ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 882/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 octombrie 2016, pe rolul Tribunalului Maramureș – secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților B. și C., în solidar, la plata sumei de 46.162,74 euro sau echivalentul în RON, raportat la cursul euro de la data efectivă a plății, reprezentând diferență preț neachitată, în baza contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 14 octombrie 2007, având ca obiect imobilul din Târgu Lăpuș, str. x, jud. Maramureș, identificat în C.F. Târgu Lăpuș nr. x, constând în teren cu nr. cadastral x, în suprafață de 2.731 m.p., pe care se află amplasate construcțiile - casă de locuit, identificată cu nr. cadastral x, și anexele gospodărești, identificate cu nr. cadastral x, și, respectiv, nr. cadastral x; cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual: Tribunalul Maramureș – secția I civilă, prin sentința civilă nr. 347 din 13 aprilie 2017, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamantă, iar Curtea de Apel Cluj – secția I civilă, prin decizia nr. 379 A din 24 octombrie 2017, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, pentru judecarea fondului, la Tribunalul Maramureș. Decizia Curții de Apel a făcut obiectul recursului ce a fost declarat de pârâții B. și C., iar Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă l-a respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 3800 din 27 septembrie 2018, pronunțată în complet de filtru. În rejudecare, la prima instanță, dosarul a primit nr. x/2018

Hotărârile pronunțate în al doilea ciclu procesual: Tribunalul Maramureș – secția I civilă, prin sentința civilă nr. 677 din 16 iulie 2020, a admis, în parte, acțiunea reclamantei și i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 25.600 euro sau echivalentul în RON la data plății efective, reprezentând diferență de preț, precum și la plata sumei de 4.156 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părțile litigiului. Prin decizia civilă nr. 267/A din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile și a compensat cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut următoarele: În ce privește apelul declarat de A., în motivare s-a arătat că obiectul contractului, mai exact terenul aferent construcției, va constitui mai târziu problema litigioasă, deoarece, în contract, nu s-a notat o suprafață exprimată în cifre, care să arate concret obiectul actului juridic. În contract, s-a identificat terenul respectiv prin: "vând imobilul situat la adresa de mai sus, compus din: casă și anexele aferente plus gradina de la acest imobil numiților D.". Nu s-a pus problema vreunei îndoieli, la data întocmirii contractului, sub aspectul limitelor acestui teren, deoarece, în 2007, imobilul era împrejmuit prin garduri și avea și semne naturale de identificare a mejdiilor față de unii dintre vecini. În mod evident, prin "gradina" imobilului nu s-a putut înțelege decât suprafața efectiv împrejmuită și nicidecum nu s-a pus problema vânzării pentru terenul vreunuia dintre vecini. Planul de amplasament și delimitare, anexă a expertizei E., reflectă situația din 2007, identică cu aceea de la momentul inspecției imobilului, observându-se că nu se putea vinde proprietatea altor persoane învecinate. La momentul întocmirii contractului, așa cum însăși instanța a consemnat în sentință, "în teren, împărțirea este efectuată între părți, dar nu este efectuată ieșirea din indiviziune în cartea funciară". De aici se deduce încă o dată că suprafața vândută nu putea fi decât aceea rezultată din împrejmuirea terenului, aferent construcției reclamantei. Curtea a constatat că obiect al convenției dintre părți l-au constituit construcția și o suprafață de teren de 4.316 m.p., promisă de către reclamantă prin antecontractul de vânzare-cumpărare materializat prin înscrisul sub semnătură privată din anul 2007, și nu 2.731 m.p. de teren. Nu poate fi vorba doar de suprafața împrejmuită, deoarece, la acel moment, reclamanta a afirmat că urmează să se înțeleagă cu ceilalți moștenitori cu privire la suprafața de 4.316 m.p. și să o înstrăineze apoi pârâților, toate probele coroborate fiind în acest sens, anume interogatoriile, declarațiile de martori și înscrisurile depuse, probe reținute și analizate în detaliu de prima instanță. Reclamanta nu a susținut, la încheierea antecontractului, că doar va ieși din indiviziune, ci că se va înțelege cu ceilalți moștenitori ca să le poată vinde pârâților terenul de 4.316 m.p. Nu era vorba de