ÎCCJ, decizie (scj.ro #82883)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82883) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de credit bancar. Cesiunea creanței. Clauză

abuzivă. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: contract de credit

-

clauză abuzivă

-

cesiunea

creanței

Legea nr. 193/2000, art. 4

Legea nr. 296/2004, art. 78

Una dintre

condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv al unei

clauze este ca acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, nu poate fi

considerată abuzivă clauza înscrisă în contractul de credit

bancar prin care banca își rezervă dreptul de a cesiona unui

terț drepturile și obligațiile sale din contract, întrucât prin

cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa

creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile

debitorului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 12 din 17 ianuarie

2012

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, la data de 11 iunie

2010, sub nr. xx16/40/2010, reclamanta R.G. a chemat în judecată pârâtele

SC B.C.R. SA București, SC B.F.P. SRL București și SC S.C. SRL

București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va da,

să dispună: anularea contractului de cesiune nr. J 254/2009, încheiat

de B.C.R. cu SC B.F.P. SRL București și, pe cale de

consecință, constatarea nulității absolute de drept și

a contractului de cesiune nr. 49/05.08.2009 către SC S.C. SRL

București; repunerea în situația anterioară și renegocierea

contractului de credit nr. 897/03.10.2007, pe care 1-a încheiat cu B.C.R.

Botoșani, în faza inițială; cu cheltuieli de judecată.

La data de 3 septembrie

2010, pârâta SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la dosar, prin

care a invocat excepția prematurității introducerii

acțiunii, în raport de neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere

directă, prevăzută de art. 720

1

alin. (1) C. proc.

civ., și excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC B.C.R. SA București, iar pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată.

La data de 16 septembrie

2010, pârâta SC B.F.P. SRL București a depus întâmpinare la dosar, prin

care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în

judecată, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Botoșani,

excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

SC B.C.R. SA București, Sucursala Județeană Botoșani

și a SC B.C.R. SA București, Agenția Ștefan Luchian,

și excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii formulată

de reclamantă.

La data de 12 octombrie

2010, reclamanta R.G. a depus precizări la întâmpinări și

completare la acțiunea introductivă de instanță, în sensul

de a se constata că prevederea contractuală înscrisă la art. 10

din condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit

bancar nr. 897/3 octombrie 2007, constituie clauză abuzivă, astfel

cum este definită prin Legea nr. 193/2000, solicitând a se dispune

anularea art. 10 din condițiile generale de creditare - cesiunea de

creanță, și, pe cale de consecință, constatarea

nulității absolute a contractelor de cesiune ulterioare.

Prin încheierea de

ședință pronunțată la data de 28 octombrie 2010,

Tribunalul Botoșani, Secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, cu privire la excepțiile invocate de pârâta SC B.F.P. SRL

București, prin întâmpinare, a respins excepția netimbrării

cererii de chemare în judecată; a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, pentru că aceasta

este parte în contractul de credit, încât legitimitatea procesuală este

fără dubii, și a respins excepția necompetenței

teritoriale a tribunalului, în baza art. 10 alin. (1) – (4) C. proc. civ.,

câtă vreme contractul de credit a fost încheiat în Botoșani, unde se

efectuează și plățile de rambursare a creditului.

Referitor la

excepțiile invocate de B.C.R. SA București, respectiv, lipsa

calității procesuale pasive a băncii, instanța a respins-o,

pentru că banca este parte în contractul de credit; excepția

prematurității - instanța a respins-o, având în vedere că

nu se impune concilierea prealabilă pentru ambele petite invocate în

cauză, nefiind vorba de plata unor sume de bani; instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale de folosință a

Agenției Ștefan Luchian Botoșani și a Sucursalei Botoșani

ale B.C.R., ca lipsită de interes, pentru că aceste

entități nu apar pe concept.

