ÎCCJ, decizie (scj.ro #224995)

Acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă mobiliară asupra unor creanțe. Condiții de admisibilitate în raport cu dispozițiile art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Privilegiile și garanțiile reale. Ipoteca

Index alfabetic: Acțiune în constatarea nulității absolute

Contract de ipotecă

Ipotecă mobiliară

Cesiune de creanță

Condiții de validitate

O.U.G. nr. 146/2002, art. 6 alin. (1), art. 6 ind. 1 alin. 1

C. civ., art. 2347 alin. (2)

Potrivit prevederilor

art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, „Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Dispozițiile acestui text de lege se referă, exclusiv, la cesiunea de creanță, iar nu la contractul de ipotecă mobiliară asupra unei creanțe, astfel încât cerința impusă de art. 6 ind. 1 din O.U.G.  nr. 146/2002, în sensul de a se obține acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice, nu constituie o condiție necesară pentru încheierea valabilă a actului.

Prin urmare, întrucât cele două contracte sunt distincte, având scopuri și efecte diferite, în condițiile în care excepția este de strictă interpretare și aplicare, această normă specială nu poate fi aplicată contractului de ipotecă mobiliară.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 483 din 5 martie 2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 03.06.2020, reclamanta A. SRL a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă mobiliară nr. R200020110095688246 din 07.11.2011, modificat prin actul adițional nr. 1, în limita sumei de 850.000 lei, încasate de B. Bank România S.A., și a celei de 1.072.067,36 lei, ce urmează a fi încasată, de la societatea C. S.A. Sfântu Gheorghe, conform notelor depuse la dosar de lichidatorul judiciar în data de 9.02.2022 (potrivit f. 156 și 158 vol. II, f. 2 vol. III și susținerilor reprezentantului convențional al reclamantei de la termenul de judecată din 23 martie 2022), întrucât a fost încălcată dispoziția art. 6^1 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, mai exact lipsește acceptul prealabil, exprimat în scris, al societății C. S.A. Sfântu Gheorghe.

În ce privește pretențiile aferente capătului nr. 2 din cererea de chemare în judecată, la termenul din 10 martie 2021, s-a dispus disjungerea și formarea unui nou dosar, având nr. x/1285/2021.

Prin sentința civilă nr. 754 din 08.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/1285/2020 al Tribunalului Specializat Cluj s-a  respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții D. România S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C.I.I. E., B. Bank România S.A. și Comitetul creditorilor debitoarei D. România S.R.L. prin președinte F. S.A.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta.

Prin decizia nr. 399/2023 din 03 iulie 2023, Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 754, pronunțată la data de 08.04.2022 în dosarul nr. x/1285/2020 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

În motivare se arată, cu privire la nulitatea contractului de ipotecă, că soluția pronunțată de prima instanță a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 și a prevederilor care reglementează cesiunea de creanță și ipoteca mobiliară asupra creanțelor, recurenta redând conținutul dispozițiilor amintite.

Susține recurenta că, în ciuda celor reținute de prima instanță, pentru aplicarea acestei prevederi legale contractelor de ipotecă mobiliară nu este necesară niciun fel de analogie, deoarece prevederea citată nu stipulează faptul că se aplică contractelor de cesiune de creanță, ci condițiile în care operatorii „pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice”.

Formularea aleasă de legiuitor este suficient de largă pentru a include orice fel de operațiune juridică care poate avea ca efect cesiunea drepturilor. Or, nu doar cesiunea de creanță poate avea acest efect, existând și alte operațiuni care au acest efect: schimbul, donația, aportul la capitalul social, precum și ipoteca mobiliară asupra creanțelor.

Interpretarea dată de prima instanță este formalistă și nu ține cont nici de litera legii, cu atât mai puțin de „spiritul” acesteia. Chiar dacă prevederea citată cuprinde sintagma „pot cesiona”, nu poate fi reținută aplicabilitatea acestei dispoziții numai contractelor de cesiune de creanță, pentru motivele arătate anterior.

