ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 12/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 12/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 17 ianuarie 2012

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, la data de 11 iunie 2010, sub nr. 4216/40/2010,

reclamanta R.G. a chemat în judecată pârâtele SC B.C.R. SA București, SC B.F.P.

SRL București și SC S.C SRL București, solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce o va da, să dispună: anularea contractului de cesiune nr. J 254/2009,

încheiat de B.C.R. cu SC B.F.P. SRL București și, pe cale de consecință,

constatarea nulității absolute de drept și a contractului de cesiune nr. 49 din

05 august 2009 către SC S.C. SRL București; repunerea în situația anterioară și

renegocierea contractului de credit nr. 897 din 03 octombrie 2007, pe care l-a

încheiat cu B.C.R. Botoșani, în faza inițială; cu cheltuieli de judecată.

La data de 3

septembrie 2010, pârâta SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la dosar,

prin care a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii, în raport de

neîndeplinirea procedurii prealabile de conciliere directă, prevăzută de art.

720

1

alin. (1) C. proc. civ., și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC B.C.R. SA București, iar, pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

La data de 16

septembrie 2010, pârâta SC B.F.P. SRL București a depus întâmpinare la dosar,

prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată,

excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Botoșani, excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a SC B.C.R. SA București, Sucursala

Județeană Botoșani, și a SC B.C.R. SA București, Agenția S.L., și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar, pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă.

La data de 12

octombrie 2010, reclamanta R.G. a depus precizări la întâmpinări și completare

la acțiunea introductivă de instanță, în sensul de a se constata că prevederea

contractuală înscrisă la art. 10 din condițiile generale de creditare, anexă la

contractul de credit bancar nr. 897 din 3 octombrie 2007, constituie clauză

abuzivă, astfel cum este definită prin Legea nr. 193/2000, solicitând a se

dispune anularea art. 10 din condițiile generale de creditare - cesiunea de

creanță, și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a

contractelor de cesiune ulterioare.

Prin încheierea

de ședință pronunțată la data de 28 octombrie 2010, Tribunalul Botoșani, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, cu privire la excepțiile

invocate de pârâta SC B.F.P. SRL București, prin întâmpinare, a respins

excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, pentru că aceasta este parte în

contractul de credit, încât legitimitatea procesuală este fără dubii, și a

respins excepția necompetenței teritoriale a tribunalului, în baza art. 10

alin. (1) - (4) C. proc. civ., câtă vreme contractul de credit a fost încheiat

în Botoșani, unde se efectuează și plățile de rambursare a creditului.

Referitor la

excepțiile invocate de B.C.R. SA București, respectiv, lipsa calității

procesuale pasive a băncii, instanța a respins-o, pentru că banca este parte în

contractul de credit; excepția prematurității - instanța a respins-o, având în

vedere că nu se impune concilierea prealabilă pentru ambele petite invocate în

cauză, nefiind vorba de plata unor sume de bani; instanța a respins excepția

lipsei calității procesuale de folosință a Agenției S.L. Botoșani și a

Sucursalei Botoșani ale B.C.R., ca lipsită de interes, pentru că aceste

entități nu apar pe concept.

La termenul de

judecată din data de 25 noiembrie 2010, pârâta SC B.C.R. SA București a depus

întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei și excepția nulității cererii

completatoare a cererii de chemare în judecată, iar, pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

completată, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr.

215, pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, Tribunalul Botoșani, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în anulare

formulată de reclamanta R.G., în contradictoriu cu pârâtele SC B.C.R. SA

București, SC B.F.P. S.R.L. București și SC S.C. SRL București, ca nefondată.

In motivarea

acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

In ce privește

petitul principal al acțiunii, Tribunalul a avut în vedere, în primul rând,

contextul de fapt al invocării caracterului abuziv al clauzei enunțate,

respectiv, situația de trecere la scadență anticipată de către creditorul

bancar B.C.R. S.A. a întregului credit restant, plus dobânzi aferente.

In continuare,

pășind la a analiza dacă este dată ipoteza art. 79 din Legea nr. 296/2004,

respectiv, a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a apreciat că,

în speță, nu există vreun dezechilibru în privința drepturilor/obligațiilor

reclamantei, care să se fi produs pe calea cesiunii datoriei sale între B.C.R.

S.A. și SC B.F.P. S.R.L. București.