La termenul de

judecată din data de 25 noiembrie 2010, pârâta SC B.C.R. SA București

a depus întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei și

excepția nulității cererii completatoare a cererii de chemare în

judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare

în judecată, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr.

215 pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, Tribunalul Botoșani,

Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea în anulare formulată de reclamanta R.G. în contradictoriu cu

pârâtele SC B.C.R. SA București, SC B.F.P. SRL București și SC

S.C. SRL București, ca nefondată.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța a reținut, în esență,

următoarele aspecte:

În ce privește

petitul principal al acțiunii, Tribunalul a avut în vedere, în primul

rând, contextul de fapt al invocării caracterului abuziv al clauzei

enunțate, respectiv, situația de trecere la scadență

anticipată de către creditorul bancar B.C.R. SA a întregului credit

restant, plus dobânzi aferente.

În continuare,

pășind la a analiza dacă este dată ipoteza art. 79 din

Legea nr. 296/2004, respectiv, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

tribunalul a apreciat că, în speță, nu există vreun

dezechilibru în privința drepturilor/obligațiilor reclamantei, care

să se fi produs pe calea cesiunii datoriei sale între B.C.R. SA și SC

B.F.P. SRL București.

Fie și dacă se

apreciază numai prin prisma condițiilor de restituire a întregii sume

de către reclamantă, se poate observa că noii săi

creditori, pe rând, au oferit condiții mai bune decât sancțiunea executării

integrale, oferind debitoarei o eșalonare a datoriei acesteia. Iar aceste

condiții de restituire nu trebuie privite prin prisma celor convenite prin

contractul nr. 897/2007, care s-ar fi aplicat în contextul îndeplinirii

obligației de plată a ratelor și care nu mai erau actuale la

data cesiunii, tocmai din cauza neplății ratelor, din culpa

exclusivă a reclamantei.

Câtă vreme nu se

poate socoti un contract bancar ca un contract

intuitu

personae

,

oricâtă fidelizare ar fi reușit banca în raport de clientul său,

orice contract bancar poate evolua prin intermediul cesiunii de

creanță, iar includerea în condițiile generale de creditare a

unei asemenea posibilități nu are nici o legătură cu ceea

ce s-a definit ca fiind „clauză abuzivă".

În continuare, cu

referire la petitul al doilea al acțiunii, tribunalul a reținut

că acesta apare ca nefondat; câtă vreme nu s-a dovedit că clauza

care a permis cesiunea atacată ar fi de natură abuzivă,

consecința nulității absolute extrasă de reclamantă

dintr-o asemenea ipoteză nu se poate manifesta. Deci, nu există

nulitatea absolută invocată pentru primul dintre actele de cesiune

atacate, iar atare pretinsă nulitate absolută nu poate atinge nici

contractul de cesiune subsecvent.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta R.G., la data de 18 martie

2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași

dată.

Prin decizia nr. 49

pronunțată la data de 03 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava,

Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins

apelul declarat de reclamanta R.G. împotriva sentinței nr. 215/27.01.2011,

pronunțată de Tribunalul Botoșani, Secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. xx16/40/2010, în

contradictoriu cu intimatele-pârâte B.C.R. SA București, SC B.F.P. SRL

București și SC S.C. SRL București, ca nefondat.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în

esență, următoarele aspecte:

Reclamanta-apelantă

a invocat premisa eronată, de altfel, a necesității acordului

său pentru valabilitatea contractelor de cesiune de creanță; or

notificarea debitorului cedat este necesară doar pentru opozabilitatea

cesiunii față de debitor, iar nu pentru valabilitatea cesiunii.

Instanța a

reținut că dreptul cesionarului ia naștere din momentul

încheierii contractului de cesiune, dar devine opozabil debitorului cedat doar

după data notificării cesiunii către debitor sau după

acceptarea ei de către acesta, conform art. 1393 C. civ., ambele

condiții (deși alternative) fiind îndeplinite în cauză, prin

notificarea reclamantei-apelante și prin semnarea contractului de credit

ce include clauza stipulată prin art. 10.