vânzarea terenului proprietatea altor persoane, cât timp părțile au încheiat un antecontract care nu transferă proprietatea, dar era valabil ca și convenție, în condițiile în care reclamanta ar fi dobândit proprietatea și apoi ar fi fost în măsură să înstrăineze imobilul, așa cum s-a obligat. Prima instanță a reținut că, în teren, împărțirea este efectuată între părți, dar nu este efectuată ieșirea din indiviziune în cartea funciară, însă a făcut aceasta coroborat cu obligația inițială a reclamantei, de a înstrăina către pârâți suprafața de teren de 4.316 m.p., iar nu doar suprafața pe care aceasta o stăpânește în fapt, în raport cu ceilalți moștenitori. Așa cum a reținut instanța de fond, la momentul încheierii convenției cu pârâții, reclamanta nu avea reglementată situația juridică nici pentru suprafața de 2.731 m.p., indicată ca fiind cea care ar fi făcut obiectul convenției. Prin urmare, acest raționament al reclamantei, că obiect al convenției l-a format doar suprafața împrejmuită, de 2.731 m.p., nu poate fi primit, deoarece nu poate afirma că a promis doar suprafața împrejmuită pentru că ar fi avut situația juridică clară, întrucât, nici cu privire la această suprafață, situația nu era lămurită la momentul convenției. Așa cum susține și reclamanta în apel, aceasta a efectuat demersuri pentru a obține suprafața promisă pârâților. Apelanta se rezumă cu această afirmație doar relativ la suprafața de 2.713 m.p., însă, în dosarul nr. x/2009, se afirmă că suprafața totală a moștenirii este de 4.316 m.p., iar către pârâți a afirmat că urma să reglementeze situația acestei moșteniri. Faptul că reclamanta nu a reușit să reglementeze situația întregului teren promis pârâților nu le poate fi imputat acestora. Întocmirea, la 14 octombrie 2008, a unui raport de evaluare a proprietății imobiliare - casă și teren aferent - situate în Târgu Lăpuș, str. x, jud. Maramureș, pentru suprafața de teren de 4.316 m.p. și construcțiile aflate la această adresă, precum și concluziile acestui raport de evaluare, întocmit de evaluator A.N.E.V.A.R. F., în sensul unei valori de piață de 90.300 euro, arată că aceasta a fost voința părților, de a tranzacționa cu privire la suprafața de 4.316 m.p., indiferent că reclamanta nu ar fi solicitat întocmirea acestei evaluări, pentru că a fost efectuată în condiții nelitigioase, astfel că nu exista nici un interes de a evalua o altă suprafață decât cea cu privire la care părțile s-au înțeles. Acest raport de evaluare a fost administrat, ca probă, în prezenta cauză, la solicitarea pârâților, ca înscris, iar nu ca expertiză, și a fost coroborat cu celelalte probe, respectiv cu lucrarea de expertiză "G.", cu interogatoriile și declarațiile de martori. Această evaluare este anterioară oricărui litigiu și se coroborează și cu lucrarea de expertiză "G.", județul Maramureș, respectiv grilele notariale, disponibile pe site-ul Camerei Notarilor Publici, pentru perioada de referință, deoarece valorile reținute pentru construcțiile și terenul situate în zona acestei străzi, str. x din Târgu Lăpuș, fac credibilă susținerea că suprafața avută în vedere la încheierea convenției a fost cea de 4.316 m.p., și nu cea de 2.731 m.p. Raționamentul primei instanțe explică suprafața de teren ca obiect al contractului, dar nu înseamnă că este încălcată noțiunea de "preț de piață", care, de altfel, nu are o conotație juridică. Procedând în acest fel, instanța a lămurit contractul și nu a încălcat voința părților, pentru că nu a intervenit în contract, ci a dat eficiență voinței lor, așa cum a fost exprimată în toate actele reținute. Faptul că pârâții au folosit doar terenul împrejmuit, care era același în 2007 cu cel din prezent, nu înseamnă decât că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile cu privire la întreaga suprafață, dar nu poate fi interpretat ca o acceptare a pârâților cu privire la suprafața de 2.731 m.p., cât timp aceste părți nu au achitat diferența de preț tocmai motivat de împrejurarea că reclamanta nu putea să le transfere dreptul de proprietate asupra suprafeței de 4.316 m.p., teren care cuprindea și cota comoștenitorilor. Cum acest teren nu aparține reclamantei, aceasta nu îl poate înstrăina, dar nu semnifică faptul că părțile nu au localizat terenul la data încheierii antecontractului, în condițiile în care reclamanta nu poate să îl transfere și a afirmat că terenul este cel din moștenire, deci, cel obiect al dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Lăpuș, despre care chiar apelanta a afirmat că, în prezent, este proprietatea