Decizia nr. 2507/2015 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Să constate existența în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a unui contract de credit din 24 septembrie 1996, negociat între SC B. SA în calitate de creditor și SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei vechi, nesemnat de părți și neonorat de pârâtă, prin neacordarea creditului respectiv;

Să se constate încetarea la data de 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit din 24 septembrie 1996, ca urmare a încheierii și semnării de către ambele părți a noului contract de credit din 9 octombrie 1996 ce viza acordarea unui nou credit, în cuantum de 1.665.000.000 lei;

Să constate stingerea de drept, la data 9 octombrie 1996, a drepturilor reale de ipotecă, accesorii creditului neacordat, în cuantum de 2.500.000.000 lei vechi, drepturi reale accesorii constituit în favoarea pârâtei SC B. SA prin contractele de garanție imobiliară autentificate din 26 septembrie 1996 din 8 octombrie 1996, pe calea stingerii obligației principale, ca urmare a stingerii obligației principale a SC B. SA de acordare a creditului în cuantum de 2.500.000.000 lei prin încetarea de comun acord la data de 9 octombrie 1996 a efectelor contractului din 24 septembrie 1996;

Să constate că încheierile de autentificare emise de Notarul Public, I. din Piatra Neamț, din 26 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996, precum și contractele de garanție imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri, sunt înscrisuri falsificate;

Să dispună anularea încheierilor de autentificare susmenționate, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de garanție imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri de autentificare;

Să constate inopozabilitatea față de terți a inscripțiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei lași sub nr. 5031, nr. 5032 și nr. 5033 din 26 septembrie 1996 și nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanție reală ipotecară autentificate 26 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii;

Să constate falsificarea de către pârâta SC B. SA a articolului 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, referitor la modul de garantare a creditului acordat, prin înscrierea unor contracte fictive de garanție imobiliară, care nu s-au încheiat niciodată între părți și a altor date fictive referitoare la raporturile juridice dintre părți;

Să constate inexistența vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanți, neîncheierii unor contracte de garanție ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 anterior menționat;

Să constate nulitatea absolută a investirii cu formulă executorie de către Judecătoria Bicaz a contractelor de garanție imobiliară autentificate de Notarul Public, I. din Piatra Neamț, din 26 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996;

Să constate inexistența dreptului de a pune în executare, pe calea executării silite, a contractelor de garanție imobiliară susmenționate, autentificate de Notarul Public, I. din Piatra Neamț, din 26 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996, investite cu formulă executorie de Judecătoria Bicaz;

Să constate nulitatea absolută, precum și inopozabilitatea față de terți a contractului de cesiune de creanță parțială (act sub semnătură privatădin 23 iulie 2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanță: contractele de garanție imobiliară autentificate de Notarul Public, I. din Piatra Neamț, din 26 septembrie 1996;

Să constate nulitatea absolută și inopozabilitatea față de terți a actelor subsecvente de înstrăinare a acestei creanțe prin contracte de cesiune de creanță succesivă a dreptului real de ipotecă respectiv a: - Contractului de cesiune parțială autentificat din 19 august 2003 de Notarul Public, Î.; Contractului de cesiune parțială autentificat din 24 octombrie 2003 de Notarul Public, Î.; - Contractului de cesiune parțială autentificat sub nr. 1864 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public, Î.; - Încheierea de rectificare nr. 8581 din 17 noiembrie 2003 emisă de Notarul Public, Î., prin care se rectifică contractul de cesiune parțială autentificat din 19 august 2003 de același notar; - Încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public, Î.;

Să constate că încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public, Î. reprezintă un înscris falsificat. Prin sentința civilă nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț, secția comercială și de contencios administrativ, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesual pasive, lipsei calității procesual active, a lipsei de interes. A fost admisă excepția de inadmisibilitate și autoritate de lucru judecat, fiind respinse capetele de cerere privind constatarea existenței/încetării contractului de credit din 24 septembrie 1996 ca inadmisibile, iar capetele de cerere privind art. 9 din contractul de credit și constatare inexistență drept ipotecă, ca existând autoritate de lucru judecat. A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind constatarea stingerii ipotecii și inopozabilitate act, constatare fals și anulare act. S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capetelor de cerere nr. 9 și 10 investirea și executarea contractelor de garanție imobiliară. A fost respinsă ca nefondată cererea privind constatarea nulittate absolută act. A fost admisă cererea, respectiv s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanță din 2003 rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 de B.N.P., Î., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificat prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î. A fost respinsă cererea nr. 13 pentru constatare fals ca nefondat. Prin Decizia civilă nr. 47 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanții F. și E. împotriva sentinței nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor din 2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P., Î., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificat prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î., ca nefondate. Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul A., au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelanților F. și E. suma de 7.462,03 lei cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei către F. Recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 47 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Bacău a fost admis prin Decizia civilă nr. 1271 din 8 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; a fost casată decizia, iar cauza trimisă pentru rejudecare, reținându-se în esență că instanța de apel nu a cercetat fondul apelului și nu s-a pronunțat asupra criticilor aduse sentinței tribunalului. În rejudecare, apelurile au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/103/2009*. Prin Decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția a Il-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâții F. și E. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-au respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor din 2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P., Î., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î., ca nefondate. Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul A., au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelantului F. suma de 5.093 lei cheltuieli de judecată, iar apelantului E. suma de 2.370 lei cheltuieli de judecată. Împotriva Deciziei civile nr. 111/2012 a Curții de Apel Bacău, dar și împotriva încheierii de ședință din 23 octombrie 2012, reclamantul A. a declarat recurs. Prin Decizia civilă nr. 679 din 25 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, a fost respins recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 23 octombrie 2012 și a fost admis recursul reclamantului formulat împotriva Deciziei civile nr. 111/2012 a Curții de Apel Bacău, aceasta fiind casată și cauza trimisă pentru rejudecare, reținându-se în esență că instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor în drept pe care le conține prima decizie de casare, respectiv că nu s-a făcut analiza și constatarea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., că deși s-a statuat prin decizia de casare cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, în rejudecare decizia din apel statuează contrariul, că instanța de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile apelantului reclamant, respectiv la cele pe care le evocă. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, sub nr. x/103/2009**. Prin Decizia nr. 162 din 11 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantului A. declarat împotriva sentinței civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. x/103/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC B. SA - prin lichidatori judiciari SC J. SPRL București și SC D. SPRL București, și, în consecință, s-a dispus anularea în parte a sentinței apelate, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererilor din acțiune și s-a respins, ca nefondată, excepția autorității de lucru judecat privind aceste cereri, iar, judecându-le în fond, au fost respinse ca nefondate cererile din acțiune. Totodată, au fost admise apelurile declarate de pârâții F. și E. declarate împotriva sentinței civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Neamț, în Dosarul nr. x/103/2009, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC B. SA - prin lichidator judiciar SC J. SPRL București, SC B. SA - prin lichidator SC D. SPRL București, G. și B.N.P., I. și, în consecință, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate, respectiv în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii nr. 12 din acțiune, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea privind constatarea nulității și inopozabilității contractelor din 2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P., Î., nr. 1863/2003 și nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelanților F. și E. suma de 7.462,03 lei cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei către F. Analizând sentința apelată, sub aspectul criticilor formulate, instanța de apel a apreciat că apelurile pârâților F. și E. sunt fondate, iar apelul reclamantului A. este fondat în limitele și pentru considerentele următoare: În ceea ce privește respingerea capetelor 1 și 2 din acțiunea reclamantului ca inadmisibile, instanța de apel a reținut că motivele de apel sunt nefondate, soluția primei instanțe justificându-se pentru următoarele considerente. Acțiunea prin care se solicită declararea nulității absolute a unui act juridic (ca și cererea în declararea nulității relative) este o acțiune în realizare, iar nu în constatare, întrucât, neexistând nulități de drept, indiferent de felul nulității, instanța verifică existența sau inexistența cauzei de nulitate absolută sau relativă și, dacă este cazul, va pronunța nulitatea, deci va anula actul juridic. în prezenta cauză, prin cererea reclamantul solicită constatarea existenței în trecut a unui drept de creanță al pârâtei, deci nu un drept actual al său astfel cum prevede art. 109 C. proc. civ., iar imediat prin cererea se solicită constatarea inexistenței dreptului solicitat prin cerere, dar care drept nu l-a afirmat vreodată pârâta, respectiv izvorât din contractul de credit din 24 septembrie 1996 pretins de reclamant. Din expunerea situației de fapt, rezultă în mod evident că pe calea unor cereri în constatare formulate sub forma unor capete principale ale acțiunii, reclamantul