Instanța a apreciat

că art. 10 din contract nu poate fi considerat o clauză abuzivă,

nefiind îndeplinite condițiile legale pentru constatarea caracterului

abuziv.

Una din condițiile

esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză

să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

Or, prin cesionarea

creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa

creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile

debitorului. De remarcat este însă faptul că și în lipsa unei

astfel de clauze contractuale exprese, cum este cea prevăzută prin

art. 10, cesiunea de creanță tot ar fi fost posibilă, întrucât

orice creanță poate fi obiect al unei cesiuni, conform art. 391

și urm. C. civ., excepție făcând salariul și pensia de

întreținere.

Ca urmare, nu se poate

reține încălcarea unor dispoziții interne, respectiv, art. 79

din Legea nr. 296/2004, precum și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

și nici a dispozițiilor din dreptul comunitar, respectiv, Directiva

nr. 87/102/CEE a Consiliului Europei, modificată prin Directiva nr.

98/7/CE a Parlamentului European si a Consiliului.

Prevederile art. 2 alin.

(3) din Directiva nr. 87/102/CEE, astfel cum a fost modificată, stabilesc

că dispozițiile art. a lit. a) și ale art. 4- 12 nu se

aplică în cazul contractelor de credit sau contractelor prin care se

promite acordarea unui credit, garantate prin ipotecă asupra unui bun

imobil.

Or, în speță,

creditul acordat reclamantei a fost garantat cu ipotecă asupra a două

imobile, așa încât raporturile juridice dintre părți ce au

generat litigiul de față nu cad sub incidența Directivei sus-menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta R.G., solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea recursului și modificarea

deciziei pronunțate, în sensul admiterii acțiunii sale, așa cum

a fost formulată.

În recursul său,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă R.G. a invocat, în esență, următoarele

motive:

sale de anulare a contractelor de cesiune.

În speță,

judecătorii apelului au făcut o motivare sumară a hotărârii

din cuprinsul căreia nu rezultă ce au avut în vedere atunci când au

pronunțat soluția de respingere a apelului, dacă au analizat și

cauzele de anulare a contractelor de cesiune, aspect ce reiese în principal din

motivarea făcută.

Mai mult, fără

a analiza clauzele acestor contracte, cu toate că prin contractele de

cesiune întregul sold a fost declarat scadent anticipat, fără nici o

eșalonare la plată, fapt ce o prejudiciază totalmente,

judecătorii din apel au hotărât că „în speță, nu

există vreun dezechilibru în privința drepturilor/obligațiilor

reclamantei care să se fi produs pe calea cesiunii datoriei sale între

B.C.R. SA și SC B.F.P. SRL București".

Dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, impune instanței de judecată obligația de a proceda la

examinarea argumentelor, mijloacelor și elementelor de probă indicate

de părți, în cadrul procesului, aprecierea pertinenței acestora

și pronunțarea unei soluții motivate în fapt și în drept.

Întrucât, în cauză,

deficiențele demonstrației juridice echivalează cu necercetarea

motivelor de apel și, în consecință, cu nemotivarea

hotărârii, în temeiul art. 312 și art. 315 C. proc. civ., a solicitat

recurenta-reclamantă să se desființeze decizia atacată

și să se trimită cauza pentru rejudecare aceleiași

instanțe.

solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea deciziei

curții de apel, admiterea apelului și, în consecință,

constatarea caracterului abuziv al art. 10 din condițiile generale de

creditare - anexă la contractul de credit bancar 897/03.10.2007 pe care

l-a încheiat cu B.C.R. SA. Totodată, să se dispună anularea

contractelor de cesiune încheiate în baza respectivelor clauze între B.C.R. SA

și SC B.F.P. SRL București și apoi între SC B.F.P. SRL

București și SC S.C. SRL București.

