ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3347/2008

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată în data de 19 octombrie 2006

la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A. SRL Satu

Mare, a chemat în judecată pe pârâtele SC E.B. SA (în prezent L.B. SA) și SC K.H.

SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea

absolută a contractului de cesiune de creanță din 29 septembrie 2005 încheiat

între părți, pentru încălcarea prin fraudarea legii a unei condiții esențiale

pentru validitatea acestuia, cauza fiind ilicită, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr.

9016 pronunțată la data de 3 iulie 2007 în dosarul nr. 35579/3/2006 Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință Tribunalul a reținut că prin contractul de credit din 17 martie 2005 SC

E.B. SA, în calitate de creditor, a acordat debitoarei SC L. SRL două credite

pe termen de 5 ani în cuantum de 64.710.000.000 lei și 512.145 euro, respectiv,

de 650.000 euro. Față de faptul că prin capitolul IV părțile au convenit

constituirea unor garanții bancare în cadrul acestora, reclamanta SC A. SRL s-a

obligat să garanteze restituirea creditului cu 9 imobile aflate în proprietatea

sa, asupra cărora au fost înscrise ipoteci de rangul II sau IV.

La 29 septembrie 2005 pârâta

creditor SC E.B. SA a înțeles să cesioneze către pârâta SC K.H. SRL creanțele

sale rezultând din patru contracte de credit, printre care și cel din 17 martie

transmiterea către cesionar a drepturilor rezultate din garanțiile constituite

și conservate în condițiile legii, precum și remiterea către acesta a

titlurilor aferente.

Reclamanta, garant al

debitorului cedat, consideră că acest contract de cesiune este afectat de nulitate

absolută, întrucât a fost încheiat cu încălcarea condițiilor esențiale de

validitate în ceea ce privește capacitatea de a contracta cât și cauza licită

din perspectiva dispozițiilor art. 11, art. 12 și art. 13 din Legea nr. 58/1998,

ale Legii nr. 31/1990 cât și ale art. 948, art. 966, art. 968 C. civ.

La verificare aceste

susțineri se dovedesc neîntemeiate. Astfel, în raport cu formularea art. 11, art.

12 și art. 13 din Legea nr. 58/1998, atât timp cât creanța reprezintă un bun

imobil incorporabil care poate face obiectul unei cesiuni în condițiile art. 1391

– art. 1401 C. civ., această operațiune de transmitere a ei reprezintă pentru

instituția de credit un aspect accesoriu al activității de creditare.

Dispozițiile Legii nr. 58/1998 erau în vigoare la momentul încheierii

contractului de cesiune, ulterior acestea fiind abrogate prin art. 422 din

O.U.G. nr. 99/2006. Dar, în reglementarea actuală, art. 18 alin. (1) reia în

parte dispozițiile art. 11 și, în plus, stabilește prin alin. (1)3 că

dispozițiile privind sfera activităților ce pot fi desfășurate de bănci se

interpretează și se aplică astfel încât activitățile enumerate la alin. (1) să

acopere orice operațiuni, tranzacții, produse și servicii care se înscriu în

sfera acestor activități sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile

auxiliare acestor activități.

Prin urmare, operațiunea de

cesionare a unei creanțe și a garanțiilor ce o însoțesc este accesorie

activității de creditare și nu este interzisă prin art. 12 din Legea nr. 58/1998.

De altfel, această apărare este infirmată și în adresa din 4 iunie 2007 a

B.N.R. care precizează expres natura accesorie a operațiunii și faptul că

aceasta nu necesită o autorizare distinctă.

În ceea ce privește

capacitatea de a contracta a cesionarei pârâte SC K.H. SRL, în legătură cu

faptul că aceasta nu are în obiectul de activitate și recuperarea creanțelor,

trebuie reținut că cesiunea nu este o activitate de recuperare de creanțe ci un

act juridic de dobândire a unor creanțe. În cauză SC K.H. SRL nu s-a angajat

față de cedentă să recupereze creanța pe care aceasta o avea asupra debitorilor

cedați SC L. SRL și SC E., ci a procedat la dobândirea în patrimoniul său a

unui drept de creanță. Prin urmare în cauză nu sunt aplicabile prevederile art.