numitei H., cu nr. cadastral x. Acesta a fost singurul motiv invocat de către pârâți pentru neîncheierea contractului în ce îi privește, iar, la cumpărare, au afirmat că au examinat imobilul, dar că reclamanta le-a dat asigurări că limitele nu sunt cele date de împrejmuire. În dosarul nr. x/2009, s-a menționat că suprafața totală a moștenirii este de 4.316 m.p., iar faptul că reclamanta ar fi solicitat ieșirea din indiviziune cu privire la suprafața de 3.321 m.p. nu schimbă cele stabilite mai sus. Este real că pârâții nu au cerut reducerea prețului, însă acțiunea reclamantei nu poate fi validată decât în parte, cu privire la suprafața pentru care poate transfera proprietatea, astfel că poate cere prețul doar pentru acea suprafață, în condițiile în care pârâții nu cer rezoluțiunea, deși reclamanta s-a obligat să le transfere dreptul de proprietate cu privire la terenul de 4.316 m.p., dar o poate face doar cu privire la 2.731 m.p. Acesta a fost motivul reținut de prima instanță pentru care a obligat pârâții la plata diferenței de preț de 25.600 euro, iar nu la suma de 46.162,74 euro, solicitată de reclamantă prin acțiune. În ce privește cheltuielile de judecată, instanța a motivat de ce a acordat cheltuieli de judecată parțiale, anume taxa de timbru proporțională cu partea din acțiune admisă și restul reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Apelanta a susținut lipsa motivării, dar nu a arătat, în concret, care ar fi fost taxa de timbru care trebuia stabilită pentru partea din acțiune admisă și nici cu privire la onorariul de avocat nu a făcut o expunere concretă. Faptul că dosarul a mai parcurs anterior un ciclu procesual, în căile de atac, nu semnifică faptul că nu se pot acorda cheltuieli de judecată parțiale, iar apelanta nu a indicat onorariile de avocat ce i s-ar fi cuvenit în aceste căi. În temeiul art. 453 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., Curtea a compensat cheltuielile de judecată în apel, având în vedere soluția de respingere dată ambelor apeluri.

Recursul exercitat în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive: a. Curtea de Apel a încălcat dispozițiile art. 962 și art. 964 alin. (1) C. civ. – art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ. Conform art. 962 C. civ., "obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă". Raportat la contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 2007, rezultă că obiectul convenției îl reprezintă înstrăinarea imobilului compus din construcție, casă de locuit și anexe, precum și "grădina de la acest imobil". Grădina, fiind împrejmuită în 2007, împrejmuire identică și la momentul expertizei topo, reiese că acesta este terenul vândut, iar nu și un adaos de teren, care să exceadă împrejmuirii. Prin decizia pronunțată, în mod greșit, instanța de apel a considerat că recurenta ar fi promis vânzarea suprafeței de 4.316 m.p., și nu a grădinii împrejmuite, în suprafață de 2.731 m.p., încălcând, astfel, dispozițiile art. 962 C. civ., care fixează obiectul convenției. Motivarea se axează pe ideea că, întrucât suprafața de 2.731 m.p. face parte din totalul suprafeței topograficului - 4.316 m.p., care a fost supus ieșirii din indiviziune, reclamanta ar fi promis înstrăinarea a 4.316 mp. Instanța a avut în vedere pretinsa afirmație a reclamantei, relativ la o viitoare ieșire din indiviziune și reglementarea suprafeței care i se cuvine, susțineri care însă sunt preluate de la pârâți, fără cercetarea probelor administrate în cauză. Încălcarea s-a produs, în opinia recurentei, și cu privire la dispozițiile art. 964 alin. (1) C. civ., conform cărora "obligația trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa". Instanța de apel a reținut că expresia "grădina de la acest imobil’’ ar fi întreaga suprafață a topograficului din care făcea parte grădina împrejmuită și a schimbat, astfel, înțelesul dispozițiilor legale mai sus invocate. Încălcarea acestor dispoziții este axată pe simplul motiv că recurenta a făcut cunoscută pârâților situația grădinii împrejmuite, în sensul că acesta este terenul său, teren care reflectă împărțirea dintre părțile chemate la moștenirea celor 4.316 m.p., extrăgând ideea că ar fi promis, spre vânzare, întreaga suprafață supusă moștenirii. Or, de vreme ce erau mai multe părți cu vocație la moștenire pentru suprafața de 4.316 m.p., recurenta nu se putea referi la "împărțire", ci, eventual, la atribuirea în natură a întregii suprafețe; reclamanta nu a afirmat însă niciun moment că intenționează să i se atribuie întreaga suprafață