apelantă și de probele administrate, au fost încălcate dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind, totodată, incidente și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod întrucât, prin neanalizarea completă a aspectelor de fapt și de drept, nu se poate stabili exact de ce a apreciat instanța că sunt incidente dispozițiile art. 1348 C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Arată că instanța de apel era obligată să administreze probe suplimentare pentru clarificarea naturii juridice a operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro, reclamantul fiind singurul obligat să dovedească acest lucru, potrivit principiului onus probandi incumbit actori și celor statuate prin decizia civilă nr. 1772 din 24 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte în primul ciclu procesual.

Învederează că, potrivit considerentelor deciziei anterior menționate, pentru a stabili dacă reclamantul nu avea la dispoziție o altă acțiune, trebuia calificată natura juridică a virării sumei de 30.000 euro în contul recurentei pârâte și doar după realizarea acestei analize instanța de apel putea aprecia dacă erau incidente dispozițiile art. 1348 C. civ., însă, din analiza considerentelor deciziei recurate și a deciziei nr. 778 din 6 aprilie 2022 a instanței supreme, se poate observa că acest deziderat nu a fost realizat.

Susține că decizia de casare pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual nu a calificat operațiunea juridică a virării sumei în contul pârâtei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel prin decizia recurată, ci doar a statuat că nu a existat un contract de mandat care să demonstreze existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, sarcina calificării juridice a operațiunii revenindu-i Curții de Apel Cluj, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Mai arată că, la momentul calificării, instanța de apel trebuia să se raporteze la împrejurarea că operațiunea juridică dintre părți s-a născut pe fondul relațiilor complexe dintre concubini, aflate sub protecția art. 8 din CEDO și a art. 26 din Constituția României, astfel cum s-a reținut în decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022 a Înaltei Curți, hotărârea atacată fiind nelegală ca urmare a încălcării acestor prevederi.

Susține nerespectarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. sub aspectul sarcinii probei, învederând că prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual s-a stabilit că reclamantul trebuie să dovedească absența temeiului juridic al îmbogățirii, iar prin decizia atacată s-a statuat asupra faptului că pârâta nu a probat existența unei cauze juste pentru îmbogățirea sa cu suma respectivă.

Recurenta afirmă că, reținând greșit sarcinile trasate prin decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022 și făcând abstracție de aspectele intrate în puterea lucrului judecat, instanța de apel a refuzat să judece conform indicațiilor trasate de instanța de recurs cu privire la existența unei operațiuni juridice pe fondul unei relații patrimoniale complexe între concubini părți litigante și să aplice prevederile legale incidente, în raport de probele administrate și de criticile aduse de pârâtă prin motivele de apel.

Învederează că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și în raport de reținerea referitoare la etapele pe care trebuie să le parcurgă instanța în vederea soluționării cauzei: în primul rând să califice natura juridică a operațiunii de virare a sumei și după ce va constata că reclamantul nu are la dispoziție o altă acțiune născută dintr-un contract, un delict, o altă faptă ilicită sau din lege, ulterior să treacă la aplicarea dispozițiilor art. 1345 C. civ. Susține că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1345 C. civ. fără a clarifica natura juridică a operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro, fiind încălcate dispozițiile deciziei de casare nr. 1772 din 24 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (2) din același cod, art. 8 din CEDO și art. 26 din Constituție.

Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 8 din CEDO și art. 26 din Constituție, afirmă că instanța de apel trebuia să verifice situația concubinilor, părțile litigante din prezenta cauză, prin raportare la prevederile legale în materie și să analizeze natura operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro, având în vedere istoricul relațiilor personale și patrimoniale derulate între aceștia pe parcursul celor 15 ani și prin raportare la ansamblul probelor administrate.