Fie și dacă se

apreciază numai prin prisma condițiilor de restituire a întregii sume de către

reclamantă, se poate observa că noii săi creditori, pe rând, au oferit condiții

mai bune decât sancțiunea executării integrale, oferind debitoarei o eșalonare

a datoriei acesteia. Iar aceste condiții de restituire nu trebuie privite prin

prisma celor convenite prin contractul nr. 897/2007, care s-ar fi aplicat în

contextul îndeplinirii obligației de plată a ratelor și care nu mai erau

actuale la data cesiunii, tocmai din cauza neplății ratelor, din culpa

exclusivă a reclamantei.

Câtă vreme nu se

poate socoti un contract bancar ca un contract

„intuitu personae

", oricâtă

fidelizare ar fi reușit banca în raport de clientul său, orice contract bancar

poate evolua prin intermediul cesiunii de creanță, iar includerea în condițiile

generale de creditare a unei asemenea posibilități nu are nici o legătură cu

ceea ce s-a definit ca fiind „clauză abuzivă".

In continuare, cu

referire la petitul al doilea al acțiunii, tribunalul a reținut că acesta apare

ca nefondat; câtă vreme nu s-a dovedit că clauza care a permis cesiunea atacată

ar fi de natură abuzivă, consecința nulității absolute extrasă de reclamantă

dintr-o asemenea ipoteză nu se poate manifesta. Deci, nu există nulitatea

absolută invocată pentru primul dintre actele de cesiune atacate, iar atare

pretinsă nulitate absolută nu poate atinge nici contractul de cesiune

subsecvent.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta R.G., la data de 18 martie

2011, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

Prin decizia nr.

49, pronunțată la data de 03 iunie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de

reclamanta R.G. împotriva sentinței nr. 215 din 27 ianuarie 2011, pronunțată de

Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

în dosarul nr. 4216/40/2010, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B.C.R. SA

București, SC B.F.P. S.R.L. București și SC S.C. S.R.L. București, ca nefondat.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele

aspecte:

Reclamanta-apelantă

a invocat premisa eronată, de altfel, a necesității acordului său pentru

valabilitatea contractelor de cesiune de creanță; or notificarea debitorului

cedat este necesară doar pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor, iar nu

pentru valabilitatea cesiunii.

Instanța a

reținut că, dreptul cesionarului ia naștere din momentul încheierii

contractului de cesiune, dar devine opozabil debitorului cedat doar după data

notificării cesiunii către debitor sau după acceptarea ei de către acesta,

conform art. 1393 C. civ., ambele condiții (deși alternative) fiind îndeplinite

în cauză, prin notificarea reclamantei-apelante și prin semnarea contractului

de credit ce include clauza stipulată prin art. 10.

Instanța a

apreciat că art. 10 din contract nu poate fi considerat o clauză abuzivă,

nefiind îndeplinite condițiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

Una din

condițiile esențiale pentru stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză

să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile

părților.

Or, prin

cesionarea creanței se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța și

nicidecum drepturile și obligațiile debitorului. De remarcat este însă faptul

că și în lipsa unei astfel de clauze contractuale exprese, cum este cea

prevăzută prin art. 10, cesiunea de creanță tot ar fi fost posibilă, întrucât

orice creanță poate fi obiect al unei cesiuni, conform art. 391 și următoarele

C. civ., excepție făcând salariul și pensia de întreținere.

Ca urmare, nu se

poate reține încălcarea unor dispoziții interne, respectiv, art. 79 din Legea

nr. 296/2004, precum și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și nici a

dispozițiilor din dreptul comunitar, respectiv, Directiva nr. 87/102/CEE a

Consiliului Europei, modificată prin Directiva nr. 98/7/CE a Parlamentului

European si a Consiliului.

Prevederile art.

2 alin. (3) din Directiva nr. 87/102/CEE, astfel cum a fost modificată,

stabilesc că dispozițiile art. 1 a) și ale art. 4- 12 nu se aplică în cazul

contractelor de credit sau contractelor prin care se promite acordarea unui

credit, garantate prin ipotecă asupra unui bun imobil.

Or, în speță,

creditul acordat reclamantei a fost garantat cu ipotecă asupra a două imobile,

așa încât raporturile juridice dintre părți ce au generat litigiul de față, nu

cad sub incidența Directivei sus­menționate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta R.G., solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare,

iar, în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțate, în

sensul admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

In recursul său,

întemeiat în drept pe prevederile pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă R.G. a invocat, în esență, următoarele motive:

cererii sale de anulare a contractelor de cesiune.

