ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2021

HOTĂRÂRE

26.01.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea înregistrată la data de 08.11.2018 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018 reclamantul, Municipiul Sighetu Marmației, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 237.805 RON reprezentând prejudiciul cauzat în timpul exercitării mandatului de primar.

Prin sentința civilă nr. 441 din 26 martie 2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sighetu Marmației.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că Decizia Curții de Conturi nr. 18/2015, în considerarea căreia s-a promovat litigiul, deși constituie un act administrativ, nu face obiectul examinării instanței și nu constituie izvorul direct al prejudiciul pretins, prin urmare în cauza dedusă judecății, nu sunt atacate acte administrative, iar reclamantul nu a invocat o legătură între nașterea litigiului dedus judecății și emiterea sau încheierea unui act administrativ, pentru a se genera premisa unui conflict situat în sfera contenciosului administrativ, în accepțiunea conferită de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Prin sentința nr. 1565 din 23 mai 2019 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței și s-a dispus trimiterea dosarului nr. x/2019, Tribunalului București, spre competentă soluționare.

Instanța a reținut că nu este competentă din punct de vedere material să analizeze, pe de o parte, dacă există obligația de plată pretinsă de la pârât, fără a fi nevoită să verifice legalitatea actului administrativ indicată de reclamantă ca izvor al prejudiciului pretins de la pârât, iar pe de altă parte, nu poate stabili cine era în drept a efectua plata decât dacă ar constata tocmai ceea ce în precedednt s-a expus și anume că în cazurile în care funcționarul emitent al actului nu este chemat în judecată împreună cu instituția emitentă a actului administrativ, atunci procedura de judecată este cea specială reglementată de Legea nr. 554/2004, ceea ce duce la concluzia că revine tribunalului competența de soluționare.

Prin sentința civilă nr. 5623 din 11.09.2019 Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Instanța a dispus declinarea cauzei având în vedere calitatea reclamantului de autoritate publică și pe cea a pârâtului de persoană fizică, precum și domiciliul persoanei fizice, indicat în întâmpinare, respectiv Otopeni, str. x, jud. Ilfov și, întrucât orașul Otopeni se află în circumscripția Tribunalului Ilfov, competentă teritorial este instanța din raza căreia se află domiciliul pârâtului, respectiv Tribunalul Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 2446 din 18.09.2020 Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii privind pe reclamantul Municipiul Sighetu Marmației și pe pârâtul A., în favoarea Tribunalului Maramureș. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Instanța a reținut că, în cauză, sunt vizate raporturile dintre unitatea administrativ teritorială și pârâtul, în calitate de fost primar, raporturi definite prin Decizia nr. 16/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, ca fiind raporturi de muncă sui-generis, cărora le sunt aplicabile normele din Codul muncii.

Conform art. 269 alin. (2) din acest act normativ, conflictele de muncă sunt de competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Având în vedere că textul legal stabilește o normă de competență teritorială exclusivă, iar sediul reclamantului este în localitatea Sighetu Marmației, se constată că Tribunalului Maramureș îi revine competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 16 octombrie 2020.

Înalta Curte, fiind sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constată că, în cauză, există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între mai multe instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:

Reclamantul Municipiul Sighetu Marmației a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. obligarea acestuia la plata sumei de 237.805 RON, reprezentând prejudiciu creat în timpul exercitării mandatului de primar.

Așadar, litigiul are ca obiect răspunderea patrimonială a pârâtului în calitatea de primar, deținută anterior momentului înregistrării acțiunii.

Prin Decizia nr. 16/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1, art. 231 și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Codului muncii se aplică și raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor".

Conform art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, aleșii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii.

Cum în legea menționată anterior nu sunt cuprinse reguli de procedură sau de drept substanțial speciale în ceea ce privește răspunderea aleșilor locali, concluzia care se desprinde este aceea că devin aplicabile dispozițiile Codului muncii.

În acest sens, prin Decizia nr. 16/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut că raporturile juridice în discuție au natura unor raporturi juridice de muncă sui generis, pentru care nu se încheie contracte individuale de muncă, potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

Conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, prevederile acestuia se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Calificarea raporturilor juridice deduse judecății ca fiind raporturi de muncă, atrage aplicarea dispozițiilor Codului muncii, care în capitolul III din titlul XI, art. 254 reglementează răspunderea patrimonială în cazul pagubelor produse din vina și în legătură cu funcția.

Înalta Curte a mai reținut prin decizia evocată anterior că, nu contează natura actului care constată prejudiciul sau a actului în legatură cu care se constată îndeplinirea defectuoasă a funcției, întrucat, în toate ipotezele se pune numai problema prejudiciului care are caracter definitiv, prin contestare sau necontestare, toate pagubele produse unității administrativ-teritoriale având același regim juridic în urma rămânerii definitive a actelor de constatare, nemaiputându-se discuta aspecte privind legalitatea sau temeinicia acestora.

Întrucât raporturile juridice în discuție intră în sfera raporturilor de muncă, devin aplicabile normelor de competență materială și teritorială a instantelor specilizate în soluționarea conflicte de muncă, în lumina dispozițiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii.

Potrivit art. 269 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii (alin. (1).

Sub aspect teritorial același articol, la alin. (2), prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că judecarea litigiilor de muncă, este de competența materială în primă instanță a tribunalelor iar sub aspect teritorial a tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

Față de obiectul acțiunii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 237.805 RON reprezentând prejudiciu creat în timpul exercitării mandatului de primar, în temeiul prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competența de soluționare a prezentei cauzei aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul reclamantul.

Cum reclamantul în speță, Municipiul Sighetu Marmației, își are sediul în raza teritorială a Tribunalului Maramureș, în raport de norma de procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, Înalta Curte constată că această instanță este competentă să soluționeze pricina.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.