În privința încălcării dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., reia susținerile anterioare, potrivit cărora instanța de apel nu a analizat dacă reclamantul avea la dispoziție alt temei legal pentru recuperarea sumei de 30.000 euro, nu a avut rol activ, nu a evaluat probele din dosar și nu a administrat probe noi pentru clarificarea naturii juridice a operațiunii de virare a banilor, apreciind direct asupra incidenței dispozițiilor art. 1345 C. civ., cu nesocotirea indicațiilor din deciziile de casare vizând scopul virării sumei în contul pârâtei și existența unor relații patrimoniale complexe între concubini.

Învederează că, ori de câte ori reclamantul are la îndemână o altă acțiune pentru valorificarea dreptului său, poate fi invocată subsidiaritatea acțiunii de in rem verso, recurenta susținând că suma de 30.000 euro ar fi putut reprezenta o liberalitate care se putea prezuma în raport de relațiile afective de lungă durată, o compensare pentru activitatea profesională deosebită depusă de recurentă la firma al cărei asociat unic era, legal și formal, reclamantul sau o convenție, în sensul folosirii în comun a câștigurilor realizate de fiecare dintre cei doi concubini, inclusiv al celor rezultate din afacerea percepută ca fiind una comună, din moment ce recurenta avea acces la contul firmei și trimitea banii rezultați din afacerile derulate în contul personal al pârâtului.

Chiar dacă nu există un înscris care să consacre înțelegerea părților, în condițiile în care, din probele administrate rezultă fără putință de tăgadă că banii proveniți din câștigurile S.C. C S.R.L. erau împărțite între cele două părți, reclamantul și pârâta, în baza unei convenții nescrise, considerată de aceștia suficientă având în vedere încrederea reciprocă, instanța a reținut o situație neconformă realității, contrare celei atestate de probele administrate.

Cu referire la răspunsurile reclamantului la interogatoriu și înscrisurile din dosar, recurenta arată că bugetul celor două părți era comun, reclamantul nu a întreprins niciun demers în timpul concubinajului pentru recuperarea sumei de 30.000 euro, iar recurenta a retras și a depus în contul firmei diverse sume de bani în decursul timpului, context în care instanța de apel trebuia să constate că suma în cauză reprezenta o sumă provenită din fondurile comune ale concubinilor, rezultată din afacerile pe care le derulau împreună.

Recurenta învederează că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material când a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 1345 C. civ. și nu ale art. 1346 și art. 1348 din același act normativ.

Susține că decizia recurată este inechitabilă având în vedere că se reproșează doar pârâtei o poziție procesuală inconsecventă, în condițiile în care intimatul a dat dovadă de rea-credință, cum rezultă din răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriu, contrazis de înscrisurile de la dosar.

Afirmă că instanța de apel a reținut nelegal incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ., făcând abstracție de faptul că și recurenta a donat intimatului un bun imobil a cărui valoare depășea cu mult nivelul rezonabil al contribuției la viața de familie pe care o implica relația de concubinaj și fără să analizeze motivația reală, intimă, subiectivă din momentul transferului acestei sume substanțiale, fiind mai mult decât evident că această sumă nu a fost virată dintr-o eroare.

Arată că instanța de apel avea obligația să analizeze varianta prezentată de recurentă, în sensul de a verifica dacă suma de 30.000 euro nu reprezintă o compensare pentru activitatea profesională depusă de aceasta în calitatea de administrator al firmei pârâtului, în raport de convenția în sensul gestionării și folosirii în comun a câștigurilor realizate de cele două părți.

Afirmă că, atât timp cât reclamantul nu a efectuat niciun demers în vederea recuperării sumei transferate, se poate aprecia că îmbogățirea recurentei ar putea fi justificată prin raportare la art. 1346 lit. c) C. civ., dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său, sau cu intenția de a gratifica.

Mai arată că suma solicitată de reclamant a fi restituită este substanțială, însă se poate aprecia că recurenta a dovedit că participarea sa efectivă la activitatea societății comerciale a depășit limitele rezonabile ale unei obligații morale de sprijin material și afectiv reciproc între concubini, sens în care face trimitere la înscrisurile administrate și declarațiile martorilor audiați în cauză.