A considerat recurenta

că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum

și cele ale art. 78 din Legea nr. 296/2004, pentru a se constata

caracterul abuziv al clauzei incluse în art. 10 din Condițiile Generale de

Creditare, întrucât, prin transformarea debitului de plată către

B.C.R. SA, pe care urma să-l achite în rate, într-un sold scadent anticipat,

fără nicio eșalonare la plată, se creează un

dezechilibru semnificativ în dauna drepturilor și obligațiilor sale.

S-a mai susținut

că această prevedere contractuală nu a fost negociată în

mod direct cu reclamanta, având în vedere că aceste contracte sunt

preformulate, standard.

Deși legea nu

interzice de plano încheierea de contracte preformulate, totuși, pentru a

nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei - credințe un dezechilibru

semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

În concluzie, clauza

stabilită în art. 10 creează, în detrimentul consumatorului și

contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, astfel încât este

abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

La data de 12 ianuarie

2012, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la

dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta

Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Criticile formulate de

recurentă în susținerea primului motiv de recurs invocat, ce poate fi

încadrat în drept în prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., vizează

faptul că, în opinia sa, "judecătorii apelului au făcut o

motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu

rezultă ce  au avut în vedere atunci când au pronunțat soluția

și dacă au analizat și cauzele de anulare a contractelor de

cesiune".

Acest motiv de recurs nu

poate fi primit, fiind nefondat.

Astfel, conform art. 295

C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță.

Într-adevăr, în

conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Obligația

instanței de a menționa în mod expres și explicit în

considerentele hotărârii date care sunt argumentele în măsură

să îi susțină soluția pronunțată apare ca esențială,

din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură

să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile

în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să

facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Însă, este

indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea

soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument

invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași

cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel.

Or, în cauză,

Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de

apel formulate de reclamantă, apărările și susținerile

părților în litigiu, cu referire specială la cauzele de anulare

a celor două contracte de cesiune de creanță, în raport cu

invocarea caracterului abuziv al clauzei stipulate prin art. 10 din

Condițiile generale de creditare, anexa la contractul de credit nr. 897

din 3 octombrie 2007.

Astfel, instanța de

apel a arătat, în cuprinsul hotărârii sale, care sunt motivele pe

care se sprijină soluția dată cererii de apel, cele pentru care

a reținut că art. 10 din contract nu poate fi considerat o

clauză abuzivă și a apreciat, ca neîntemeiate, susținerile

privind anularea contractelor de cesiune, răspunzând motivelor de apel

care vizau fondul dreptului litigios, cel puțin, pentru a le aprecia

pertinența, și înlăturându-le în totalitate, ca fiind

neîntemeiate.

Din cuprinsul deciziei

recurate este de observat că instanța de apel, în argumentarea

soluției date, a arătat faptul că "art. 10 din contract nu

poate fi considerat o clauză abuzivă, nefiind îndeplinite

condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv, iar una din

condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca

acea clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților".

Or, prin cesionarea

creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa

creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile

debitorului, iar cât privește cauzele de anulare a contractelor de

cesiune, instanța de apel, amplu argumentat și detaliat, a

răspuns inclusiv acestui capăt de cerere, reținând:

"Reclamanta-apelantă a invocat premisa, eronată, de altfel, a

necesității acordului său pentru valabilitatea contractelor de

cesiune de creanță; or notificarea debitorului cedat este

necesară doar pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor,

iar nu pentru valabilitatea cesiunii".

În motivarea

soluției de neprimire a acestei susțineri s-a arătat că

"dreptul cesionarului ia naștere din momentul încheierii contractului

de cesiune, dar devine opozabil debitorului cedat doar după data

notificării cesiunii către debitor sau după acceptarea ei de

către acesta, conform art. 1393 C. civ., ambele condiții (deși

alternative) fiind îndeplinite în cauză prin notificarea reclamantei-apelante

și prin semnarea contractului de credit ce include clauza stipulată

prin art. 10".

