ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2038/2021

HOTĂRÂRE

07.10.2021

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2038/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 07 octombrie 2021

asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmației, la 30 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărâre să dispună următoarele: rezoluțiunea contractului de consultanță nr. x, încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar și S.C. B. S.R.L., în calitate de consultant, pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contract de către societatea pârâtă; repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, urmând a dispune obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.000 Euro (contravaloarea în RON a sumei de 22.479,50- 1 Euro= 4,49 RON) achitată cu titlu de avans de către societatea reclamantă în baza contractului de consultanță nr. x/25.01.2017 și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu 31 decembrie 2017 și până la achitarea integrală a debitului.

Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare pentru a-și exprima poziția procesuală, solicitând să se respingă cererea de chemare în judecată formulată ca neîntemeiată, fiind invocată, ulterior, prin note scrise și excepția de necompetență teritorială.

Prin sentința civilă nr. 1640 din 10 septembrie 2020, Judecătoria Sighetu Marmației a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cererii având ca obiect acțiune în rezoluțiune în favoarea Judecătoriei Dragomirești.

Judecătoria Dragomirești, la rându-i, prin sentința civilă nr. 551 din 22 decembrie 2020 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat acțiunea în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut incidența dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc competența în favoarea instanței de la sediul debitorului. Prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 din același cod și-ar putea găsi aplicarea în alegerea competenței numai dacă în contractul dintre părți ar fi stipulat un loc pentru executarea obligației.

Raportat la obiectul contractului, prestarea de servicii de consultanță de către pârâta cu sediul în Alba Iulia, pentru elaborarea cererii de finanțare cu tema "Achiziționarea de utilaje și mașini: autocamion cu pompa CIFA cu malaxor de 9 mc model x, încărcător frontal pe pneuri (C.) de 16 tone, cupa de 3 mc si cilindru compactor (Caterpilar) de 14-16 tone" cu o valoare maximă de achiziție de 500.000 Euro TVA inclus care va fi depusă spre finanțare în cadrul Programului Operațional Regional 2014-2020, s-a constatat că nu există un singur loc de executare stabilit în mod unitar pentru întregul contract, ci locul stipulat pentru executare trebuie determinat pentru fiecare obligație litigioasă în parte. În cazul în care reclamantul pretinde executarea mai multor obligații, dintre care una are caracter principal, iar cealaltă accesoriu, relevant va fi locul executării obligației principale (art. 113 pct. 3 și art. 123 C. proc. civ.). Dacă însă respectivele obligații au caracter principal, atunci reclamantul are opțiunea de a sesiza oricare din instanțele in razele cărora se găsesc locurile stipulate pentru executarea obligațiilor respective, instanța urmând sa soluționeze cererea in ansamblul sau.

Fiind vorba despre elaborarea unei cereri de finanțare de către pârâtă, nu se poate reține că această obligație ar presupune executarea în alt loc decât la sediul prestatoarei sau că această obligație s-ar executa la sediul reclamantului. În caz contrar, ar fi trebuit să se facă dovada executării, chiar și în parte, a obligației în circumscripția Judecătoriei Dragomirești, care cuprinde și comuna Bârsana, jud. Maramureș, unde se află sediul reclamantului.

În lipsa unor astfel de dovezi, a considerat instanța că nu se poate reține competența teritorială alternativă de a soluționa cererea reclamantei.

Judecătoria Alba Iulia, prin sentința civilă nr. 1535 din 24 iulie 2021 a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat pricina în favoarea Judecătoriei Dragomirești. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul instanței supreme pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel, a dat eficiență prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care atribuie competența în favoarea instanței locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar și în parte a obligațiilor în cazul cererilor privind rezoluțiunea unui contract.

Analizând contractul de consultanță încheiat de părți, de la dosar, a observat că, potrivit art. 2.1. din contract, consultantul S.C. B. S.R.L., cu sediul în Alba Iulia, va elabora și va preda beneficiarului S.C. A. S.R.L., cu sediul în comuna Bârsana, jud. Maramureș, livrabilele și serviciile enumerate pe larg în contractul respectiv. Or, pentru a putea preda aceste servicii și livrabile, consultantul trebuie să se deplaseze la sediul beneficiarului, sediu situat în comuna Bârsana sau să trimită aceste servicii și livrabile la sediul beneficiarului, care reprezintă astfel locul executării contractului.

Având în vedere locul executării obligațiilor din contract, a atribuit competența în favoarea Judecătoriei Dragomirești.

Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării cererii de chemare în judecată revine Judecătoriei Alba Iulia, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, se constată că prezentul conflict de competență s-a ivit între Judecătoria Dragomirești și Judecătoria Alba Iulia, instanțe care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că litigiul are ca obiect o acțiune în rezoluțiunea contractului de consultanță nr. x/25.01.2017, încheiat între reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâtul S.C. B. S.R.L., fiind solicitată și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 5.000 euro achitată cu titlu de avans de către societatea reclamantă în baza contractului de consultanță și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată începând cu 31.12.2017 și până la achitarea integrală a debitului.

Astfel cum prevăd dispozițiile art. 130 C. proc. civ., excepția de necompetență se invocă în mod diferit, în funcție de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competență încălcate.

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competența generală - când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. în cazul încălcării competenței materiale - când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competența teritorială exclusivă - în cazul în care procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetența este de ordine privată.

Conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Din interpretarea acestui articol reiese că în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea solicita declinarea competenței la una dintre instanțele competente, instanța astfel învestită neputând invoca, din oficiu, excepția de necompetență teritorială de ordine privată.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, față de obiectul cererii deduse judecății, operează o competență teritorială de ordine privată, iar aceasta putea fi pusă în discuție doar de către pârât prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Verificând actele din dosar, se constată că excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată de pârât prin întâmpinarea formulată la 2 martie 2020, ci ulterior prin concluziile scrise la 9 septembrie 2020, în dosarul Judecătoriei Sighetu Marmației. De asemenea, nu a fost invocată de pârât la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii în fața Judecătoriei Dragomirești - termenul din 15 decembrie 2020.

De altfel, nici în fața instanței învestite prin declinare, respectiv în fața Judecătoriei Alba Iulia, nu a invocat excepția de necompetență teritorială, în condițiile dispozițiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la modalitatea de invocare a excepțiilor relative.

Instanța reține că, în fața celei de-a doua instanțe, nu se mai pune problema formulării excepției prin întâmpinare, întrucât momentul formulării întâmpinării a fost depășit în dosarul instanței mai întâi învestite.

Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepției necompetenței teritoriale de ordine privată, de către ambele instanțe aflate în conflict, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul de a contesta sesizarea instanței necompetente revenea exclusiv pârâtului, care nu a înțeles să invoce excepția de necompetență de ordine privată în modalitatea și termenul prescris de lege.

Dintre cele două instanțe care au săvârșit nereguli procedurale în materie de competență, Înalta Curte constată că neregularitatea săvârșită de prima instanță s-a acoperit în condițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., nefiind invocată de parte la primul termen de judecată în fața celei de-a doua instanțe, conform art. 247 alin. (2) din același cod, singurul termen la care putea fi invocată excepția relativă a necompetenței teritoriale a instanței pentru nereguli săvârșite chiar la termenul la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească de declinare a primei instanțe învestite.

Dimpotrivă, greșeala procedurală a celei de-a doua instanțe învestite, aceeași cu cea a primei instanțe, nu s-a acoperit, aceasta formând obiectul de analiză și fundamentul pentru care Înalta Curte constată că această din urmă instanță este competentă a soluționa cauza.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, ca instanță de regularizare învestită cu soluționarea conflictului de competență, urmează a stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.