In speță,

judecătorii apelului au făcut o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia

nu rezultă ce au avut în vedere atunci când au pronunțat soluția de respingere

a apelului, dacă au analizat și cauzele de anulare a contractelor de cesiune,

aspect ce reiese în principal din motivarea făcută.

Mai mult, fără a

analiza clauzele acestor contracte, cu toate că prin contractele de cesiune

întregul sold a fost declarat scadent anticipat, fără nici o eșalonare la

plată, fapt ce o prejudiciază totalmente, judecătorii din apel au hotărât că

„în speță, nu există vreun dezechilibru în privința drepturilor/obligațiilor

reclamantei care să se fi produs pe calea cesiunii datoriei sale între B.C.R.

S.A și SC B.F.P. SRL București".

Dreptul la un

proces echitabil, garantat de art. 6 pct. l din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, impune instanței de judecată obligația de a proceda la

examinarea argumentelor, mijloacelor și elementelor de probă indicate de părți,

în cadrul procesului, aprecierea pertinenței acestora și pronunțarea unei

soluții motivate în fapt și în drept.

Întrucât, în

cauză, deficiențele demonstrației juridice echivalează cu necercetarea

motivelor de apel și, în consecință, cu nemotivarea hotărârii, în temeiul art.

312 și art. 315 C. proc. civ., solicită recurenta-reclamantă să se desființeze

decizia atacată și să se trimită cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea deciziei curții

de apel, admiterea apelului și, în consecință, constatarea caracterului abuziv

al art. 10 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit

bancar 897 din 03 octombrie 2007 pe care l-a încheiat cu B.C.& S.A.

Totodată, să se dispună anularea contractelor de cesiune încheiate în baza

respectivelor clauze între B.C.R. S.A. și SC B.F.P. SRL București, și apoi, între

SC B.F.P. SRL București si SC S.C. SRL București.

Consideră

recurenta că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Legea nr. l93/2000, precum

și cele ale art. 78 din Legea nr. 296/2004, pentru a se constata caracterul

abuziv al clauzei incluse în art. 10 din Condițiile Generale de Creditare,

întrucât, prin transformarea debitului de plată către B.C.R. S.A., pe care urma

să-1 achite în rate, într-un sold scadent anticipat, fără nicio eșalonare la

plată, se creează un dezechilibru semnificativ în dauna drepturilor și

obligațiilor sale.

Se mai susține că

această prevedere contractuală nu a fost negociată în mod direct cu reclamanta,

având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard.

Deși legea nu

interzice de plano încheierea de contracte preformulate, totuși, pentru a nu fi

abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul

consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru

semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

In concluzie,

clauza stabilită în art. 10 creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4

alin. (l)

din Legea nr. 193/2000.

La data de 12

ianuarie 2012, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București a depus întâmpinare la

dosar, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând

recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept

indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Criticile

formulate de recurentă în susținerea primului motiv de recurs invocat, ce poate

fi încadrat în drept în prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., vizează

faptul că, în opinia sa, "judecătorii apelului au făcut o motivare sumară

a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce au avut în vedere atunci când

au pronunțat soluția și dacă au analizat și cauzele de anulare a contractelor

de cesiune".

Acest motiv de

recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.

Astfel, conform

art. 295 C. proc. civ., instanța de apel trebuie să verifice, în limitele

cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță.

Într-adevăr, în

conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârile judecătorești se dau în numele legii și ele trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței

de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care

sunt argumentele în măsură să îi susțină soluția pronunțată, apare ca

esențială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de

natură să înlăture orice

arbitrariu, să

convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei

decizii,

în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Insă, este

indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să

răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și

aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel.

Or, în cauză, Înalta

Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de

reclamantă, apărările și susținerile părților în litigiu, cu referire specială

la cauzele de anulare a celor două contracte de cesiune de creanță, în raport

cu invocarea caracterului abuziv al clauzei stipulate prin art. 10 din

Condițiile generale de creditare, anexa la contractul de credit nr. 897 din 3

octombrie 2007.

Astfel, instanța

de apel a arătat, în cuprinsul hotărârii sale, care sunt motivele pe care se

sprijină soluția dată cererii de apel, cele pentru care a reținut că art. 10

din contract nu poate fi considerat o clauză abuzivă și a apreciat, ca

neîntemeiate, susținerile privind anularea contractelor de cesiune, răspunzând

motivelor de apel care vizau fondul dreptului litigios, cel puțin, pentru a le

aprecia pertinența, și înlăturându-le în totalitate, ca fiind neîntemeiate.