solicită interpretarea clauzelor inserate în contractele de garanție imobiliară în scopul de a se constata încetarea contractelor de garanție imobiliară (cererea 3), respectiv nulitatea acestora (cererile 4 și 5); ori, raportat la dispozițiile art. 111 C. proc. civ., astfel de cereri sunt inadmisibile din moment ce părțile contractante au posibilitatea de a solicita instanței interpretarea clauzelor neclare sau asupra cărora există divergențe în cadrul unei acțiuni în realizare vizând încheierea, executarea sau încetarea contractului, ceea ce reclamantul a și făcut, astfel cum a reținut și prima instanță, prin formularea capetelor 3, 4, 5 din acțiune, iar în analizarea acestora s-a avut în vedere și urmează a se avea și în apel susținerile reclamantului privind existența și efectele pretinsului contract de credit din 24 septembrie 1996. Analizând în continuare motivele de apel ce vizează respingerea cererii din acțiune, instanța de apel a reținut că în mod corect a fost respins ca nefondat acest capăt de cerere, din probele administrate rezultând inexistența actului juridic pretins de reclamant (atât ca negotium cât și ca instrwnentum), stingerea contractelor accesorii de ipotecă neputând fi dedusă doar din mențiunile inexacte privind data contractului de credit din 1996 și cuantumul creditului acordat. În ceea ce privește capetele 4 și 5 din cerere, reclamantul a invocat o serie de nulități ale contractelor de garanție imobiliară. Sub un prim aspect invocă cauza falsă, respectiv că a fost în eroare la încheierea contractelor cu privire la cauza imediată, el obligându-se să garanteze restituirea unui împrumut de 2.500.000.000 lei. Pentru argumentele expuse în paragraful anterior, aceste motive de nulitate nu sunt întemeiate, reclamantul având la momentul încheierii contractelor de ipotecă reprezentarea faptelor sale, iar cu atât mai mult la momentul semnării contractului de credit când nimic nu-1 împiedica să refuze semnarea și remiterea sumei de 1.665.000.000 lei. în ceea ce privește nerespectarea principiului specializării, nici acest motiv nu a fost găsit întemeiat; ipoteca este supusă principiului specializării sub dublu aspect: imobilul afectat garantării obligației trebuie să fie determinat (art. 1774 C. civ.) la fel ca și valoarea creanței pentru care se constituie garanția (art. 1776 C. civ.); legea nu prevede a fi determinat contractul de credit sau creditul acordat, ci doar valoarea creanței garantate; chestiunea invocată de reclamant (diferența dintre valoarea creanței garantate și creditul acordat) privește executarea contractului de garanție și nu încheierea lui. De asemenea, au fost apreciate ca fiind nefondate motivele de nulitate privind lipsa formei autentice datorită necompetenței teritoriale a notarului public. De asemenea, indicarea eronată a sediului notarului nu constituie un fals, lipsind elementul subiectiv, respectiv intenția, mențiunea nereală privind sediul datorându-se formularelor pretipizate folosite de banca creditoare ce avea sediul în municipiul Piatra Neamț, această eroare materială putând atrage cel mult nulitatea relativă a actului. In cauză, din lucrările actului, respectiv cererile formulate de părțile contractelor de garanție imobiliară, dar și din cele susținute de reclamant, rezultă că sediul biroului notarial unde s-au încheiat în fapt actele autentice corespunde cu cel în care avea dreptul notarul să-și exercite competența, astfel că este îndeplinită cerința prevăzută de art. 52 teza finală din Legea nr. 36/1995, iar motivele de nulitate invocate de reclamant sunt nefondate. În susținerea celuilalt motiv de nulitate, reclamantul iarăși omite un aspect esențial, respectiv că, contractul de ipotecă este un contract unilateral, astfel că pentru ca acesta să ia naștere în mod valabil, este necesar doar consimțământul celui care se obligă. Prin urmare, contractul de ipotecă este valabil încheiat chiar dacă creditorul nu ar fi fost reprezentat sau indiferent cum ar fi fost reprezentat și numai lipsa consimțământului debitorului ipotecar în forma autentică duce la sancțiunea nulității absolute a contractului de ipotecă. Ar fi valabil exprimat și ulterior consimțământul creditorului pentru constituirea ipotecii, fie printr-un act sub semnătură privată, fie tacit, lipsa consimțământului autentic al creditorului neputând fi invocată de debitorul ipotecar, întrucât nu i s-a creat niciun prejudiciu. Chiar dacă contractele de ipotecă s-ar fi încheiat în lipsa sau cu depășirea puterilor încredințate salariatului băncii, cauza de nulitate ar fi fost cel mult o cauză de nulitate relativă, care oricând putea fi confirmată expres sau tacit, așa cum s-a și întâmplat în speță, prin adresele semnate de către directorul și contabilul șef al băncii solicitându-se Judecătoriei Iași înscrierea ipotecilor. Oricum, partea lezată ar fi fost banca creditoare, care ar fi fost îndreptățită să invoce nulitatea relativă, și nu absolută a acestor contracte. În ceea ce privește capătul 6 de cerere, acesta a fost apreciat ca fiind vădit nefondat. In contractele autentice de garanție imobiliară s-a trecut că „Ne obligăm.să acceptăm ca în baza art. 1780 C. civ. să se ia inscripție ipotecară în favoarea Băncii." Astfel, prin chiar contractele autentice de ipotecă părțile au solicitat notarului în a cărei rază teritorială erau situate bunurile să se înscrie ipoteca, nemaifiind nevoie de niciun alt mandat pentru a opera inscripția. De altfel, din moment ce a participat la încheierea contractelor, reclamantul nu justifică vreun interes pentru a solicita anularea inscripțiilor, justificarea acestei cerințe de formă a actului regăsindu-se în ideea de protecție a terților. Cu privire la capetele 7 și 8 de cerere, motivele de apel au fost apreciate fondate pentru