ÎCCJ, decizie (scj.ro #232224)

Contracte de cesiune de creanță încheiate cu nerespectarea prevederilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea și utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. Acțiune în constatarea nulității absolute. Existența interesului legitim și serios al debitorului cedat reclamant

în lipsirea de efecte a cesiunilor a căror anulare o solicită

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Dispoziții generale. Acțiunea civilă

Index alfabetic: Acțiune în constatarea nulității absolute

Contract de cesiune de creanță

Cerere de repunere în situația anterioară

Lipsa consimțământului

Excepția lipsei de interes

Autoritate de lucru judecat

C. proc. civ., art. 5 alin. (1), art. 33, art. 430 alin. (1)

C. civ., art. 1246, art. 1247 alin. (1)-(2), art. 1250 alin. (1), art. 1254, art. 1280, art. 1281

O.U.G. nr. 146/2002, art. 6 ind. 1 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, „o

peratorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6

alin. (1)

, către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Din economia textului legal rezultă că, pentru încheierea valabilă a unei astfel de cesiuni de creanță, legea impune în mod imperativ consimțământul (acordul/acceptul) prealabil scris al debitorului cedat care, în ipoteza normei, este o instituție publică ce datorează o sumă de bani ce urmează a fi achitată din bugetul său de venituri și cheltuieli, adică din fonduri publice, acest aspect conturând interesul public general ocrotit de norma juridică în discuție. Norma impune, așadar, consimțământul debitorului cedat drept condiție de fond pentru validitatea cesiunii, dar și o condiție de formă ad validitatem, respectiv ca acest consimțământ să fie exprimat în scris.

Astfel, în ipoteza în care acțiunea în nulitate este promovată de un subiect de drept al cărui consimțământ este impus de lege pentru nașterea valabilă a contractului, iar acest consimțământ a fost ignorat la încheierea contractului, acesta

justifică un folos practic și un interes legitim și serios în a lipsi de efecte cesiunile a căror anulare o solicită întrucât, în ipoteza admiterii cererii formulate, s-ar regăsi în situația anterioară încheierii acestora, cu o eventuală restabilire a situației anterioare, potrivit dispozițiilor art. 1.254 C. civ.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1322 din 24 septembrie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, Secția a II-a civilă la 28.02.2022 sub nr. x/111/2022, reclamanta U.A.T. Municipiul Turda, în contradictoriu cu pârâții A., B., S.C. C. S.R.L. și Societatea D. S.A. Alba Iulia (în continuare „D. S.A.”) a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a protocolului încheiat la 22.10.2020 între cei trei pârâți și, pe cale de consecință, să îl desființeze și să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii.

Prin încheierea din 24.05.2022, prima instanță a respins excepțiile lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., invocată de pârâți prin întâmpinare.

La termenul de judecată din 21.06.2022, tribunalul, în temeiul art. 22 C. proc. civ., a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002 și a pus în discuția părților calificarea juridică a cauzei în acest sens; prin încheierea pronunțată la acest termen, cauza a fost scoasă de pe rol, în vederea soluționării cererii de recuzare formulată de pârâții A. și B.

Prin încheierea din 23.06.2022, cererea de recuzare a fost respinsă.

La 02.08.2022, reclamanta a înaintat la dosar cerere precizatoare, prin care a solicitat instanței să dea aplicabilitate dispozițiilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, invocate din oficiu și, pe cale de consecință, să constate nulitatea protocolului atacat și din prisma neîndeplinirii condiției esențiale privind cesiunea creanțelor față de instituțiile publice.

Dezbaterile au avut loc la termenul din 11.10.2022, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a se depune concluzii, a amânat pronunțarea la 25.10.2022, apoi la 08.11.2022.