Faptul că pârâtul s-a bucurat de câștigurile obținute în urma afacerilor derulate de firma S.C. C S.R.L., în calitate de asociat unic, s-a datorat, în mare parte, contribuției substanțiale a pârâtei la obținerea acestora, astfel încât instituția îmbogățirii fără justă cauză trebuie aplicată și în raport de munca depusă de pârâtă în cadrul firmei pentru a restabili echilibrul patrimonial dintre concubini, aspect în raport de care, în mod greșit, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 1345 C. civ.

Susține că, deși nu este direct aplicabil, soluția cuprinsă în art. 328 C. civ. poate să justifice, pentru identitate de rațiune, și acordarea unei compensații concubinului care a participat la activitatea profesională a celuilalt concubin, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, având în vedere că temeiul juridic este același (îmbogățirea fără justă cauză), bazat pe un principiu al echității.

Arată că reclamantul era considerat, în cadrul comunității, un membru al familiei pârâtei, fiind astfel de acceptat că, în mod natural, părțile gospodăreau împreună, își ofereau sprijin reciproc, având un buget comun, asemenea unor persoane căsătorite. Deși concubinii nu au obligația de sprijin material reciproc și nici obligația de a contribui la cheltuielile căsătoriei, conviețuirea ca familie pune în discuție o obligație morală, naturală, imperfectă, care, executată de bunăvoie, nu dă dreptul la repetițiune. Susține că, în speță, operează compensarea, iar recurenta nu trebuie să restituie suma de 30.000 euro, cât timp, în privința concubinilor, dreptul de creanță se naște în măsura în care participarea unuia dintre concubini la activitatea profesională a celuilalt concubin a depășit contribuția sa la viața de familie pe care o implica relația de concubinaj.

Referitor la susținerea sa, în sensul că suma de 30.000 euro ar putea reprezenta o liberalitate, arată că date fiind relațiile dintre părți, potrivit jurisprudenței, intenția de a dona este prezumată până la proba contrară, probă ce nu a fost făcută de reclamant.

Atât timp cât reclamantul nu a justificat motivul pentru care a transferat suma de 30.000 euro, singura variantă, în situația excluderii existenței unei compensări în baza convenției părților, este aceea a unei liberalități sub forma darului manual, iar limitarea obiectului darului manual la bunurile mobile cu o valoare de până la 25.000 lei, prevăzută de art. 1011 alin. (4) C. civ., nu constituia impediment pentru instanța de apel de a admite, în parte, acțiunea, în sensul reținerii existenței unei liberalități în limitele acestei sume și să o scadă din suma de 30.000 euro.

Apărările formulate

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 mai 2024, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, și a fost fixat termen de judecată la 17 octombrie 2024 pentru soluționarea recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin critica ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta afirmă că decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a calificat operațiunea juridică a virării sumei în contul pârâtei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel prin decizia recurată, ci doar a statuat că nu a existat un contract de mandat care să demonstreze existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, sarcina calificării juridice a operațiunii revenindu-i Curții de Apel Cluj, în raport de dispozițiile art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Totodată, recurenta a susținut, prin criticile ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greșită a normelor de drept material, învederând că instanța de apel a apreciat incidente dispozițiile art. 1345 C. civ. și nu pe cele ale art. 1346 și art. 1348 din același act normativ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, susținând că instanța de apel avea obligația de a analiza dacă suma de 30.000 euro ar fi putut reprezenta o liberalitate care se putea prezuma în raport de relațiile afective de lungă durată dintre părți, o compensare pentru activitatea profesională depusă de recurentă la firma al cărei asociat unic era, legal și formal, reclamantul sau o convenție privind folosirea în comun a câștigurilor realizate de fiecare dintre cei doi concubini, inclusiv al celor rezultate din afacerea percepută ca fiind una comună.

Criticile recurentei necesită identificarea problemelor de drept dezlegate de către instanța de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual și, subsecvent, a limitelor în care trebuia să aibă loc rejudecarea.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin decizia de casare nr. 778 din 6 aprilie 2022, răspunzând criticilor reclamantului A, instanța de recurs a analizat cauza juridică a acțiunii în restituirea sumei de 30.000 euro, solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, și a constatat că nu poate fi reținută existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, obiectivată într-un contract de mandat, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 1345 și art. 1348 C. civ.