următoarele considerente. Prima instanță a admis excepția autorității de lucru judecat privind aceste cereri, reținând că reclamantul a mai solicitat instanței să constate falsificarea articolului 9 din contractul de credit din 9 octombrie 1996 prin înscrierea unor contracte fictive de garanție imobiliară și să constate inexistența unui drept real de ipotecă accesoriu la contractul din 1996 ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanți și a neîncheierii unor contracte de garanție ulterioare sau concomitente. Instanța de apel a constatat că în prezenta cauză se solicită în principal să se constate falsificarea prin contrafacere (plăsmuire) a filelor 1 și 2 din contractul de credit din 9 octombrie 1996, respectiv a art. 9 pct. a din contract, consecința fiind nulitatea acestei clauze contractuale; în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2002 la Tribunalul Neamț s-a solicitat nulitatea aceluiași articol 9 din contractul de credit, dar motivele de nulitate au fost următoarele (cauza acțiunii): că reclamantul (și soția sa) nu ar fi semnat contractul de credit din 9 octombrie 1996 în calitate de garanți ipotecari (la pagina 6 din contract neexistând semnăturile și datele de identificare ale reclamanților), că pentru acest contract nu s-au întocmit contracte de garanție imobiliară, nesemnându-se și netranscriindu-se astfel de contracte de ipotecă, că art. 9 este nul pentru că în anexele sale nu s-au găsit contractele de garanție imobiliară transcrise din 25 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996. Ori, se poate observa că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., cauza principală a acțiunii/capătului de cerere fiind falsificarea prin contrafacere a primelor două file ale contractului de credit; cum cererea nr. 8 este un accesoriu al cererii nr. 7, în consecință nici pentru aceasta nu s-a putut reține autoritatea de lucru judecat. Pe fondul cererilor 7 și 8 din acțiune, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul afirmă că nu a semnat toate cele 3 file/6 pagini ale contractului de credit din 9 octombrie 1996, doar ultima pagină fiind semnată de către părțile contractante, iar prin urmare primele două pagini ale contractului nu au fost semnate de părți spre neschimbare, deci puteau fi schimbate ulterior de către bancă. Astfel, reclamantul pretinde că ar fi fost falsificate prin contrafacere primele file ale contractului, la fila 2, pag. 3, fiind astfel inserate în fals mențiunile de la art. 9 lit. a privind contractele de garanție cu care ar fi fost garantat creditul și bunurile imobiliare aduse garanție, precum și alte date fictive, clauze care nu figurau incluse în contract la data semnării contractului. Din probele administrate rezultă că falsul pretins de către reclamant nu există. Astfel, nu s-a dovedit acțiunea de contrafacere/plăsmuire, reclamantul neprezentând instanței vreun alt exemplar al contractului care să aibă o altă formă, respectiv să cuprindă alte clauze contractuale; reclamantul ar fi trebuit să prezinte în contraprobă ce-l de-al doilea exemplar al contractului în posesia căruia a intrat la momentul încheierii contractului, fapt atestat prin înscrierea pe ultima pagină că un exemplar a fost încheiat pentru debitoarea SC H. SRL al cărei reprezentant statutar era reclamantul și care și-a însușit prin semnătură mențiunea; acest contract a fost însușit de reclamant ca înscris (instrumentum) în forma depusă în prezentul dosar, atât în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2000 al Tribunalului Neamț în care prin sentința civilă nr. 1112/E/2000 reclamantul împreună cu soția sa au fost obligați la plata sumei de 1.665.000.000 lei (societatea garantată fiind obligată și la plata accesoriilor în sumă de 5.244.617.711 lei), dar mai ales în Dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamț în care a atașat acțiunii același contract și a formulat critici pe fondul acestuia, netăgăduind vreun moment scrisul; nu constituie un indiciu pertinent al falsului nici faptul că nu s-ar fi respectat normele interne de creditare ale băncii unde într-o notă la formularul de contract se prevede că, contractul se semnează pe fiecare pagină de către părți, normele interne de creditare nefiind norme legale a căror încălcare să atragă vreo sancțiune de drept civil, iar reclamantul nu a indicat vreo dispoziție legală care să prevadă obligația de a semna pe fiecare pagină înscrisul care atestă încheierea unui contract comercial. De altfel, reclamantul califică ca falsuri orice mențiune din contractul de credit din 9 octombrie 1996 care nu corespunde cu alte mențiuni din contract ori din contractele de garanție sau cu realitatea; ori pentru a exista un fals material trebuie să fim în prezența unei acțiuni de contrafacere a scrierii, ceea ce nu s-a susținut, iar pentru a exista un fals intelectual ar trebui să fie vorba de un înscris oficial, condiție care nu este îndeplinită în cauză. De aceea nici celelalte motive care le-a indicat reclamantul ca fiind indicii ale falsului nu sunt întemeiate: lipsa semnăturilor garanților și inadvertențele privind numerele de înregistrare din 25 septembrie 1996, și din 8 octombrie 1996 au fost analizate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamț; faptul că s-a trecut o sumă garantată la art. 9 mai mare decât creditul primit, respectiv 5.540.108.000 lei, nu ține de valabilitatea contractului, ci de executarea sa; critici le formulate în raport cu soția reclamantului K. nu au fost primite întrucât aceasta nu este parte în prezenta cauză, iar doar aceasta ar fi avut calitate să invoce lipsa semnăturii din contractul de credit, iar pe de altă parte încălcarea dispozițiilor art. 52 teza finală din Legea nr. 36/1995 este sancționată cu nulitatea relativă, reclamantul