Din cuprinsul

deciziei recurate, este de observat că, instanța de apel, în argumentarea

soluției date, a arătat faptul că "art. 10 din contract nu poate fi

considerat o clauză abuzivă, nefiind îndeplinite condițiile legale pentru

constatarea caracterului abuziv, iar una din condițiile esențiale pentru

stabilirea caracterului abuziv este ca acea clauză să creeze un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Or, prin

cesionarea creanței, se schimbă doar titularul dreptului de a încasa creanța, și

nicidecum drepturile și obligațiile debitorului, iar cât privește cauzele de

anulare a contractelor de cesiune, instanța de apel, amplu argumentat și

detaliat, a răspuns inclusiv acestui capăt de cerere, reținând: "Reclamanta-apelantă

a invocat premisa, eronată, de altfel, a necesității acordului său pentru

valabilitatea contractelor de cesiune de creanță; or notificarea debitorului

cedat este necesară doar pentru opozabilitatea cesiunii față de debitor, iar nu

pentru valabilitatea cesiunii".

In motivarea

soluției de neprimire a acestei susțineri s-a arătat că "dreptul

cesionarului ia naștere din momentul încheierii contractului de cesiune, dar

devine opozabil debitorului cedat doar după data notificării cesiunii către

debitor sau după acceptarea ei de către acesta, conform art. 1393 C. civ.,

ambele condiții (deși alternative) fiind îndeplinite în cauză prin notificarea

reclamantei-apelante și prin semnarea contractului de credit ce include clauza

stipulată prin art. 10".

Mai mult, Curtea

de Apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită de cu

certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu probele

câștigate cauzei, aplicație obligatorie, ce conferă suport legal soluției

pronunțate.

Așa fiind,

decizia atacată cu recurs este temeinic și pe deplin motivată, cuprinde

motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea

soluției, motive care sunt concordante cu actele existente în dosar și cu

celelalte probe administrate, iar verificarea temeiniciei și legalității

soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de

apelanta-reclamantă, s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele

arătate.

Este util a sublinia

că o astfel de decizie respectă exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul

la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție include, printre

altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră

pertinente pentru cauza lor.

Întrucât

Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci

drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico contra Italia clin 13 mai

1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații

sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către

instanța sesizată.

Altfel spus, art.

6 implică, mai ales în sarcina "instanței", obligația de a proceda la

un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale

părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra

România din 28 iulie 2008).

Or, în speță, așa

cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost suficient motivată,

sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, instanța de apel

examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse, și, astfel,

cererea reclamantei, soluționată prin hotărâre, a fost examinată în mod

echitabil, fiindu-i, astfel, pe deplin respectat dreptul său la un proces

echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Înalta Curte

găsește nefondat și ce-l de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în

drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța de apel

apreciind, în mod corect și judicios, legalitatea clauzei reglementate la art. 10

din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit bancar

pentru persoane fizice nr. 897 din 3 octombrie 2007.

In acest sens, se

constată că instanța de apel a reținut o situație de fapt corectă în cauză, pe

baza probelor administrate, și a făcut o interpretare și aplicare legală a

dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) și art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 1202

C. proc. civ., art. 966 C. civ. și art. 2, art. 9 și art. 24 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, prin

acțiunea introductivă de instanță, întemeiată în drept pe prevederile art. 1373

C. civ., reclamanta R.G. a solicitat anularea contractului de cesiune nr. J

254/2009, încheiat de B.C.R. cu SC B.F.P. SRL București și, pe cale de

consecință, constatarea nulității absolute de drept și a contractului de

cesiune nr. 49 din 05 august 2009 către SC S.C. SRL București; repunerea în

situația anterioară și renegocierea contractului de credit nr. 897 din 03

octombrie 2007, pe care l-a încheiat cu B.CR Botoșani, în faza inițială.

La data de 12

octombrie 2010, reclamanta R.G. a depus la dosar precizare de acțiune, arătând

că înțelege să completeze acțiunea și cu cererea de a se constata că prevederea

contractuală din art. 10 din Condițiile generale de creditare, anexă la

contractul de credit bancar nr. 897 din 3 octombrie 2007, constituie clauză

abuzivă, astfel cum este definită prin Legea nr. 193/2000, solicitând a se

dispune anularea art. 10 din condițiile generale de creditare - cesiunea de

creanță și, pe cale de consecință,constatarea nulității absolute a contractelor

de cesiune ulterioare precizate.

