Decizia nr. 1500/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă sub dosar nr. x/19.05.2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și BEJ D., a solicitat să se constate nulitatea absolută și a se dispune: anularea actului de adjudecare încheiat de către executorul judecătoresc D. la data de 05.03.2020 în dosarul execuțional nr. 157-200/ex./2013, prin care a fost adjudecat imobilul situat în Baia Mare, str. x, jud. Maramureș, înscris în CF x Baia Mare (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Baia Mare) compus din casa de locuit P+E compusă din 6 camere și dependințe în suprafață de 405,40 mp și teren în suprafață de 6658 mp, în valoare de 731.168 RON, în favoarea pârâților B. și C.; să se dispună rectificarea CF x Baia Mare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâților efectuat în baza actului de adjudecare cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară; să se dispună obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 795/26.10.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Maramureș, secția I civilă s-au dispus următoarele: A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâtul C.. S-a constatat că excepția lipsei cadrului procesual subiectiv pasiv invocată de pârâtul C. a rămas fără obiect. S-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., BEJ D. și intervenienta E..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 339/A din 7 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 795/26.10.2023 a Tribunalului Maramureș pronunțate în dosarul nr. x/2021, pe care a menținut-o în întregime. A respins cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 339/A din 7 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. În esență, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material - recurenta susține că atât prima instanță, cât și instanța de control ierarhic superioară au analizat greșit normele de drept substanțial prevăzute de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, care prevăd că "Până la soluționarea definitivă a contestației formulate de creditor se menține suspendarea oricărei plăți către acesta, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului". Astfel cum a arătat prin acțiunea introductivă de instanță și cum rezultă de altfel și din conținutul deciziei civile nr. 1252/A din 18.12.2020 pronunțate în dosar nr. x/2017 de Tribunalul Maramureș, rezultă că nici la data de 24.02.2020, data aplicării mențiunii "definitivă" de către Judecătoria Baia Mare și nici la data de 05.03.2020, când s-a încheiat actul de adjudecare, sentința prin care s-a admis contestația formulată de creditoare nu era definitivă, rămânând definitivă la data de 18.12.2020. Totuși, atât Tribunalul Maramureș, cât și Curtea de Apel Cluj au făcut referire la constatarea tardivității cererii apel declarate de recurentă în altă cauză, cu toate că decizia instanței de apel este obligatorie în toate elementele ei, inclusiv în ceea ce privește neconstatarea tardivității apelului. Apreciază că instanța de apel nu a fost investită să analizeze și să se pronunțe în prezenta cauză cu privire la respectarea termenului de declarare a căii de atac a apelului de către recurentă în dosarul nr. x/2017, soluționat definitiv de către Tribunalul Maramureș, în condițiile în care instanța de apel nu a constatat tardivitatea apelului, aspect ce s-a consolidat cu autoritate de lucru judecat. Prima instanță și cea de control ierarhic trebuiau să verifice și să constate că actul de adjudecare a fost emis la data de 05.03.2020, adică în perioada în care executarea silită a fost suspendată de drept. Nu s-a analizat, de asemenea, nesocotirea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 care prevăd în mod imperativ că singura persoană/entitate căreia îi este atribuită calitatea de a cere reluarea executării silite împotriva debitorului, ca urmare a admiterii definitive a contestației prevăzute la art. 7 este creditorul, în speță F., și nicidecum participantul la licitația din data de 09.06.2017, și anume adjudecatarul B.. Din înscrisurile existente la dosar rezultă că procedura de executare silită s-a reluat la cererea adjudecatarului B. care ar fi prezentat, la data de 05.03.2020, sentința civilă nr. 11.468/2019 a Judecătoriei Baia Mare, care ar fi purtat mențiunea definitivă. Deși nu există o cerere depusă de către adjudecatar în acest sens, executorul judecătoresc a procedat la reluarea executării silite fără a fi sesizat în mod