nefiind persoana ocrotită prin aceste dispoziții. Cu privire la cererea nr. 11 din acțiune, s-a reținut că soluția primei instanțe este temeinică și legală, iar motivele de apel invocate sunt vădit nefondate. în mod greșit a susținut apelantul că pentru a transfera în mod valabil dreptul de ipotecă asupra imobilului ipotecat împreună cu creanța garantată, contractul de cesiune de creanță ar fi trebuit să îmbrace forma autentică, deoarece în speță nu se pune problema transferului unei ipoteci împreună cu o creanță, ci se pune problema transferului unei creanțe, împreună cu toate accesoriile sale. Mai precis, condițiile de fond și formă trebuie analizate din perspectiva „principalului" și nu din perspectiva „accesoriului", principiul fiind că accesoriul urmează soarta principalului și în niciun caz invers. In consecință, ipoteca reprezentând un drept real accesoriu, ce însoțește o obligație principală și a cărei soartă o împărtășește integral, câtă vreme nu se pune problema transmiterii ipotecii ca drept de sine stătător, nu este necesară nici forma autentică, transmiterea ipotecii făcându-se în temeiul art. 1396 C. civ., în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile de fond și formă pentru transmiterea valabilă a creanței principale. Cu privire la eludarea dispozițiilor legale referitoare la regimul juridic al băncilor în faliment potrivit Legii nr. 64/1996, pârâta SC B. SA neputându-și, la acea dată, exercita drepturile legale decât prin lichidator, instanța de apel a constatat că reclamantul nu a arătat în concret care anume dispoziții din lege au fost încălcate la încheierea contractului de cesiune de creanță, că această cesiune a fost încheiată de către banca falită prin cei doi lichidatori desemnați, iar dacă s-ar fi încălcat vreo normă juridică în materie de insolvență, având în vedere natura drepturilor ce au făcut obiectul cesiunii și specificul procedurii falimentului, cei care ar justifica interes în invocarea vreunei nulități ar fi fost creditorii băncii, nicidecum reclamantul care avea calitatea de debitor; faptul că banca nu a primit oferta reclamantului de a achita creanța în cuantumul dorit de acesta și în mai multe tranșe nu constituie vreo fraudă la lege. De asemenea, în ceea ce privește motivul de apel privind faptul că cesiunea de creanță parțială nr. 748/2003 nu îi este opozabilă deoarece nu i-a fost notificată niciodată reclamantului ca persoană fizică, încălcându-se prevederile art. 1193 alin. (1) C. civ., acesta a fost găsit ca fiind nefondat, din înscrisurile de la dosar rezultând că reclamantul a acceptat (a luat la cunoștință) de cesiunea de creanță, fiindu-i astfel opozabilă, forma autentică a acceptării fiind cerută doar pentru opozabilitatea față de terți conform art. 1393 alin. (2) C. civ. Cu privire la capătul 12 din acțiune pe care prima instanță l-a admis, s-a reținut că prin succesiunea de cesiunea de creanțe creditorul inițial a avut intenția de a evita opozabilitatea suspendării executării silite, ce opera în baza sentinței civile nr. 10161/2003 a Judecătoriei Iași, iar caracterul fraudulos al convențiilor încheiate de pârâți rezidă în intenția evidentă de a încălca dispozițiile legale în materia executării silite, așa încât orice demers deliberat, cu scopul de a eluda sensul și finalitatea legii, constituie o fraudă la lege, sancționată cu nulitatea actului încheiat în aceste condiții. Analizând motivele de apel formulate de pârâți, instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod eronat că s-ar fi urmărit încălcarea dispozițiilor legale în materia executării silite; astfel, cesiunea de creanță este un mod de transmitere a obligațiilor și nu un mod de stingere, respectiv de executare a obligațiilor; cesionarul este succesorul cu titlu particular al persoanei de la care a dobândit creanța, iar în consecință are loc și o transmitere a calității procesuale ce o avea creditorul în procesul în care s-a pronunțat suspendarea executării silite; nicio dispoziție procedurală din materia executării silite nu interzice transmisiunea obligațiilor pentru a căror stingere s-a început executarea silită, debitorul refuzând îndeplinirea lor de bunăvoie; prin această transmitere cesionarul nu dobândește mai multe drepturi decât avea debitorul cedat, astfel că suspendarea executării silite îi este opozabilă și acestuia, iar în situația în care prin absurd aceasta ar începe o nouă executare, debitorul are la îndemână contestația la executare pentru a-și apăra drepturile. In ceea ce privește exercitarea retractului litigios, instanța de apel a constatat că litigiul nu privea fondul dreptului de creanță, acest drept de creanță fiind constatat anterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamț; așadar nu se mai justifică exercitarea retractului litigios după terminarea procesului, dreptul nemaifiind litigios. Reclamantul putea oricând să oprească executarea silită prin plata creanței, iar până la îndeplinirea formalităților cerute de lege pentru opozabilitatea cesiunii, debitorul cedat putea să o ignore, ceea ce înseamnă că până la notificare sau acceptare, debitorul cedat putea plăti în mod valabil cedentului (art. 1395 C. civ.); în cazul în care cesionarul sau cedentul ar fi refuzat plata, reclamantul avea la îndemână procedura specială a ofertei de plată și a consemnațiunii reglementată de art. 586 - 590 C. proc. civ. și art. 1114-1121 C. civ. În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, prima instanță a reținut în mod corect că cele semnalate de reclamant se înscriu în sfera erorilor materiale, subzistând și aici considerentele reținute de instanța de apel atunci când s-a analizat mai sus eroarea materială făcută de către notarul public I.; motivele de apel invocate sunt vădit nefondate, nerealizându-se nicio schimbare a părților raportului juridic, titlul de creanță (contractul de credit, iar apoi sentința civilă nr. 1112/E/2000) stabilind clar cine sunt debitorii, printre aceștia figurând și reclamantul; de altfel, reclamantul nu arată care este vătămarea concretă care i s-a produs prin încheierile de rectificare reclamate ca fiind false, din moment ce pe de o parte, cesiunea de creanță putea fi realizată prin simpla remitere a titlului (art. 1391 C. civ.), efectele cesiunii producându-se indiferent dacă pârâții încheiau sau nu un înscris autentic, iar pe de altă parte, niciunul dintre înscrisurile autentice nu cuprind mențiuni inexacte privind datele esențiale ale creanței, respectiv cuantumul acesteia, debitorul principal, celelalte accesorii fiind transmise de drept conform art. 1396 C. civ. Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, cu menținerea dispozițiilor privind soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat invocate cu privire la capetele nr. 7 și 8 ale acțiunii. În motivarea recursului, s-a susținut că prin soluția pronunțată pe capetele nr. 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, instanța de apel a încălcat flagrant, pentru a doua oară în acest proces, dezlegările de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, date de către instanța de recurs, în prezenta cauză, încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. intrând, în primul rând, sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și, în al doilea rând, sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Soluția instanței de apel încalcă flagrant, pentru a doua oară, dezlegările de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, date în această cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1271 din 8 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/103/2009 și reluate ulterior prin Decizia nr. 679 din 25 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/103/2009*. Curtea de Apel Bacău a evitat în trei rânduri, prin intermediul acestei excepții de inadmisibilitate admise în mod nelegal, să intre pe fondul capetelor de cerere 1 și 2, admiterea acestor două capete de cerere ar determina admiterea în întregime a acțiunii, iar nu numai în parte, cum a facut-o prima instanță. Sub acest aspect, s-a arătat că lucrurile sunt cât se poate de clare având în vedere următoarele argumente: La data de 24 septembrie 1996 a existat un contract de credit, în cuantum de 2.500.000.000 lei, în baza căruia s-au încheiat mai multe contracte de garanție imobiliară, autentificate din data de 26 septembrie 1996 și din data de 8 octombrie 1996. Acest credit - în cuantum de 2.500.000.000 lei - nu s-a acordat însă niciodată, întrucât ulterior, la data de 9 octombrie 1996, banca a informat că nu poate acorda acest credit, ci numai unul mai mic, în cuantum de 1.665.000.000 lei, sens în care s-a încheiat un nou contract de credit, și anume nr. 5210 din data de 9 octombrie 1996. Însă, în contul creditului de 1.665.000.000 lei, stipulat în contractul de credit din data de 9 octombrie 1996, banca a executat garanțiile din data de 26 septembrie 1996 și din data de 8 octombrie 1996, garanții ce fuseseră constituite anterior pentru garantarea creditului în cuantum de 2.500.000.000 lei, care nu a fost niciodată acordat. Contrar tuturor încercărilor de răstălmăcire din partea instanței de apel, se vede cât se poate de clar că al doilea contract de credit datează din 9 octombrie 1996, or garanțiile pe care banca le-a executat în contul lui sunt anterioare (26 septembrie 1996 și respectiv 8 octombrie 1996), întrucât ele fuseseră constituite în considerarea creditului de 2.500.000.000 lei care nu a mai fost acordat. O altă critică vizează soluția de respingere a capătului 6 al cererii de chemare în judecată, în motivarea căreia recurentul - reclamant A. a arătat că instanța de apel nu a pus niciodată în discuție o excepție a lipsei de interes în ce privește acest capăt de cerere, pentru ca, direct în motivare, să rețină că în ce privește acest capăt de cerere „nu justifică vreun interes". A mai susținut că, instanța de apel a încălcat principiile contradictorialității, oralității și al asigurării dreptului la apărare, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat în esență că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. S-a mai arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea principiului „accesorium sequitur principalem" conform căruia, depinzând de existența actului principal, actul accesoriu poate lua naștere concomitent sau ulterior actului juridic principal, dar niciodată înaintea acestuia. Instanța de apel a făcut referire de puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 713/E/2002 a Tribunalului Neamț în privința cauzelor de nulitate invocate de reclamant în Dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamț, însă potrivit prezentei cererii de chemare în judecată, au fost formulate capete de cerere diferite față de Dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamț, astfel că nu se poate reține nicio putere de lucru judecat. Referitor la capetele 4 și 5 ale cererii de chemare în judecată, recurentul -reclamant a invocat nelegala motivare a instanței de apel, precum și încălcarea prevederilor art. 966 C. civ. Sub acest aspect, reclamantul a arătat că este evidentă cauza falsă, în contextul în care a înțeles să constituie garanțiile reale imobiliare pentru garantarea unui credit de 2.500.000.000 lei, care ulterior nu i-a mai fost acordat. Totodată, nelegală este și motivarea instanței de apel, în sensul că nu s-a încălcat principiul specializării ipotecii, fiind încălcate prevederile art. 1766 C. civ. S-a mai arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1171 și art. 1172 C. civ., întrucât ceea ce s-a invocat