Or, clauza

înscrisă la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare - Anexă la Contractul

de credit bancar nr. 897 din 03 octombrie 2007, potrivit cu care "Banca

poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul

contract", nu poate fi considerată,

ab initio

, ca fiind abuzivă, întrucât

această clauză nu are ca obiect conținutul drepturilor și obligațiilor

părților, ci este exterioară lor, și anume, privește posibilitatea asumată de

către Bancă de a-și substitui unui terț drepturile și obligațiile sale, deci,

nu poate fi vorba de incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, drepturile

și obligațiile părților fiind reglementate la art. 7 din Condițiile Generale de

Creditare - "Obligații și Drepturi".

Pe de altă parte,

sancțiunea prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu este nulitatea clauzei, ci

posibilitatea de a cere despăgubiri sau rezilierea clauzei.

Prin urmare,

constatarea ca abuzivă a clauzei nu ar conduce la nulitatea contractelor de

cesiune succesivă, al căror regim este reglementat de art. 1393 C. civ., ale

cărui dispoziții au fost respectate în cauză și nu ar fi avut aptitudinea de a

atrage nulitatea contractelor de cesiune ulterioare, întrucât regimul lor

juridic este reglementat de art. 1393 C. civ.

Totodată, este de

observat că, în speță, este vorba despre un drept de consum, fiind supus

analizei un contract de credit, iar legea aplicabilă este Legea nr. 289/2004

privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate

consumatorilor

persoane fizice, care, la

art. 20, stipulează că: "Prevederile prezentei legi se

completează

cu dispozițiile ... Legii nr. 193/2000".

In accepțiunea

art. 4 al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate

între comercianți si consumatori, clauză abuzivă este considerată acea clauză

care nu a fost negociată direct cu consumatorul și "prin ea însăși sau

împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului

și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților".

In definiția

legală sunt precizate elementele constitutive ale clauzei abuzive, și anume:

caracterul nenegociat sau insuficient negociat al acestor clauze, încălcarea

exigențelor bunei-credințe, dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

O clauză

contractuală va fi considerată ca ne fiind negociată direct cu consumatorul

dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să

influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau

condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului

sau serviciului respectiv [art. 4 alin. (2)].

In ceea ce

privește exigența bunei-credințe, este de precizat că buna-credință

contractuală este prezumată de lege - art. 970 C. civ., având o aplicare

generală.

Legea nr. 193/2000

introduce noțiunea de echilibru contractual. Echilibrul contractual presupune o

anume potrivire între drepturile și obligațiile părților, o justă repartizare a

acestora, pe întreaga durată a acestuia. Prin opoziție, dezechilibrul

contractual înseamnă nepotrivire, discrepanță între elementele conținutul

contractului, adică, alterarea globală a armoniei sale, înclinarea unuia sau

altuia dintre talgerele balanței justului contractual, fie că aceasta afectează

însăși nașterea contractului, fie că privește executarea lui.

Dezechilibrul

semnificativ între drepturile și obligațiile părților se obiectivează în

funcție de specificul fiecărei clauze abuzive; de obicei, dezechilibrul contractual

rezultă ex re din chiar stipularea unei astfel de clauze. Așa cum se precizează

în lege, dezechilibrul trebuie să fie semnificativ, deoarece nu orice

dezechilibru poate releva o clauză abuzivă (de exemplu, profitul obținut de

comerciant prin adaosul comercial în cazul unui bun vândut este ceva firesc,

dat fiind faptul că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este

profitul -

finis meractorum est lucrum

). Caracterul semnificativ al

dezechilibrului se poate aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea

sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării

sistematice a contractului.

În afară de o

definiție legală a clauzei abuzive, legea ne oferă și elemente de identificare in

concreto a acestor clauze, precum și condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească aceste dispoziții contractuale pentru a fi considerate abuzive.

Astfel, clauzele

care au fost negociate direct cu consumatorul nu pot fi considerate abuzive;

este soluția ce se desprinde din interpretarea per a contraria a art. 4 alin.

(1) din lege. Sarcina probei negocierii directe cu consumatorul revine

comerciantului [art.4 alin. (3)], iar clauzele contractuale vor fi

interpretate, în vederea stabilirii caracterului lor abuziv, și separat, de

sine stătător, dar mai ales utilizând metoda interpretării sistematice "a

ceea ce rezultă din actul întreg", prin raportare la reglementarea de

ansamblu a contractului.