În considerentele deciziei anterior menționate s-a mai reținut că instanța de apel a analizat, din perspectiva dispozițiilor art. 1346 C. civ., cazurile în care îmbogățirea este considerată ca având justă cauză și a înlăturat apărările pârâtei, prin care a invocat, drept justificare pentru mărirea patrimoniului său cu valoarea încasată în urma viramentului bancar, acordarea sumei de bani în scopul continuării relației de concubinaj, dobândirea acesteia cu titlu de compensație pentru activitatea prestată în cadrul societății comerciale ori cu titlu de liberalitate, apreciind că aceste susțineri nu au fost dovedite în niciun fel, ipotezele invocate rămânând la nivel de simple afirmații.

Drept urmare, instanța de recurs a constatat că, în absența unui contract, a oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acțiuni în justiție prin care reclamantul însărăcit să-și poată recupera pierderea suferită, devin pe deplin aplicabile regulile din materia îmbogățirii fără justă cauză, în virtutea principiului echității, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre concubini, rupt prin remiterea și, subsecvent, încasarea unei sume de bani substanțiale, ce depășește nivelul rezonabil al contribuției la viața de familie pe care o implică relația de concubinaj.

Casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel au fost dispuse, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privința soluției date capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 30.000 euro plus dobânda legală aferentă acestei sume și a cheltuielilor de judecată datorate de părți în prima instanță, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate referitoare la soluția dată apelului reclamantului.

Conform dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., vizând judecata în fond după casare: „(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.”

În considerarea acestor dispoziții legale, instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în cadrul coordonatelor stabilite în decizia de casare, modalitatea în care instanța de recurs a dat dezlegare unui aspect litigios, impunându-se, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Doar în măsura în care motivele invocate prin cererea de apel și apărările evidențiate prin întâmpinarea la apel nu au fost dezlegate definitiv prin decizia instanței de recurs, se impune ca instanța de apel să aibă în vedere chestiunile respective cu prilejul rejudecării apelului.

Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei, că prin considerente decisive instanța de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual a stabilit cu autoritate de lucru judecat care este calificarea juridică exactă a acțiunii (îmbogățire fără justă cauză), determinând în acest fel cadrul procesual în care va avea loc rejudecarea, și a trimis cauza instanței de apel pentru a fi rejudecată pretenția dedusă judecății, conform dezlegărilor din cuprinsul hotărârii.

Astfel, conform dezlegărilor instanței supreme, „cauza juridică a acțiunii în restituirea sumei de bani, astfel cum rezultă în mod clar și lipsit de echivoc din motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată și din apărările corelative ale pârâtei interpretate per a contrario, nu doar că nu sprijină concluzia instanței de apel referitoare la existența unui temei juridic care să justifice obținerea avantajului economic de către pârâtă, în detrimentul reclamantului, ci, mai mult decât atât, infirmă existența unui raport juridic obligațional izvorât din contractul de mandat. (...) Drept urmare, în absența unui contract sau a oricărui mijloc juridic sau oricărei alte acțiuni în justiție prin care reclamantul însărăcit să-și poată recupera pierderea suferită, devin pe deplin aplicabile regulile din materia îmbogățirii fără justă cauză, în virtutea principiului echității, pentru restabilirea echilibrului patrimonial dintre concubini, rupt prin remiterea și, subsecvent, încasarea unei sume de bani substanțiale ce depășește nivelul rezonabil al contribuției la viața de familie pe care o implică relația de concubinaj.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1345 și art. 1348 C. civ., reținând în mod nelegal existența unei cauze juste pentru îmbogățirea pârâtei, obiectivată într-un contract de mandat, și, pe cale de consecință, existența unei acțiuni în răspundere contractuală aflată la dispoziția reclamantului însărăcit, pentru recuperarea sumei remise prin virament bancar în anul 2014, pronunțând astfel o hotărâre parțial nelegală.”