a fost lipsa formei autentice a contractelor de garanție imobiliară, lipsă sancționată cu nulitatea absolută, în sensul că, așa cum rezultă din încheierile de autentificare a contractelor de garanție reală imobiliară, acestea au fost autentificate la Piatra Neamț de un notar care niciodată nu a avut competența să funcționeze în județul Neamț, ci în județul Iași. Recurentul a mai arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1772 C. civ., întrucât contractul de ipotecă este un act juridic solemn, fiind mai mult decât evident că atât debitorul cât și creditorul trebuie să-și exprime consimțământul la încheierea actului în formă autentică, creditorul neputând „să-și manifeste consimțământul în orice formă", așa cum nelegal a reținut instanța de apel. Cel de al patrulea motiv de recurs vizează încălcarea art. 1781 C. civ., întrucât instanța de apel a reținut referitor la capătul 6 de cerere, faptul că „reclamantul nu justifică vreun interes pentru a solicita anularea inscripțiilor", în contextul în care la acest capăt de cerere nu s-a solicitat „anularea inscripțiilor ipotecare", ci constatarea inopozabilității lor față de terți. Motivarea instanței de apel reținută în ce privește capătul 6 de cerere, în sensul că reclamantul „nu justifică vreun interes" intră și sub incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pus niciodată în discuție o excepție a lipsei de interes în ce privește acest capăt de cerere. In mod evident au fost încălcate principiile contradictorialității, oralității și al asigurării dreptului la apărare, ceea ce intră sub incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ce privește capetele 7 și 8 ale cererii de chemare în judecată, instanța de apel în mod nelegal le-a respins ca nefondate, iar soluția dată încalcă flagrant principiul „accesorium sequitur principalem". Atât timp cât concomitent sau ulterior încheierii contractului de credit din 9 octombrie 1996 nu s-a încheiat niciun contract de garanție imobiliară, rezultă în mod evident că nu există niciun drept real de ipotecă accesoriu contractului de credit din 9 octombrie 1996, care nici nu este semnat la rubrica „garanți". De asemenea, nelegală este și soluția pronunțată asupra capătului nr. 11 al cererii de chemare în judecată, în sensul că a fost dată cu încălcarea art. 1393 alin. (1) și art. 1772 C. civ. și a prevederilor Legii nr. 64/1995, în vigoare în anul 2003. Referitor la soluția de respingere a capătului 12 al cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că soluția este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 1402 și 1403 C. civ. și reținând o altă situație de fapt, cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile irevocabile nr. 10161 din 13 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Iași. De altfel, la momentul încheierii cesiunilor de creanță și la momentul pronunțării sentinței civile irevocabile nr. 10161 din 13 octombrie 2003 a Judecătoriei lași, dreptul de creanță era litigios, sentința civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamț nefiind irevocabilă, așa cum în mod nereal a reținut instanța de apel. În realitate, sentința civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamț era la acel moment atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiție, după cum judicios a reținut Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 10161 din 13 octombrie 2003. Față de cele expuse, recurentul a arătat că, în ce privește capătul 12 de cerere, fraudarea legii de către intimați este evidentă, ea constând în încălcarea art. 403 și următoarele C. proc. civ. - în ce privește eludarea opozabilității sentinței nr. 10161/2003 - coroborat cu art. 1393 alin. (1) C. civ. de la 1864 - care reglementează notificarea cesiunii de creanță - și cu art. 1402 - 1403 C. civ. de la 1864 - în privința încălcării normelor din materia retractului litigios. În final, s-a mai arătat că soluția instanței de apel cu privire la capătul 13 de cerere este, de asemenea, nelegală. Astfel, ceea ce s-a „rectificat" prin Încheierea de rectificare nr. 9543/2003 excede în mod evident sferei noțiunii de îndreptare a unor erori materiale, deoarece prin această așa-zisă „rectificare" au fost schimbate în mod nelegal chiar părțile raportului juridic: debitorul cedat Intermedian a devenit după rectificare „soții A. și K." Un fals grosolan nu poate fi considerat „rectificare a unor erori materiale". Față de argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Recursul va fi admis, iar, în raport cu considerentele ce vor fi redate în continuare, decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. Se reține că în prezentul litigiu Înalta Curte a mai pronunțat alte două hotărâri de casare Decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 și Decizia nr. 679 din 25 februarie 2014, în considerentele celei din urmă, Înalta Curte arătând că instanța de apel nu s-a conformat dezlegărilor în drept pe care le conține prima decizie de casare, respectiv că nu s-a făcut analiza și constatarea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., că deși s-a statuat prin decizia de casare cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, în rejudecare decizia din apel statuează contrariul, că instanța de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile reclamantului, respectiv la cele pe care le evocă. Cu titlu prealabil este de menționat că acțiunea reclamantului vizează 13 capete de cerere, iar ulterior rejudecării subsecvent celei de a doua casări, prin decizia pronunțată a fost admis apelul reclamantului A., fiind anulată sentința apelată, în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererilor din acțiune și respinsă ca nefondată excepția autorității de lucru judecat privind aceste cereri, fiind respinse ca