de 4.316 m.p., sens în care invocă dosarul de la Judecătoria Târgu Lăpuș și acțiunea formulată. b. I s-a mai imputat instanței de apel nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., conform cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" – art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ. Dacă se acceptă că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 2007 este o convenție legal făcută, caracterizată ca fiind promisiune de vânzare-cumpărare, pe tărâmul art. 969 C. civ., nu se poate interveni peste ceea ce s-a încheiat între reclamantă și pârâți, aceștia din urmă înțelegând care este obiectul convenției, prin comportamentul manifestat din anul 2007 și până anterior notificării lor. Ei au folosit imobilul din anul 2007, iar până la momentul notificării, nu au adus reproșuri referitor la adresa suprafeței cumpărate. Au avut posibilitatea să declanșeze o serie de demersuri procesuale, cum ar fi o acțiune în instanță în vederea reducerii prețului de 100.000 euro, ocazie cu care ar fi găsit cadrul necesar să invoce faptul ca nu au cumpărat doar gradina împrejmuită, ci mai mult, cerere în rezoluțiunea contractului, acțiune pentru obligarea reclamantei la înstrăinarea plusului de suprafață în raport cu cea împrejmuită, cerere reconvențională în prezentul dosar. Diferența de suprafață dintre 4.316 m.p. și 2.731 m.p., de 1.585 m.p., nu este una infimă, pe care pârâții să o fi neglijat la momentul încheierii convenției. c. Recurenta a susținut aplicarea greșită și încălcarea prevederilor art. 970 C. civ., dispoziții potrivit cărora "convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa". Aceste norme se asociază cu dispozițiile legale privind obligațiile vânzătorului și, respectiv, pe acelea ale cumpărătorului, atâta timp cât, în speță, este vorba despre un raport juridic de vânzare-cumpărare. Astfel, prevederile art. 1313 C. civ. arată că "vânzătorul are două obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dânsul", iar, conform prevederilor art. 1361 din același cod, "principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract". Prevederilor art. 1313 C. civ. li se mai adaugă și cele reglementate de art. 1314 privind predarea lucrului vândut, art. 1315 din același cod, care arată că obligația de a preda imobilul se îndeplinește din partea vânzătorului prin remiterea cheilor. Deoarece este vorba de a executa cu buna-credință o convenție, se pune problema dacă reclamanta s-a comportat cu bună-credință în raport cu obligațiile fixate de lege. Predarea către pârâți a imobilului la încheierea contractului, inclusiv remiterea cheilor, din care rezultă evident că s-au făcut cunoscute limitele terenului aferent acestuia, supus vânzării, demonstrează buna-credință a reclamantei. Pârâții, la rândul lor, nu s-au comportat cu bună-credință în executarea obligației lor, de a plăti prețul, deoarece au folosit imobilul din 2007 până în 2020, fără a achita diferența de preț, nu au respectat promisiunea de a plăti suma de 25.600 euro și nici nu au părăsit imobilul. Aceste elemente nu au fost avute în vedere de instanța de apel, încălcând, astfel, prevederile art. 970 C. civ. privind executarea cu bună-credință a convențiilor. Curtea de Apel a interpretat, greșit, că reclamanta și-ar fi indus în eroare cumpărătorii prin a promite vânzarea suprafeței de 4.316 m.p., doar pentru motivul că a afirmat necesitatea rezolvării situației ieșirii din indiviziune. d. Prevederile art. 977, 978, 979, 982 și 984 C. civ. au fost încălcate și aplicate în mod greșit – art. 488 alin. (1) pct. 8 ambele teze C. proc. civ. Art. 977 din Cod arată că "interpretarea contractelor se face după intenția comuna a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". Raportat la obiectul contractului, rezultă că intenția comună a părților a fost aceea de a se vinde construcția și anexele sale, împreună cu grădina aferentă construcțiilor, identificată și individualizată prin împrejmuire, cu privire la care s-a constatat că este una și aceeași în 2020, față de anul 2007, când s-a încheiat contractul. Nu există niciun element care să susțină că intenția comună a părților ar fi fost să se cumpere întreaga suprafață de 4.316 m.p., cu atât mai mult cu cât dosarul de ieșire din indiviziune al Judecătoriei Târgu Lăpuș atestă că această suprafață nu era cea împrejmuită, ci era suprafața din care făcea parte cea împrejmuită, că reclamanta a solicitat ieșirea din indiviziune pentru suprafața de 2.731 m.p. și că suprafața exterioară împrejmuirii s-a cuvenit și era folosită