legal cu o cerere din partea singurei persoane îndreptățite să procedeze în această manieră, respectiv creditorul. Împrejurarea că acest demers se impunea a fi efectuat de către creditoare și nu de către o alta persoană, reiese cu evidență din dispozițiile legale imperative menționate, precum și din încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite, emise de executorul judecătoresc la data de 13.06.2017. La a doua pagină din conținutul încheierii rezultă fără putință de tăgadă că executorul judecătoresc a constatat incidența prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea 77/2016 și, în consecință, s-a constatat suspendarea oricăror proceduri de executare silită împotriva debitorilor sau a bunurilor acestora. S-a mai menționat: "punem în vedere creditorului să ne comunice încetarea prezentei situații, în ipoteza prevăzuta la art. 7 alin. (5) din Legea 77/2016". Totodată, se face mențiune că încheierea de suspendare se comunică debitorului, creditorului și un exemplar rămâne în arhiva executorului. Cu toate acestea, încheierea de suspendare a fost comunicată și celor doi adjudecatari. Cu toate că instanța de apel a reținut corect temeiul juridic al acțiunii reclamante, art. 777 C. proc. civ., consideră că instanța de apel, fără a cerceta într-un mod exhaustiv problema dedusă judecății, se rezumă într-un mod cu totul superficial la a reține, referitor la frauda terțului adjudecatar, că aceasta nu a fost dovedită în cauză. Mai arată că instanța de apel reține, pe de o parte, că este posibilă desființarea actului de vânzare pe calea dreptului comun, dacă există motivele strict reglementate de dispozițiile art. 777 C. proc. civ., adică frauda terțului adjudecatar, dar, pe de altă parte apreciază că frauda nu este dovedită în cauză. Asta deși a arătat că prin întâmpinare se susține că cei doi adjudecatari au adus la cunoștință executorului judecătoresc că vor achita diferența de preț după data încetării suspendării executării silite, însă acest aspect nu constituie o derogare de la termenul imperativ prevăzut de lege, după bunul plac al pârâților adjudecatari, iar împrejurarea că executorul judecătoresc a acționat la un interval de 3 ani de zile de la momentul la care trebuia consemnată diferența de preț, exact în maniera dorită de cei doi pârâți, fără a aplica dispozițiile legale incidente, determină concluzia că s-a urmărit fraudarea legii și a intereselor reclamantei, pentru a-i favoriza pe cei doi devălmași, care aveau obligația să suporte costurile cu o nouă licitație, raportat la neîndeplinirea obligațiilor de către aceștia. Împrejurarea că a existat o înțelegere între executorul judecătoresc și cei doi adjudecatari cu ocazia încheierii în mod nelegal a procesului-verbal de adjudecare la data de 05.03.2020 rezultă inclusiv din răspunsul comunicat de executorul judecătoresc Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, răspuns existent la dosarul de executare, prin care admite faptul că, față de împrejurările date, ar fi devenit incidente dispozițiile art. 849 alin. (1) C. proc. civ., respectiv punerea în vânzare a bunului imobil urmărit, ca urmare a nedepunerii prețului de către adjudecatari în termenul imperativ de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitație (09.06.2017). Or, cauza ilicită la încheierea actului de adjudecare determină nulitatea acestuia, fapt ce rezultă și din această împrejurare, și anume că au fost încălcate de către executorul judecătoresc în mod flagrant dispozițiile art. 851 alin. (1) C. proc. civ., prin neorganizarea unei noi licitații, având în vedere că intimații-pârâți B. și C. aveau obligația legală de a achita diferența de 645.888 RON, în termen de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitație care a avut loc la data de 09.06.2017, ceea ce nu s-a întâmplat, aceștia plătind abia în datele de 3 martie 2020 și 4 martie 2020, aspect recunoscut și de executor. Prin cererea de chemare în judecată s-a menționat că prin fraudarea legii a fost încheiat, în mod nelegal, actul de adjudecare care se contestă, în cauză fiind incidente dispozițiile privind cauza ilicită și imorală la încheierea actului de adjudecare, făcându-se referire în mod expres la dispozițiile art. 1246 și art. 1247 C. civ. În speță, cauza ilicită a operațiunii de vânzare-cumpărare forțată pe care o materializează actul de adjudecare atacat se întemeiază pe reaua-credință și pe eludarea dispozițiilor legale imperative aplicabile (art. 854 C. proc. civ.), a