Mai mult, Curtea de Apel

a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt,

stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente,

coroborându-le cu probele câștigate cauzei, aplicație obligatorie, ce

conferă suport legal soluției pronunțate.

Așa fiind, decizia

atacată cu recurs este temeinic și pe deplin motivată, cuprinde

motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la

adoptarea soluției, motive care sunt concordante cu actele existente în

dosar și cu celelalte probe administrate, iar verificarea temeiniciei

și legalității soluției primei instanțe, prin prisma

criticilor formulate de apelanta-reclamantă, s-a făcut cu respectarea

cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă

justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.

Este util a sublinia

că o astfel de decizie respectă exigențele art. 6 paragraful 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană,

în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție include, printre altele, dreptul

părților de a prezenta observațiile pe care le consideră

pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția

nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi

concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia din 13 mai

1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste

observații sunt în mod real "ascultate", adică, în mod

corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6

implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de

a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le

aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie

200$).

Or, în speță,

așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a

fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză

a fost legal învestită, instanța de apel examinând în mod real elementele

esențiale care i-au fost supuse, și, astfel, cererea reclamantei,

soluționată prin hotărâre, a fost examinată în mod

echitabil, fiindu-i, astfel, pe deplin respectat dreptul său la un proces

echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Înalta Curte

găsește nefondat și cel de-al doilea motiv de recurs formulat,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

instanța de apel apreciind, în mod corect și judicios, legalitatea

clauzei reglementate la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare -

Anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 897 din 3

octombrie 2007.

În acest sens, se

constată că instanța de apel a reținut o situație de

fapt corectă în cauză, pe baza probelor administrate, și a

făcut o interpretare și aplicare legală a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) și (2) și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202

C. proc. civ., art. 966 C. civ. și art. 2, art. 9 și art. 24 din

Legea nr. 136/1995.

Astfel, prin

acțiunea introductivă de instanță, întemeiată în drept

pe prevederile art. 1373 C. civ., reclamanta R.G. a solicitat anularea

contractului de cesiune nr. J 254/2009, încheiat de B.C.R. cu SC B.F.P. SRL

București și, pe cale de consecință, constatarea

nulității absolute de drept și a contractului de cesiune nr.

49/05.08.2009 către SC S.C. SRL București; repunerea în situația

anterioară și renegocierea contractului de credit nr. 897/03.10.2007,

pe care 1-a încheiat cu B.C.R. Botoșani, în faza inițială.

La data de 12 octombrie

2010, reclamanta R.G. a depus la dosar precizare de acțiune, arătând

că înțelege să completeze acțiunea și cu cererea de a

se constata că prevederea contractuală din art. 10 din

Condițiile generale de creditare, anexă la contractul de credit

bancar nr. 897/3.10.2007, constituie clauză abuzivă, astfel cum este

definită prin Legea nr. 193/2000, solicitând a se dispune anularea art. 10

din condițiile generale de creditare - cesiunea de creanță

și, pe cale de consecință, constatarea nulității

absolute a contractelor de cesiune ulterioare precizate.

Or, clauza înscrisă

la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la Contractul

de credit bancar nr. 897 din 03.10.2007, potrivit cu care "Banca poate

cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul

contract", nu poate fi considerată,

ab initio

, ca fiind

abuzivă, întrucât această clauză nu are ca obiect

conținutul drepturilor și obligațiilor părților, ci

este exterioară lor, și anume, privește posibilitatea

asumată de către Bancă de a-și substitui unui terț

drepturile și obligațiile sale, deci, nu poate fi vorba de

incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din

contractele încheiate între comercianți și consumatori, drepturile

și obligațiile părților fiind reglementate la art. 7 din

Condițiile Generale de Creditare - "Obligații și

Drepturi".