efectiv de o altă coindivizară. Toate aceste aspecte au fost înțelese de către instanța de apel, care reține, ca și prima instanță, "că împărțirea este efectuată între părți, dar nu este efectuată ieșirea din indiviziune în cartea funciară (...)". Motivarea instanței de apel, care încearcă să explice susținerea instanței de fond cu privire la împărțirea efectuată între părți în teren excede și se constituie și într-un motiv de contradictorialitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. În formula arătată, instanța a încălcat prevederile art. 977 C. civ., schimbând interpretarea contractului și dând un alt înțeles intenției comune a părților. Art. 978 din același cod prevede că atunci când o clauză "este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul". Or, după cum s-a susținut anterior, și această dispoziție a fost încălcată, deoarece, în forma în care a raționat instanța de apel, reclamanta se află în situația de a nu fi primit diferența de preț, principala obligație a cumpărătorilor pârâți, deși și-a îndeplinit obligația corelativă de a preda imobilul către părțile adverse. În opinia recurentei, instanța a intervenit în contract, depășind cadrul procesual cu care era învestită, ceea ce a dus la modificarea obiectului contractului și la reducerea prețului după voința unilaterală a pârâților, în condițiile în care aceștia nu au solicitat, pe calea unei acțiuni/cereri reconvenționale, reducerea prețului contractului. Art. 979 C. civ. prevede că "termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește cel mai mult cu natura contractului". Și această dispoziție de drept material a fost încălcată de către instanța de apel, deoarece, schimbând obiectul contractului, în mod evident, suprafața de 4.316 m.p. nu se potrivește cu natura contractului. Contractul încheiat era de vânzare-cumpărare, pârâților li s-au indicat limitele imobilului, au folosit 9 ani imobilul astfel cum a fost individualizat și nu au avut vreo obiecție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, interpretarea forțată și cu un alt sens a afirmației cu privire la necesitatea rezolvării stării de coproprietate nu poate duce, în fața cărții funciare, la o altă concluzie decât aceea că a vândut ceea ce era împrejmuit, și nu tot topograficul. Recurenta a evocat și conținutul dispozițiilor art. 982 C. civ. - "toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg" și ale art. 984 din același cod - "convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat". Și aceste prevederi au fost încălcate, deoarece, chiar dacă exprimarea legată de vânzarea "grădinii împrejmuite" nu a specificat suprafața în metri pătrați și dacă această suprafață împrejmuită este una și aceeași în 2007, ca și în 2020, nu se poate interpreta că a vândut și ce era "peste gard". e. Instanța a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 954 alin. (1) C. civ. – art. 488 alin. (1) pct. 8 ambele teze. Dispoziția legală sus-enunțată menționează că "eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției". Atât timp cât pârâții au afirmat că au crezut că ei cumpără 4.316 m.p. și, după ce au fost notificați, adică după 9 ani, și-au dat seama că "au înțeles eronat" obiectul contractului, se pune în discuție eroarea asupra substanței obiectului, fiind vorba de ignorarea sau greșita cunoaștere a realității, care cade asupra substanței obiectului contractului. Astfel, se pune problema existenței sau inexistenței unui viciu de consimțământ, axat pe eroare, care apoi să ducă la modificarea contractului din punct de vedere al obiectului său și la modificarea prețului prin intervenția instanței. Este cunoscut că nu orice eroare viciază consimțământul, pentru a duce la nulitatea convenției. Pentru a se constata nulitatea, trebuie ca eroarea să fi fost cauza unică și determinantă a consimțământului. Pretinsa reprezentare eronată asupra întinderii terenului înstrăinat, de care pârâții fac vorbire, nu poate duce la intervenția în contract și modificarea acestuia. În acest mod, pârâții, fără a solicita reducerea prețului contractului, a suprafeței cumpărate și adaptarea prețului, respectiv anularea contractului pe fondul pretinsei erori asupra substanței obiectului, au reușit să obțină reducerea prețului de cumpărare a imobilului și intervenția instanței în convenția legal făcută între părți, fără ca aceste aspecte să fie deduse judecății în forma unor capete de cerere. f. Recurenta a susținut și incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul existenței motivelor contradictorii în