adjudecatarilor (cumpărători) și a executorului judecătoresc. În cuprinsul actului de adjudecare sunt următoarele mențiuni: "Imobilul a fost adjudecat la prețul de 731.168 RON, care a fost achitat integral, adjudecatarii consemnând prețul pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc (42.640 RON-garanție 09.06.2017; 42.640 RON - garanție 08.06.2017, iar diferența după cum urmează: 210.000 RON- 03.03.2020; 105.600 RON - 03.03.2020, 7.344 RON - 04.03.2020 și 322.944 RON- 04.03.2020).". Suma cu titlu de garanție participare la licitație a fost depusă de numita G., iar oferta de participare la licitație/cereri de înscriere la licitație și, implicit, persoana care a adjudecat bunul, este H., împreună, în devălmășie cu B., care au formulat o ofertă de preț la nivelul sumei de 160.000 de euro-echivalent RON la cursul BNR din ziua licitației, astfel cum se reține în procesul-verbal de licitație din 09.06.2017. Astfel că, atât licitația din data de 09.06.2017, cât și încheierea actului de adjudecare la data de 05.03.2020 au avut loc în mod nelegal, prin participarea celor doi devălmași, pârâți în prezenta cauză, în condițiile în care, executorul judecătoresc trebuia să constate că garanția de 10% din prețul de pornire la licitație nu a fost achitată de către aceștia, jumătate din acest preț a fost achitat de către o persoană care nu a depus nici măcar o ofertă de participare la licitație, iar celălalt adjudecatar a consemnat doar suma de 42.640,00 RON, 5% din prețul de pornire al licitației. Așadar, cu încălcarea dispozițiilor legale s-a dispus vânzarea bunului, coborând astfel la un preț de sub 75% din valoarea evaluată a bunului, reținându-se în mod nelegal/fraudulos că ar fi îndeplinite condițiile legale în acest sens, de către executorul judecătoresc care, prin mențiunea că au fost depuse două oferte (una de către cei doi adjudecatari în devălmășie) și una de către numitul I., a inserat date necorespunzătoare adevărului. Bunul putea fi vândut, respectiv adjudecat la data de 05.03.2020, doar dacă s-ar fi oferit la momentul licitației cel puțin 75% din prețul de pornire al licitației, respectiv 852.750 RON, având în vedere că a participat în mod legal doar un licitator, însă, în mod fraudulos și cu încălcarea intereselor legitime ale reclamantei și ale creditoarei, prin nerespectarea dispozițiilor legale de către executorul judecătoresc, s-a permis vânzarea bunului la prețul de doar 731.168 RON, rezultând o diferență de 121.582 RON între suma de la care a pornit licitația și suma la care a fost vândut, respectiv adjudecat. Astfel, în cauză se impune constatarea nulității absolute a actului de adjudecare, care cuprinde mențiuni necorespunzătoare adevărului.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât BEJ D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Nu a fost depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs, expus mai sus în sinteză, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Revenind la recursul declarat, Înalta Curte constată că prin intermediul unicului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a pretins, în esență, nelegalitatea deciziei atacate învederând următoarele critici: instanțele de fond au interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016; nesocotirea de către aceleași instanțe a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016; aplicarea greșită a prevederilor art. 777 C. proc. civ. Potrivit temeiului legal care fundamentează recursul, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Premergător analizei criticilor propriu-zise invocate de recurentă în susținerea recursului, se impune constatarea că cererea de chemare în judecată a fost calificată de instanțele fondului ca reprezentând o acțiune în anularea actului de adjudecare emis de către executorul judecătoresc D. la data de 05.03.2020 în dosarul execuțional nr. 157-200/ex./2013, în favoarea intimaților B., C., întemeiată pe dispozițiile art. 777 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte constată că această calificare nu a fost contestată de către recurenta reclamantă, în cuprinsul cererii de recurs aceasta arătând chiar că acțiunea sa a fost corect calificată de instanța de apel ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 777 C. proc. civ..