Pe de altă parte,

sancțiunea prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu este nulitatea

clauzei, ci posibilitatea de a cere despăgubiri sau rezilierea clauzei.

Prin urmare, constatarea

ca abuzivă a clauzei nu ar conduce la nulitatea contractelor de cesiune

succesivă, al căror regim este reglementat de art. 1393 C. civ., ale

cărui dispoziții au fost respectate în cauză și nu ar fi

avut aptitudinea de a atrage nulitatea contractelor de cesiune ulterioare,

întrucât regimul lor juridic este reglementat de art. 1393 C. civ.

Totodată, este de

observat că, în speță, este vorba despre un drept de consum,

fiind supus analizei un contract de credit, iar legea aplicabilă este

Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru

consum destinate consumatorilor persoane fizice, care, la art. 20,

stipulează că: "Prevederile prezentei legi se completează

cu dispozițiile ... Legii nr. 193/2000".

În accepțiunea art.

4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate

între comercianți si consumatori, clauză abuzivă este

considerată acea clauză care nu a fost negociată direct cu

consumatorul și "prin ea însăși sau împreună cu alte

prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și

contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților".

În definiția

legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, și

anume: caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze,

încălcarea exigențelor bunei-credințe, dezechilibru semnificativ

între drepturile și obligațiile părților.

O clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu

consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi

contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare

practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv [art. 4 alin. (2)].

În ceea ce privește

exigența bunei-credințe este de precizat că

buna-credință contractuală este prezumată de lege - art.

970 C. civ., având o aplicare generală.

Legea nr. 193/2000

introduce noțiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual

presupune o anume potrivire între drepturile și obligațiile

părților, o justă repartizare a acestora pe întreaga durată

a acestuia. Prin opoziție, dezechilibrul contractual înseamnă

nepotrivire, discrepanță între elementele conținutului

contractului, adică, alterarea globală a armoniei sale, înclinarea

unuia sau altuia dintre talgerele balanței justului contractual, fie

că aceasta afectează însăși nașterea contractului, fie

că privește executarea lui.

Dezechilibrul

semnificativ între drepturile și obligațiile părților se

obiectivează în funcție de specificul fiecărei clauze abuzive;

de obicei, dezechilibrul contractual rezultă

ex re

din chiar

stipularea unei astfel de clauze. Așa cum se precizează în lege,

dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru

poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obținut de

comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc,

dat fiind faptul că scopul și trăsătura principală a

oricărui comerciant este profitul -

finis meractorum est lucrum

).

Caracterul semnificativ al dezechilibrului se  poate aprecia în

funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea

unor drepturi și obligații în contextul interpretării

sistematice a contractului.

În afară de o

definiție legală a clauzei abuzive legea ne oferă și

elemente de identificare

in concreto

a acestor clauze, precum și

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste

dispoziții contractuale pentru a fi considerate abuzive.

Astfel, clauzele care au

fost negociate direct cu consumatorul nu pot fi considerate abuzive; este

soluția ce se desprinde din interpretarea

per a contrario

a art. 4

alin. (1) din lege. Sarcina probei negocierii directe cu consumatorul revine

comerciantului [art. 4 alin. (3)], iar clauzele contractuale vor fi

interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, și separat,

de sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării

sistematice "a ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare

la reglementarea de ansamblu a contractului.

În cauză,

recurenta-reclamantă R.G. susține că sunt îndeplinite

cerințele art. 4 din Lega nr. 193/2000 și ale art. 78 din Legea nr.

296/2004 privind Codul consumului, pentru a se constata caracterul abuziv al

clauzei înscrise în art. 10 din Condițiile Generale de Creditare,

întrucât, pe de o parte, prin transformarea debitului de plată către

B.C.R. într-un sold scadent anticipat se creează un dezechilibru

semnificativ, iar, pe de altă parte, această prevedere

contractuală nu ar fi fost negociată în mod direct cu recurenta.