hotărâre, respectiv străine de natura cauzei. Instanța de apel a statuat, prin decizie, că reclamanta a vândut suprafața de 4.316 m.p., determinat de afirmația acesteia în sensul necesității rezolvării situației coproprietății, nicio altă probă nefiind adusă în susținerea acestei interpretări. S-a dat și o altă interpretare solicitărilor recurentei din dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Târgu Lăpuș, pârâții au fost "scuzați" pentru faptul că nu au cerut reducerea prețului, iar instanța a reținut că se poate cere prețul doar pentru suprafața pentru care se transferă proprietatea, în condițiile în care aceștia nu au cerut rezoluțiunea contractului. Această concluzie este inadmisibilă, deoarece reclamanta poate solicita orice preț pentru lucrul vândut, prețul urmând a fi atins de rigorile legii doar dacă este derizoriu sau o parte interesată solicită reducerea. Deci, instanța de apel a comis un exces prin aceea că a schimbat dispozițiile C. civ., atunci când a impus ideea că reclamanta este în măsură să solicite "(...) prețul doar pentru acea suprafață (este vorba despre "suprafața pentru care poate transfera proprietatea"), în condițiile în care pârâții nu au solicitat "rezoluțiunea". Acest aspect se constituie într-o interpretare contradictorie, care aduce și motive străine de natura pricinii, fiind încălcate prevederile dreptului substanțial în materie de contracte. g. Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 tezele I și a II-a C. proc. civ. Instanța de apel a arătat că Tribunalul a motivat de ce a acordat cheltuieli de judecată parțiale, însă, în hotărâre, nu explică de ce întărește soluția primei instanțe. Simpla aserțiune că s-a nominalizat titlul acestor cheltuieli - taxă de timbru proporțională cu partea de acțiune admisă și restul onorariu de avocat - nu determină care este acel rest, care a fost proporționalitatea, astfel că, nici în prezent, nu se cunoaște care este baza de calcul pentru a primi cheltuielile de judecată. Curtea consideră că recurenta se află în culpă, întrucât a invocat lipsa motivării sentinței sub acest aspect, fără a arăta însă, în mod concret, care ar fi fost taxa de timbru ce trebuia stabilită pentru partea de acțiune admisă și nici cu privire la onorariu de avocat nu face o expunere concretă. Instanța de apel impută recurentei și neindicarea onorariilor de avocat avansate în căile de atac câștigate de aceasta în ciclul procesual anterior, deși soluțiile îi sunt favorabile, iar chitanțele au fost depuse în dosarele respective. În considerarea tuturor criticilor descrise, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecința admiterii acțiunii, în sensul obligării intimaților pârâți la plata sumei de 46.162,74 euro (25.600 euro plus diferența de 20.562,74 euro), echivalent în RON la data efectivă a plății. Totodată, a pretins obligarea pârâților intimați la plata cheltuielilor de judecată în toate stadiile procesuale ale cauzei.

Apărările formulate în recurs: Intimații pârâți nu au depus întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-a admis, în principiu, recursul și s-a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la 24 februarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: a. Criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 962 și art. 964 alin. (1) C. civ. nu pot fi primite. Nerespectarea acestor norme legale este invocată pur formal, recurenta contestând, în realitate, întinderea suprafeței de teren pe care a promis să o înstrăineze pârâților, în raport cu conținutul convenției încheiate în 2007, în care s-a indicat "vânzarea grădinii de la acest imobil" (în opinia sa, a suprafeței împrejmuite), cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv susținerile sale din acțiunea ce a format obiect al dosarului de partaj, precum și cu apărările formulate de pârâți, concluzionând că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că imobilul promis vizează suprafața de 4.316 m.p., iar nu cea de 2.731 m.p., asupra căreia părțile și-ar fi exprimat acordul de voință. Or, stabilirea de către instanță a întinderii suprafeței de teren pentru care s-a încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare în raport cu mențiunea din actul juridic enunțat și cu celelalte probe administrate supune dezbaterii un aspect de netemeinicie a deciziei recurate, iar nu de nelegalitate. Prin urmare, față de actuala structură a recursului, astfel cum este configurată prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., chestiunile de netemeinicie nu pot forma obiect