(pag. 3 pct. 3 din cererea de recurs). Având la bază aceste premise, Înalta Curte reține că pe calea recursului de față, prevalându-se de motivul de casare anterior enunțat, printr-o primă critică recurenta a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greșitei aplicări a dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 susținând că, nici la data de 24.02.2020, data aplicării mențiunii "definitivă" de către Judecătoria Baia Mare și nici la data de 05.03.2020, când s-a încheiat actul de adjudecare, sentința civilă nr. 11468/07.11.2019, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2017 prin care s-a admis contestația formulată de creditoare nu era definitivă, rămânând definitivă la data de 18.12.2020, astfel încât atât prima instanță, cât și cea de control ierarhic trebuiau să verifice și să constate că actul de adjudecare a fost emis la data de 05.03.2020, adică în perioada în care executarea silită a fost suspendată de drept. Potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 "(4) Până la soluționarea definitivă a contestației formulate de creditor se menține suspendarea oricărei plăți către acesta, precum și a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat." În legătură cu incidența acestui temei legal Înalta Curte constată că instanța de apel l-a avut în vedere și, pe baza cercetării judecătorești efectuate, urmare analizării și aprecierii probatoriului administrat în cauză, a ajuns la concluzia că "executorul judecătoresc a apreciat corect, în raport de înscrisurile aflate la dosarul execuțional nr. 157-200/ex/2013, că suspendarea de drept dispusă prin încheierea din data de 13.06.2017 a încetat, executarea silită putând fi continuată." Prin urmare, se constată că instanța de apel nu a negat prin hotărârea pronunțată că formularea de către creditor a contestației împotriva notificării debitorului de dare în plată determină suspendarea executării silite, doar că, pe baza actelor dosarului a stabilit că suspendarea executării silite încetase ca urmare a rămânerii definitive a sentinței arătate în precedent, potrivit mențiunilor făcute pe aceasta de către compartimentul de specialitate al Judecătoriei Baia Mare. În acest context, Înalta Curte constată că, deși între interpretarea curții de apel și cea a recurentei cu privire la aplicarea art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu există contradicție, sub pretextul că instanța de apel ar fi interpretat greșit prevederile legale arătate, prin criticile în analiză recurenta pretinde instanței de recurs să stabilească faptul că la data emiterii actului de adjudecare contestat sentința civilă nr. 11468/07.11.2019, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2017 nu era definitivă și suspendarea executării silite nu încetase în dosarul execuțional nr. 157-200/ex/2013. Se observă, în mod evident, că prin susținerile în analiză recurenta-reclamantă nu critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, ci repune în discuție chestiuni de fapt, care nu pot face obiectul controlului în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt. Scopul recursului transcende, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea și coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează probele și le pot aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le pot reevalua și completa (în apel). Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situația de fapt și se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză, cu scopul stabilirii unui alt moment la care sentința Judecătoriei Baia Mare a rămas definitivă. Exercitându-și atribuția de determinare a faptelor relevante pentru justa soluționare a cauzei, instanța de apel a stabilit că la data emiterii actului de adjudecare contestat sentința de referință era definitivă. Această apreciere a instanței de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate. Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, astfel cum urmărește, în realitate, recurenta-reclamantă, nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situației de fapt și stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurentul o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt reținută, modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deși au și o conotație juridică, implică un grad mare de apreciere al instanțelor de fond. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată în concret, prin raportare la circumstanțele cauzei și nu se poate face prin trimitere la modul de interpretare a probelor administrate de instanțele de fond. Pentru a stabili momentul la care sentința civilă nr. 11468/07.11.2019, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr. x/2017 a rămas definitivă, instanța de apel s-a raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că nu este fondată critica subsumată motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul analizat. Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiași caz de casare, recurenta reclamantă susține nelegalitatea deciziei instanței de apel ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 arătând că potrivit acestui temei legal singura persoană/entitate căreia îi este atribuită calitatea de a cere reluarea executării silite împotriva debitorului, ca urmare a admiterii definitive a contestației prevăzute la art. 7 din același act normativ este creditorul, în speță F., și nicidecum participantul la licitația din data de 09.06.2017, și anume adjudecatarul B.. Această critică se vădește a fi, de asemenea, nefondată. Astfel, prealabil, Înalta Curte observă referirea inexactă pe care recurenta o face la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. În realitate, dreptul creditorului de a relua procedura împotriva debitorului este reglementată de art. 6 alin. (2) din actul normativ anterior menționat. Potrivit acestui din urmă temei legal "În situația admiterii definitive a contestației prevăzute la art. 7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât și împotriva altor garanți personali sau ipotecari." Invocând dispozițiile legale anterior menționate recurenta pretinde că decizia curții de apel este nelegală întrucât potrivit normelor evocate exclusiv creditorul poate solicita reluarea executării silite împotriva debitorului. Această susținere nu poate fi primită întrucât se fundamentează pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale. În acest sens, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 nu reglementează în mod imperativ reluarea executării silite doar la cererea creditorului, ci, după cum mai sus s-a anticipat, temeiul legal de referință reglementează dreptul creditorului de a relua executarea silită fără a interzice altor persoane interesate de a cere reluarea executării silite în vederea protejării drepturilor lor. De altfel, Înalta Curte constată că suspendarea executării silite reglementată de art. 6 alin. (1), respectiv art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 reprezintă doar unul dintre cazurile posibile de suspendare a executării silite. Astfel, potrivit art. 701 alin. (1) și (2) C. proc. civ. "(1)Executarea silită se suspendă în cazurile în care aceasta este prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanță. (2) Executarea se suspendă și la cererea creditorului urmăritor de către executorul judecătoresc." Așa fiind, reluarea executării silite, chiar și în situația suspendării acesteia de drept, în temeiul legii, ca urmare a formulării de către debitoare a notificării în condițiile Legii nr. 77/2016, se poate face, potrivit art. 701 alin. (5) din C. proc. civ., la cererea oricărei părți interesate participantă în executarea silită. Or, o asemenea parte interesată este și adjudecatarul imobilului supus executării silite. Totodată, Înalta Curte constată că interpretarea corectă a normei legale de referință relevă că scopul acesteia nu este acela de a reglementa titularul cererii de reluare a executării silite, ci evidențiază posibilitatea continuării executării silite după încetarea suspendării acesteia ca urmare a admiterii contestației creditorului în condițiile Legii nr. 77/2016. În fine, printr-o ultimă categorie de critici, subsumate cazului de casare invocat, recurenta pretinde nelegalitatea deciziei curții de apel ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor art. 777 alin. (1) C. proc. civ. În argumentarea acestor critici recurenta a arătat, în esență, că au fost nesocotite de către executorul judecătoresc dispozițiile art. 849 C. proc. civ., respectiv punerea în vânzare a bunului imobil urmărit, ca urmare a nedepunerii prețului de către adjudecatari în termenul imperativ de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitație (09.06.2017), fapt ce relevă existența unei înțelegeri între executorul judecătoresc și cei doi adjudecatari cu ocazia încheierii procesului-verbal de adjudecare la data de 05.03.2020. S-a mai susținut că au fost încălcate de către executorul judecătoresc în mod flagrant dispozițiile art. 851 alin. (1) C. proc. civ., prin neorganizarea unei noi licitații, având în vedere că intimații-pârâți B. și C. aveau obligația legală de a achita