Arată recurenta că, deși există diferențe între cesiunea de creanță și ipoteca mobiliară (în general), diferențele sunt mult atenuate când ipoteca mobiliară vizează o creanță. Deși cea mai evidentă diferență vizează scopul celor două instituții (cesiunea de creanță vizează transferul, iar ipoteca vizează garanția), totuși prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ. recunosc

expressis verbis

faptul că și cesiunea de creanță poate fi încheiată în scop de garanție.

Se susține, de asemenea, că efectul de cesiune este de esența contractului de ipotecă mobiliară asupra creanțelor, acest aspect reprezentând o importanță deosebită pentru justa aplicare a prevederilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002. Astfel, dacă în cazul contractului de ipotecă, în general, ipoteca conferă dreptul de urmărire fără un transfer de proprietate de la garant la creditor (ca regulă), ipoteca mobiliară asupra creanțelor are un astfel de efect la simpla solicitare a creditorului [conform art. 2465 alin. (2) C. civ.), aceasta constituind esența instituției, respectiv forța juridică care îi dă valoare practică. Mai mult decât atât, însăși legea stipulează că ipotecii mobiliare asupra creanțelor (nu orice ipotecă, ci doar aceea asupra creanțelor) i se aplică prevederile din materia cesiunii de creanță [a se vedea art. 2465 alin. (2) C. civ.), recunoscând faptul că efectul de cesiune este de esența acestei instituții.

Aceasta deoarece încheierea unui contract de ipotecă mobiliară asupra unei creanțe conferă dreptul creditorului de a solicita plata direct de la debitorul cedat, întocmai ca în cazul cesiunii de creanță, când debitorul nu-și onorează obligațiile.

Mai mult, încheierea unui contract de ipotecă mobiliară conferă dreptul creditorului de a vinde (cesiona) creanța. Or, pentru a o putea vinde, înseamnă că aceasta iese din patrimoniul debitorului și intră în patrimoniul creditorului, întocmai ca în cazul în care ar fi existat o cesiune de creanță (cesiunea de creanță implică schimbarea titularului creanței, de la cedent la cesionar - creanța iese din patrimoniul cedentului și intră în patrimoniul cesionarului).

Recurenta a arătat că, prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel mai susține că legiuitorul folosește la art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 doar noțiunea de „cesionar”, ceea ce exclude aplicabilitatea altor instituții care au ca efect transmiterea unei creanțe, cum ar fi vânzarea, donația, etc.

Însă, în opinia recurentei, acest argument nu este în măsură să confirme netemeinicia acțiunii. Astfel, cesiunea de creanță este o specie a contractului de vânzare, noțiunile de „cedent și cesionar” fiind identice cu cele de „vânzător și cumpărător”, terminologia diferită fiind dată de natura bunului (respectiv vânzarea unei creanțe) și nu pentru că cele 2 contracte ar reprezenta operațiuni diferite. Chiar mai mult, în măsura în care cesiunea se face cu titlu gratuit, ceea ce ar reprezenta o donație, în contract se va folosi tot noțiunea de „cedent și cesionar”. În concluzie, folosirea unei terminologii diferite de legiuitor nu are vreo relevanță practică în cauză.

Intimata-pârâtă B. Bank România a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurenta reia criticile formulate în fazele procesuale anterioare, expunând motive de temeinicie; totodată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei care privesc, în sinteză, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 și a prevederilor care reglementează cesiunea de creanță și ipoteca mobiliară asupra creanțelor, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel, potrivit motivului de nelegalitate invocat, „

casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

”.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței ce reglementează cesiunea de creanță și ipoteca mobiliară asupra creanțelor, cu luarea în considerare a prevederilor art. 6 indice 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002.

Instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și, analizând cu rigurozitate prevederile art. 6 indice 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului (forma în vigoare la 6.11.2012), prin raportare la dispozițiile legale care reglementează cesiunea de creanță și ipoteca mobiliară asupra creanțelor, a statuat în mod corect că mecanismul imaginat de legiuitor prin acest text normativ nu poate fi extins și altor operațiuni juridice decât cesiunea de creanță.

Potrivit textului legal indicat, „

Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate

”.