al examinării în calea extraordinară de atac, ci numai cele de nelegalitate. Evaluarea situației de fapt în legătură cu întinderea suprafeței de teren, în raport cu probele administrate și susținerile părților, reprezintă atributul exclusiv al instanței de apel, necenzurabil în recurs. b. În aceiași termeni trebuie privită și cea de-a doua critică, referitoare la încălcarea art. 969 C. civ., vizând obligativitatea contractului între părțile actului juridic. În contextul în care suprafața de teren promisă spre vânzare este arătată ca fiind "grădina imobilului", fără să fie indicată în cifre, reprezintă apanajul instanțelor de fond să determine întinderea concretă a terenului, în raport de mijloacele de probă administrate în completarea mențiunii din actul juridic. Stabilirea suprafeței de teren în discuție nu semnifică încălcarea de către instanță a forței obligatorii a contractului între părți și nicio imixtiune în acordul lor de voință, ci atributul instanțelor de fond, necenzurabil în recurs, pentru argumentele deja arătate în analiza motivului de recurs anterior. De asemenea, contrar opiniei recurentei, determinarea concretă a suprafeței de teren nu este condiționată de demersurile procesuale ale pârâților, în sensul reducerii prețului, rezoluțiunii contractului ori obligării reclamantei la înstrăinarea plusului de suprafață, această verificare fiind impusă chiar de cadrul procesual stabilit de aceasta, prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care a solicitat o anumită sumă de bani reprezentând diferență de preț din convenția încheiată în 2007 și a menționat că suprafața de teren promisă spre vânzare este de 2.731 m.p., "suprafața din acte și măsurată". Or, cum, prin întâmpinare, pârâții au contestat întinderea suprafeței pentru care s-a încheiat acordul de voință al părților, afirmând că aceasta ar reprezenta o suprafață mai mare, de 4.316 m.p., iar, în convenția din 2007, nu este indicată întinderea terenului, în mod corect și cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil (care include și verificarea apărărilor formulate de pârâți), reglementat de art. 9 C. proc. civ., instanța a determinat suprafața imobilului obiect al contractului, aspect fără de care nu ar fi putut fi soluționată nici cererea de chemare în judecată. Nu sunt întrunite, deci, nici cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., căruia i se circumscrie această critică, ce supune dezbaterii încălcarea regulilor de procedură. c. Nici susținerile vizând încălcarea dispozițiilor art. 970 C. civ., privind executarea convențiilor cu bună-credință, nu pot fi reținute. În primul rând, trebuie menționat că cele două ipoteze ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea sau aplicarea greșită a unui text legal - se exclud reciproc, deoarece încălcarea presupune că dispoziția este incidentă speței, dar a fost interpretată incorect de către instanță, în timp ce aplicarea greșită se referă la situația în care instanța se raportează la o normă de drept care nu are legătură cu soluționarea cauzei. Or, prin criticile formulate, recurenta susține că art. 970 este aplicabil în cauză, dar Curtea nu a ținut seama de conținutul său, deci, l-a încălcat. Nici aceste alegații nu pot fi primite. Independent de buna sau reaua-credință a intimaților pârâți în executarea convenției încheiate în 2007, atitudinea lor subiectivă cu privire la îndeplinirea obligației de plată a diferenței de preț, stipulată în art. 1361 C. civ., nu influențează suma de bani cuvenită reclamantei cu acest titlu, ci, eventual, o cerere în despăgubire, care însă nu a fost formulată în dosarul de față. Obligația de plată a prețului, în sine, reprezintă contraprestația cumpărătorului pentru bunul transmis (în speță, promis spre vânzare), prețul fiind determinat de către instanțe prin raportare la suprafața de teren pentru care s-a reținut ca fiind încheiat acordul de voință și suprafața efectiv ocupată de pârâți, inferioară celei promise. Cu alte cuvinte, elementul bunei/relei-credințe a intimaților în executarea convenției este nerelevant în determinarea diferenței de preț pe care o poate obține reclamanta, în cadrul acțiunii de față. d. Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor în materia interpretării contractelor (art. 977, 978, 979, 982 și 984 C. civ.), de asemenea, nu pot fi analizate, întrucât nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei atacate, de vreme ce supun dezbaterii un mijloc de probă în susținerea acțiunii, respectiv clauzele din convenția încheiată în anul 2007. În același sens, susținerile formulate de reclamantă în dosarul de ieșire din indiviziune și cele constatate în respectiva cauză se individualizează tot în elemente de fapt, valorificate de instanța de apel în aprecierea întinderii suprafeței de teren pentru care pârâții datorează diferența de preț, nefiind cenzurabile pe calea recursului. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., prin prisma considerentului Curții privind "împărțirea efectuată de părți în teren", nici acesta nu poate fi primit, recurenta neindicând, în mod concret, în ce constă pretinsul caracter contradictoriu al raționamentului instanței, în ce măsură contrazice dispozitivul hotărârii sau un alt argument și, în caz afirmativ, care ar fi acesta din urmă. e. Critica referitoare la încălcarea art. 954 alin. (1) C. civ. și la demersurile procesuale pe care ar fi trebuit să le facă pârâții în baza acestui text de lege sunt formulate omisso medio, cu excluderea căii de atac a apelului, și, ca atare, nu vor fi examinate de Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că nu pot fi primite motive de casare care nu au fost evocate în calea de atac anterioară. f. Deși, în cadrul acestui motiv de recurs, reclamanta susține cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipotezele motivelor contradictorii și străine de natura cauzei, în realitate, criticile sale nu se încadrează în textul de lege enunțat, ci vizează tot aspecte de netemeinicie a deciziei, legate de probele administrate în litigiu, afirmațiile părții din dosarul de partaj și eventuale demersuri procesuale pe care ar fi trebuit să le inițieze pârâții pentru reducerea prețului din contract, chestiuni cu privire la care Înalta Curte deja s-a pronunțat și nu se mai impune reluarea argumentelor anterioare. g. Contrar alegațiilor recurentei, nu se poate reține că decizia atacată este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.) sau că ar suferi de viciul unei motivări contradictorii (teza a II-a din același text de lege), în legătură cu confirmarea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță. Curtea de Apel a indicat argumentele pentru care a menținut soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, reținând că acestea constau în taxă judiciară de timbru acordată reclamantei în limitele pretențiilor admise, diferența din total fiind reprezentată de onorariu de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, a mai arătat că reclamanta nu a procedat la o expunere concretă a onorariului de avocat care i s-ar fi cuvenit în raport de soluția pronunțată și nici nu a specificat onorariile de avocat avansate în căile de atac din ciclul procesual anterior. Prin urmare, nu se poate constata lipsa argumentării, sub acest aspect, în privința cheltuielilor de judecată menținute în apel și nici motivarea contradictorie, care presupune, cum s-a mai arătat, contradicție între considerente și dispozitiv sau argumente potrivnice între ele, ceea ce nu este cazul în speță. Nu în ultimul rând, Curtea nu era obligată, în motivarea soluției, să detalieze modul de calcul al cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, revenindu-i apelantei reclamante obligația de a preciza de ce s-ar i s-ar cuveni o sumă mai mare decât cea dată, fie în ce privește taxa judiciară de timbru, fie onorariul de avocat, fie ambele. Algoritmul de calcul al primei instanțe este, de altfel, evident, prin raportare la taxa judiciară de timbru datorată pentru pretenții admise, respectiv echivalentul în RON al sumei de 25.600 euro, restul fiind onorariul de avocat admis parțial. În plus, în ce privește onorariile de avocat plătite pentru fazele procesuale anterioare, se observă că, în dosarul de recurs aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, deși soluția este favorabilă reclamantei, aceasta nu a depus dovezi privind cheltuielile de judecată solicitate. În ce privește dosarul de apel, soluția a fost de anulare a sentinței, cu trimitere spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmând a fi stabilite de prima instanță, în funcție de soluția pronunțată pe fondul cauzei, sens în care aceasta a și procedat. În raport de considerentele prezentate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod. Soluția de respingere vizează și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din prezentul recurs, reclamanta fiind parte căzută în pretenții, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deci, nefiind îndreptățită la acordarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.