diferența de 645.888 RON, în termen de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de licitație care a avut loc la data de 09.06.2017, ceea ce nu s-a întâmplat, aceștia plătind abia în datele de 3 martie 2020 și 4 martie 2020, aspect recunoscut și de executor. Totodată, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată s-a menționat că prin fraudarea legii a fost încheiat, în mod nelegal, actul de adjudecare care se contestă, în cauză fiind incidente dispozițiile privind cauza ilicită și imorală la încheierea actului de adjudecare, făcându-se referire în mod expres la dispozițiile art. 1246 și art. 1247 C. civ. susținându-se că, în speță, cauza ilicită a operațiunii de vânzare-cumpărare forțată pe care o materializează actul de adjudecare atacat se întemeiază pe reaua-credință a adjudecatarilor (cumpărători) și a executorului judecătoresc și pe eludarea dispozițiilor legale imperative aplicabile. Criticile recurentei, deși susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, sunt neîntemeiate. Potrivit art. 777 alin. (1) C. proc. civ. "În cazul vânzărilor la licitație publică făcute în condițiile prezentei secțiuni nu este admisibilă nicio cerere de desființare a vânzării împotriva terțului adjudecatar care a plătit prețul, în afară de cazul în care a existat fraudă din partea acestuia. Asemenea cerere nu poate fi făcută decât pe cale de acțiune principală." Textul legal de referință evidențiază faptul că actul de adjudecare(care este unul distinct de procesul-verbal de licitație care consemnează adjudecarea), ca act prin care se transferă dreptul de proprietate de la debitor la adjudecatar prin vânzare silită, nu poate fi contestat pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun în aceleași condiții ca orice vânzare. Aceasta întrucît elementele vânzării silite se formează în cadrul procedurii de executare și pot face obiectul controlului instanței prin intermediul contestației la executare exercitate împotriva procesului-verbal de licitație care consemnează adjudecarea, în condițiile art. 849 C. proc. civ.. În măsura în care cel interesat sau vătămat prin executare nu folosește calea contestației la executare pentru a se exercita un astfel de control, acesta este decăzut din acest drept. În plus, dacă s-ar admite că actul de adjudecare emis în favoarea terțului adjudecatar poate fi atacat separat pe calea acțiunii în anulare de drept comun ar fi eludate dispozițiile care reglementează termenul de exercitare a contestației la executare. Rezultă așadar că vânzarea silită în favoarea terțului adjudecatar, odată consfințită prin emiterea actului de adjudecare în favoarea acestuia, are caracter definitiv, legea permițând desființarea acestui act numai în cazul în care a existat o fraudă din partea terțului adjudecatar, derogând astfel în mod substanțial de la regulile de drept comun. Mai mult, chiar și în situația în care debitorul urmărit exercită contestația la executare împotriva procesului-verbal de licitație care consemnează adjudecarea, iar aceasta este admisă, vânzarea către terțul adjudecatar care a plătit prețul dar nu s-a comportat fraudulos, nu va fi desființată, debitorul având doar dreptul la despăgubiri din partea creditorului urmăritor, eventual, din partea executorului judecătoresc care a vândut bunul fără respectarea cerințelor legale ale licitației. Această vânzare se consolidează cu atât mai temeinic în cazul în care contestația la executare este respinsă. Totodată, Înalta Curte notează că în materia analizată, atunci când adjudecatar este o terță persoană, pentru a opera desființarea vânzării(anularea actului de adjudecare) nu este suficientă reaua credință a terțului adjudecatar, ci este necesar a fi dovedită frauda din partea acestuia constând în manopere ale adjudecatarului realizate cu viclenie și cu intenția de a-l prejudicia evident pe debitor. În context, se reține că simplul fapt că participanții la licitația publică au acționat exclusiv în propriul lor interes, acela de a achiziționa bunul la un preț cât mai mic, ignorând atât obiectivul executării silite constând în acoperirea creanței rezultate din titlul executoriu, cât și interesele creditoarei și debitoarei, nu poate determina concluzia existenței unei fraude din partea terților adjudecatari întrucât aceștia nu sunt ținuți să acționeze pentru protejarea intereselor creditoarea sau ale debitoarei în detrimentul propriului lor interes. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.