Dispozițiile acestui text de lege se referă, exclusiv, la cesiunea de creanță, iar nu la contractul de ipotecă mobiliară asupra unei creanțe, astfel încât, în mod corect s-a reținut că cerința impusă de art. 6 indice 1 din O.U.G.  nr. 146/2002, în sensul de a se obține acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice, nu constituie o condiție necesară pentru încheierea valabilă a actului adițional nr. 1 la contractul de ipotecă mobiliară cu titlu de garanție asupra creanțelor prezente și viitoare nr. R200020110095688246 din 7.11.2011.

Înalta Curte observă, după cum s-a reținut, sub aspect devolutiv, că intenția părților a fost aceea de a constitui un drept real de garanție asupra creanței cedate, creditoarele ipotecare devenind titularele creanței exclusiv în limita garanției, și nu în sensul transmiterii unei creanțe, cu titlu de garanție, deci a realizării unei cesiuni de creanță.

Obiectul litigiului este reprezentat de pretențiile reclamantei față de pârâtă, în baza unui contract de ipotecă mobiliară asupra unor creanțe, iar nu în temeiul unui contract de cesiune de creanță, cum impun dispozițiile a căror aplicare greșită se invocă, intenția părților fiind aceea de a constitui o garanție prin convenția asumată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, reținând, având în vedere și doctrina, că diferențele majore care pot fi identificate, din perspectiva efectelor recunoscute de lege, dintre cesiunea de creanță și cesiunea de creanță în scop de garanție (în particular) nu permit a pune semnul egalității între cele două instituții.

În lumina considerațiilor doctrinare, a căror reluare nu se mai impune, fiind amplu redate de ambele instanțe devolutive, Înalta Curte reține, în esență, că legiuitorul a reglementat distinct instituțiile juridice aduse în dezbatere, fiecare cu efecte și condiții proprii, precum și că, spre deosebire de ipoteca mobiliară care reprezintă o garanție ce conferă un drept de preferință și urmărire în caz de neexecutare, cesiunea de creanță reprezintă un transfer de proprietate asupra dreptului de creanță, cu sublinierea că mecanismul legal al cesiunii de creanță nu este întâlnit, cu aceleași consecințe în orice operațiune juridică ce are ca efect cesiunea, în sens larg.

De asemenea, se reține că norma specială prevăzută la art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, care instituie o condiție de validitate pentru încheierea contractului de cesiune ce are ca obiect drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate serviciilor prestate sau lucrărilor executate prevăzute la art. 6 alin. (1) din același act normativ, nu poate fi aplicată și în ceea ce privește contractul de ipotecă mobiliară asupra creanțelor, întrucât, pe de o parte, cele două contracte sunt distincte, având scopuri și efecte diferite, iar, pe de altă parte, o normă specială, cum este cea prevăzută de art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, aplicabilă numai contractului de cesiune de creanță, nu poate fi aplicată contractului de ipotecă mobiliară, în condițiile în care excepția este de strictă interpretare și aplicare.

Instanța supremă apreciază, contrar susținerilor recurentei, că textul de lege anterior menționat se referă în mod expres la cesiunea de creanță, având în vedere și faptul că în cuprinsul art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 legiuitorul folosește termenii „cesionar„ și „cesiunea”, fiind mai mult decât evident că textul de lege instituie o condiție de validitate a contractelor de cesiune de creanță ce au ca obiect drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate serviciilor prestate sau lucrărilor executate prevăzute la art. 6 alin. (1) din Ordonanță, fără ca această condiție să poată fi extinsă și la alte contracte.

În acest context, se observă că interpretarea oferită de recurentă prevederilor art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002 este străină de reglementarea și intenția legiuitorului, criticile acesteia urmând a fi respinse ca nefondate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cerința reglementată de art. 6 indice 1 din O.U.G. nr. 146/2002, normă specială, derogatorie de la dreptul comun, se impune a fi îndeplinită exclusiv în ipoteza încheierii unui contract de cesiune de creanță, iar interpretarea restrictivă dată acestor dispoziții este temeinică și legală, extinderea prin analogie a unui text de excepție nefiind permisă.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată, nefiind astfel incident motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. SRL.