In cauză,

recurenta-reclamantă R.G. susține că sunt îndeplinite cerințele art. 4 din Lega

nr. 193/2000 și ale art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului,

pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 10 din

Condițiile Generale de Creditare, întrucât, pe de o parte, prin transformarea

debitului de plată către B.C.& într-un sold scadent anticipat se creează un

dezechilibru semnificativ, iar, pe de altă parte, această prevedere

contractuală nu ar fi fost negociată în mod direct cu recurenta.

Înalta Curte

reține, însă, că, clauza invocată de către recurenta-reclamantă nu poate fi

considerată abuzivă, întrucât, din punct de vedere obiectiv, nu s-a creat un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pârtilor în

detrimentul consumatorului, în înțelesul legii, așa cum s-a arătat mai sus

(dimpotrivă, acest dezechilibru s-ar crea, însă, în detrimentul comerciantului -

în speță, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București, prin anularea clauzei), iar,

din punct de vedere subiectiv, comerciantul nu a procedat cu rea- credință,

dimpotrivă, consumatorul-recurenta-reclamantă - își invocă propria culpă, prin

neîndeplinirea uneia dintre obligațiile sale, aceea de plată a ratelor la

scadență.

Mai mult, clauza

stipulată la art. 10 din Condițiile Generale de Creditare trebuie interpretată

coroborat cu prevederile art. 8, potrivit cu care "Nerespectarea de către

împrumutat a oricăreia dintre obligațiile sale asumate prin prezentul contract

și/sau contractele accesorii acestuia constituie caz de culpă". Or, în

cazul de față, intimata-pârâtă SC B.C.R. SA București a notificat recurenta cu

privire la debitul său neachitat, pentru prima dată la 29 iunie 2008, dată la

care, până la cesionarea efectivă a creanței, 16 iunie 2009, avea pe deplin

posibilitatea de a-și achita debitul restant.

Faptul că

debitorul obligației, în speță, recurenta-reclamantă, a fost în incapacitate de

plată, prin ea însăși nu justifică declararea ca fiind abuzivă a unei clauze

contractuale, prin cesionarea creanței schimbându-se doar titularul dreptului

de a încasa creanța, și nicidecum drepturile și obligațiile creditorului, cu

atât mai mult cu cât, prin corespondența dintre părți, intimata-pârâtă a

notificat recurentei, în repetate rânduri, că înregistrează debite și urmează a

fi demarată procedura de executare silită împotriva acesteia.

In aprecierea

caracterului abuziv al unei clauze se au în vedere momentul încheierii

contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a clauzelor

acestuia, toate, în condițiile unei obligații rezonabile a consumatorului, și

nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al

cesiunii, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și

inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind dispozițiile Legii

nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Cât privește

susținerea recurentei-reclamante, în sensul că această prevedere contractuală

stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind

preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din Contractul de

credit bancar, cu titlu de "clauze speciale", s-a stipulat:

"Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înțeles și mi-au

fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însușesc în întregime",

astfel încât, față de conținutul acestei clauze, înalta Curte apreciază critica

recurentei drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului,

care presupune o reală negociere a acestuia și care exclude abuzul de drept al

părții determinante în pretinsul raport de adeziune creat.

De altfel, instanța

va observa că, la data încheierii contractului, recurenta-reclamantă a avut un

consimțământ informat, dată fiind competența notorie a acesteia, care avea o

pregătire economică superioară, deținând funcție de director economic, și care

nu a solicitat informații suplimentare cu privire la înțelesul clauzelor din

contract, pregătirea sa profesională fiind suficientă pentru o reprezentare

reală și corectă a drepturilor și obligațiilor sale decurgând din contractul

încheiat.

Astfel fiind, nu

se poate constata vreo încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 4

alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind

Codul consumului, în aprecierea asupra clauzei înscrise la art. 10 din

Condițiile generale, respectiv, această clauză nu poate fi considerată abuzivă,

așa încât și motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este

nefondat.

Față de cele de

mai sus, constatându-se că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe

care se sprijină și că aceasta nu a fost

dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nefiind, astfel, incidente

cazurile

de modificare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta-reclamantă

R.G. este nefondat.

Pentru cele ce

preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUME LE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă R.G. împotriva deciziei nr. 49 din 03 iunie

2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie

2012.