nefondate. De asemenea, prin decizia pronunțată în rejudecare, au fost admise apelurile pârâților F. și E., a fost schimbată în parte sentința în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii nr. 12 care a fost respinsă ca nefondată, fiind menținute în rest celelalte dispoziții ale deciziei recurate. În consecință, se constată că instanța a respins capetele de cerere 1 - 8, 11, 12 și 13 ca neibndate, luându-se act de renunțarea reclamantului la capetele 9 și 10. Este de observat că prin prezentul recurs nu se aduc critici modului de soluționare al excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește capetele 7 și 8 ale acțiunii, astfel încât se constată că modul de soluționare a acestei excepții a intrat în autoritatea lucrului judecat. În ceea ce privește criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte găsește fondate cele referitoare la capetele privind constatarea existenței în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a unui contract de credit din 24 septembrie 1996, negociat între SC B. SA în calitate de creditor și SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei vechi, nesemnat de părți și neonorat de pârâtă, prin neacordarea creditului respectiv și cel privind încetarea la data de 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit din 24 septembrie 1996, ca urmare a încheierii și semnării de către ambele părți a noului contract de credit din 9 octombrie 1996 ce viza acordarea unui nou credit, în cuantum de 1.665.000.000 lei, precum și capătul de cerere prin care se solicită să se constate inopozabilitatea față de terți a inscripțiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Iași sub nr. 5031, nr. 5032 și nr. 5033 din 26 septembrie 1996 și nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanție reală ipotecară autentificate sub numerele din 26 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii. Plecând de la argumentele recurentului reclamant formulate în vederea susținerii motivului de recurs față de soluția pronunțată pe primele două petite ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că instanța de apel a încălcat pentru a doua oară în acest proces, dezlegările de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, fiind încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Astfel, cu privire Ia caracterul în constatare al unor capete de cerere, prima decizie de casare a stabilit că toate capetele de cerere au caracterul unor acțiuni în constatare, fie că este vorba de acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 8, fie că este vorba de acțiuni în constatarea nulității absolute sau a inopozabilității unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr. 5, 6, 11 și 12. Cu privire la aceste aspecte, prin cea de a doua decizie de casare, s-a reținut încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel pentru a se conforma dezlegărilor în drept pe care le conține prima decizie de casare. Cu ocazia reluării judecății apelului declarat de reclamant cu privire la motivele de apel formulate cu privire la respingerea capetelor de cerere 1 și 2 din acțiune ca inadmisibile, instanța de apel a reținut caracterul în constatare al capetelor primelor două petite ale cererii, și cel în realizare în ceea ce privește capetele 3, 4 și 5, statuând în sensul că soluția primei instanțe este justificată în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că pe calea unei cereri în constatare reclamantul solicită interpretarea clauzelor inserate în contractele de garante imobiliară în scopul de a se constata nulitatea acestora, astfel de cereri fiind inadmisibile, întrucât prin formularea capetelor de cerere 3, 4 și 5 din acțiune, reclamantul a valorificat acțiunea în realizare. Potrivit art. 315 C. proc. civ. instanța de apel avea îndatorirea de a relua judecata apelurilor și de a răspunde aplicat criticilor aduse sentinței tribunalului, pornind de la dezlegările în drept pe care le conține prima decizie, și anume de la stabilirea caracterului în constatare al tuturor capetelor de cerere. în rejudecare, instanța de apel a reluat considerentele tribunalului, efectuate cu prilejul judecății în fond a pricinii, în primul ciclu procesual, care au constituit încălcare a legii, sancționată prin cea de a doua decizie de casare. În consecință, prin pronunțarea Deciziei nr. 162 din 11 decembrie 2014, hotărârea instanței de recurs nu a fost respectată, aceasta semnificând o încălcare a legii. Este de asemenea fondată a doua critică din recurs referitoare la insuficienta motivare cu privire la capătul 6 al cererii de chemare în judecată, care a vizat inopozabilitatea față de terți a inscripțiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei Iași sub nr. 5031, nr. 5032 și nr. 5033 din 26 septembrie 1996 și nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanție reală ipotecară autentificate din 26 septembrie 1996, și din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii. Plecând de la argumentele recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat o motivare insuficientă în legătură cu acest capăt al acțiunii, în condițiile în care nu s-a argumentat concluzia prin care s-a ajuns la soluția adoptată, ca urmare a admiterii unei excepții procesuale sau a analizării fondului pretenției. Prezentarea raționamentului judiciar era esențial cu atât mai mult cu cât Tribunalul Neamț a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes. Această insuficiență în planul motivării nu face posibil exercitarea controlului judiciar în această cale de atac. Pentru toate considerentele arătate, având în vedere că instanța de recurs apreciază că în apel nu s-a făcut un examen complet al cauzei, Înalta Curte urmează să admită recursul, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de apel.