966 și art. 968 C. civ. în raport cu motivele de nulitate invocate de

reclamantă.

Susținerile suplimentare

formulate de reclamantă prin notele de ședință de la 26 iunie 2007 în sensul că

cesiunea de creanță din 29 septembrie 2005 nu i-a fost notificată și deci nu îi

este opozabilă, în condițiile art. 1391 și urm. C. civ., nu pot fi reținute

deoarece nu constituie motive de nulitate absolută.

Împotriva acestei sentințe

comerciale reclamanta SC A. SRL a declarat apel, timbrat și în termen legal,

solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București,

prin decizia nr. 58 din 31 ianuarie 2008, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SRL Satu Mare solicitând admiterea

lui și modificarea în tot a hotărârilor atacate în sensul admiterii acțiunii

sale.

În motivarea recursului său,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportate la cele

ale art. 11 – art. 13 din Legea nr. 58/1998 și art. 948, art. 966 și art. 968 C.

civ., recurenta susține, în esență, că instanța de apel a reținut în mod eronat

că pârâta L.B. SA putea să perfecteze contractul de cesiune de creanță,

efectuând o interpretare greșită a art. 11 – art. 13 din Legea nr. 58/1998.

Astfel potrivit art. 11 alin. (4) băncile ar putea presta doar servicii legate

de administrarea bunurilor și nu de dispoziție iar art. 12 interzice

operațiunile cu bunuri mobile și imobile cu excepția celor prevăzute de art. 13,

între care nu se regăsesc și cesiunile de creanță. Este de asemenea eronată și

aprecierea B.N.R. făcută în adresa din 4 iunie 2007. Drept urmare contractul de

cesiune de creanță în cauză este afectat de nulitate absolută întrucât a fost

încheiat cu încălcarea condițiilor esențiale de validitate în ceea ce privește

capacitatea de a contracta și cauza licită.

Examinând recursul prin

prisma motivului invocat Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Este nefondat motivul de recurs

privind capacitatea de a contracta a pârâtei L.B. SA și cauza ilicită a

contractului de cesiune de creanță întrucât art. 11 și art. 13 din Legea nr. 58/1998

reglementează activitățile pe care băncile le pot desfășura, activități printre

care se numără și cele de efectuare de operațiuni cu bunuri mobile și imobile

necesare desfășurării activității. Or, creanțele reprezintă bunuri mobile

incorporale care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot

fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum ar fi și contractul de

cesiune de creanță (dar nu numai).

Art. 11 alin. (3) din Legea nr.

58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activități ori operațiuni

necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară

includerea lor în autorizația acordată, deci inclusiv operațiuni de recuperare

a creanțelor, care se pot concretiza și în contracte și în contracte de cesiune

de creanță prin care se urmărește încasarea sau recuperarea unor creanțe

neperformante.

Pe de altă parte nu există

nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite

modalități de recuperare a creanțelor sau care să excludă încheierea unor

contracte de cesiune de creanță, astfel încât creditorul, indiferent că este

sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare

a creanței sale.

De altfel, dreptul băncilor

de a efectua operațiuni de cesiune de creanță este expres prevăzut și

reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr.

190/1999 privind creditul ipotecar și Legea nr. 289/2004 privind regimul

juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe

dispozițiile generale ale Legii bancare nr. 58/1998.

B.N.R., prin D.R.A., conform

adresei din 4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul

cesiunii de creanță) a unei creanțe rezultate dintr-o facilitate de credit

acordate de instituția de credit unei persoane fizice sau juridice, reprezintă

pentru respectiva instituție de credit un aspect accesoriu al activității de

creditare și nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor art. 18

din O.U.G. nr. 99/2006. Apreciem că același raționament se aplică și în cazul

dispozițiilor din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată”.

Prin urmare, nefiind vorba

de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la

motivele de nulitate invocate, prevederile art. 948, art. 966 și art. 968 C.

civ.

Față de cele de mai sus

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC A. SRL Satu Mare împotriva deciziei nr. 58 din 31 ianuarie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 noiembrie 2008.