Înalta Curte

reține, însă, că, clauza invocată de către

recurenta-reclamantă nu poate fi considerată abuzivă, întrucât,

din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților în detrimentul

consumatorului, în înțelesul legii, așa cum s-a arătat mai sus

(dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea, însă, în detrimentul

comerciantului - în speță, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA

București, prin anularea clauzei), iar, din punct de vedere subiectiv,

comerciantul nu a procedat cu rea-credință, dimpotrivă,

consumatorul - recurenta-reclamantă - își invocă propria

culpă, prin neîndeplinirea uneia dintre obligațiile sale, aceea de

plată a ratelor la scadență.

Mai mult, clauza

stipulată la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare trebuie

interpretată coroborat cu prevederile art. 8, potrivit cu care

"Nerespectarea de către împrumutat a oricăreia dintre

obligațiile sale asumate prin prezentul contract și/sau contractele

accesorii acestuia constituie caz de culpă". Or, în cazul de

față, intimata-pârâtă  SC  B.C.R. SA București a

notificat recurenta cu privire la debitul său neachitat, pentru prima

dată la 29 iunie 2008, dată la care, până la cesionarea

efectivă a creanței, 16 iunie 2009, avea pe deplin posibilitatea de

a-și achita debitul restant.

Faptul că debitorul

obligației, în speță, recurenta-reclamantă, a fost în

incapacitate de plată, prin ea însăși nu justifică

declararea ca fiind abuzivă a unei clauze contractuale, prin cesionarea

creanței schimbându-se doar titularul dreptului de a încasa creanța,

și nicidecum drepturile și obligațiile creditorului, cu atât mai

mult cu cât, prin corespondența dintre părți, intimata-pârâtă

a notificat recurentei, în repetate rânduri, că înregistrează debite

și urmează a fi demarată procedura de executare silită

împotriva acesteia.

În aprecierea

caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii

contractului, circumstanțele și exprimarea clară și

inteligibilă a clauzelor acestuia, toate, în condițiile unei

obligații rezonabile a consumatorului, și nu pot privi nici definirea

obiectului contractului, nici caracterul adecvat al cesiunii, în măsura în

care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum

rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii nr.

193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Cât privește

susținerea recurentei-reclamante, în sensul că această prevedere

contractuală stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod

direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat

că, la art. 21 din Contractul de credit bancar, cu titlu de "clauze

speciale", s-a stipulat: "Prin semnarea prezentului contract, declar

că am citit, înțeles și mi-au fost explicate clauzele acestuia,

pe care mi le însușesc în întregime", astfel încât, față de

conținutul acestei clauze, Înalta Curte apreciază critica recurentei

drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului, care

presupune o reală negociere a acestuia și care exclude abuzul de

drept al părții determinante în pretinsul raport de adeziune creat.

De altfel, instanța

va observa că, la data încheierii contractului, recurenta-reclamantă

a avut un consimțământ informat, dată fiind competența

notorie a acesteia, care avea o pregătire economică superioară,

deținând funcție de director economic, și care nu a solicitat

informații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor din

contract, pregătirea sa   profesională fiind

suficientă pentru o reprezentare reală și corectă a

drepturilor și obligațiilor sale decurgând din contractul încheiat.

Astfel fiind, nu se

poate constata vreo încălcare de către instanța de apel a

prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 78 din Legea nr.

296/2004 privind Codul consumului, în aprecierea asupra clauzei înscrise la

art. 10 din Condițiile generale, respectiv, această clauză nu

poate fi considerată abuzivă, așa încât și motivul de

recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Față de cele

de mai sus, constatându-se că hotărârea instanței de apel

cuprinde motivele pe care se sprijină și că aceasta nu a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nefiind,

astfel, incidente cazurile de modificare invocate, Înalta Curte constată

că recursul formulat de recurenta-reclamantă R.G. este nefondat.

Pentru cele ce preced,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă

ca nefondat.