Procedând în conformitate cu cele stabilite în acest sens prin decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022, în rejudecare, curtea de apel a reținut nefondate criticile apelantei pârâte care vizau aspectele asupra cărora a statuat instanța de recurs prin decizia de casare.

Așadar, nu poate fi reținută o încălcare a normelor de procedură care guvernează rejudecarea apelului după casare, în condițiile în care rejudecarea a avut loc în coordonatele obligatorii stabilite de Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, se reține că hotărârea recurată a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, astfel cum au fost reținute prin decizia de casare.

Astfel fiind, subsecvent refacerii judecății în apel pe baza dezlegărilor și îndrumărilor obligatorii conținute în decizia de casare, nu mai pot fi susținute critici de nelegalitate a hotărârii din apel care vizează aspecte ale litigiului intrate în puterea lucrului judecat, cum ar fi cele relative la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1345 C. civ.

Readucând în dezbaterea judiciară aspecte vizând caracterul justificat al îmbogățirii recurentei și caracterul subsidiar al actio de in rem verso, recurenta ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale definitive în cadrul aceluiași proces.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și ale art. 26 din Constituție, învederând că instanța de apel trebuia să verifice situația concubinilor, părți litigante din prezenta cauză, și să analizeze natura operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro, având în vedere istoricul relațiilor personale și patrimoniale derulate între aceștia pe parcursul celor 15 ani, împrejurare reținută și prin decizia nr. 778 din 6 aprilie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că, prin aceeași decizie de casare, instanța de recurs a reținut, în ansamblul argumentelor prin care a tranșat asupra temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, că operațiunea juridică vizată de cererea reclamantului s-a născut în cadrul raporturilor patrimoniale complexe dintre concubini părți litigante și că această uniune de facto, în cadrul căreia există viață de familie, cu caracter de continuitate și stabilitate, intră sub protecția juridică a art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 26 din Constituție.

Așadar, analiza naturii juridice a operațiunii de virare a sumei de 30.000 euro, în contextul raporturilor dintre părțile litigante, nu a constituit o obligație trasată prin decizia de casare în sarcina instanței de apel, cum în mod neîntemeiat susține recurenta, instanța de casare dezlegând problema de drept a temeiului juridic al acțiunii și prin raportare la relația personală dintre părți.

Prin critica încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate și nu a răspuns punctual criticilor aduse sentinței apelate, justificându-și soluția doar în raport cu aspectele deja statuate prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituție, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin urmare, acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, obligație consacrată și de jurisprudența CEDO, motivare ce constituie pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Contrar celor afirmate de recurentă, lecturând decizia atacată, se constată că instanța de apel, subsecvent reținerii caracterului obligatoriu al modalității în care instanța de recurs a tranșat asupra temeiului de drept al pretențiilor având ca obiect suma de 30.000 euro, dar și al statuării asupra faptului că pârâta nu a probat existența unei cauze juste pentru îmbogățirea sa cu suma respectivă, astfel cum s-a arătat și în precedent, a reținut că, raportat la starea de fapt corect stabilită de instanța de fond, criticile apelantei pârâte care vizau aspectele asupra cărora a statuat instanța de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual sunt nefondate. Așadar, instanța de apel a înlăturat criticile invocate de apelantă în susținerea căii de atac formulate ținând cont de dezlegările date prin decizia de casare, ceea ce face posibil controlul instanței de recurs asupra legalității soluției atacate.

În analiza efectuată, era necesar ca instanța de apel să facă referire la dispozițiile deciziei de casare întrucât chestiunile de drept tranșate prin aceasta erau obligatorii pentru instanța care rejudeca fondul, cum s-a arătat anterior.

În atare condiții, recurenta invocă, nepermis, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., viciul nemotivării hotărârii recurate, decizia atacată corespunzând exigențelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B împotriva deciziei nr. 426 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2024.