Prin încheierea din 08.11.2022, cauza a fost repusă pe rol, fiind fixat termen de judecată la 22.11.2022, pentru ca părțile să depună, în copie certificată, contractul de concesiune a serviciului de transport public local de persoane încheiat de reclamantă cu pârâta D. S.A. nr. 4771/02.04.2010 și actele adiționale vizând creanțele dintre părți, precum și toate contractele de prestări servicii dintre aceleași părți care au legătură cu creanțele menționate în protocol.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiași instanței la 11.07.2022 sub nr. y/111/2022, aceeași reclamantă, în contradictoriu cu aceiași pârâți, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a următoarelor acte juridice:

- contractul de cesiune de creanță încheiat la 14.01.2015 între D. S.A. și S.C. C. S.R.L., inclusiv a actului adițional nr. 1 la contract, protocolul nr. 915/17.05.2018 încheiat între A., B., în calitate de creditori cesionari și D. S.A., în calitate de debitor cedat;

- contractul de cesiune de creanță și promisiune de ipotecă înregistrat la D. S.A. sub nr. 2411/14.12.2018, încheiat între A. și B., în calitate de creditori și D. S.A., în calitate de creditor cedent;

- protocolul din 22.10.2020 încheiat între D. S.A., în calitate de creditor cedent și A., B., în calitate de creditori.

Prin aceeași cerere, reclamanta a mai solicitat instanței:

- să dispună desființarea tuturor actelor juridice subsecvente sau viitoare încheiate între părți față de creanțele pretinse de la U.A.T. Municipiul Turda;

- să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii cesiunilor, inclusiv restituirea către D. S.A. a tuturor sumelor pe care reclamanta le-a plătit către S.C. C. S.R.L., A. și B., a fructelor civile și a indemnizațiilor pe care aceste sume le-au produs, în temeiul art. 1.645 alin. (2) C. civ.;

- să dispună obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele de bani de restituit în temeiul art. 1.645 alin. (2) C. civ., calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, conform O.G. nr. 13/2011.

La 11.10.2022, reclamanta a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care și-a precizat petitul nr. 2, în sensul că a solicitat instanței să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii cesiunilor ca efect al desființării și obligarea pârâtului A. la restituirea către reclamantă a sumei de 2.259.222,28 lei pe care U.A.T. Municipiul Turda a achitat-o către acesta, a fructelor civile și a indemnizațiilor, respectiv obligarea pârâților A. și S.C. C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele de bani de restituit.

Prin încheierea din 22.11.2022, instanța a dispus conexarea dosarului nr. y/111/2022 la dosarul nr. x/111/2022; de asemenea, a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinarea înaintată în dosarul nr. y/111/2022, respectiv: excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei față de capătul nr. 2 de cerere modificat, excepția lipsei de obiect a capătului nr. 1 din acțiune și a capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, excepții ce au fost unite cu fondul cauzei.

Prin încheierea din 14.02.2023, instanța a decăzut pârâta D. S.A. din dreptul de a formula cerere reconvențională și a prorogat termenul de soluționare a excepțiilor privind nulitatea absolută a încheierilor de ședință din 22.11.2022, pronunțată în dosarul nr. x/111/2022, dar și în dosarul conexat, invocate de către pârâți, pe care le-a respins ca neîntemeiate prin încheierea din 07.03.2023.

Prin sentința nr. 90/LP/28.03.2023, Tribunalul Bihor, Secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâți în dosarul conexat.

Prin aceeași sentință, Tribunalul Bihor a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și, în consecință:

- a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat la 14.01.2015 între D. S.A. și S.C. C. S.R.L., inclusiv actul adițional nr. 1 la contract, a protocolului nr. 915/17.05.2018, a contractului de cesiune de creanță și promisiune de ipotecă înregistrat la D. S.A. sub nr. 2411/14.12.2018;

- a constatat nulitatea protocolului din 22.10.2020 și, pe cale de consecință, a anulat actele juridice menționate față de creanțele pretinse de la reclamantă;

- a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestor acte juridice, ca efect al desființării, și a obligat pârâtul A. să restituie reclamantei suma de 2.259.222,28 lei, achitată acesteia, împreună cu dobânda legală penalizatoare pentru sumele de bani de restituit, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă;

- a respins celelalte pretenții ale reclamantei.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 24.05.2022, 23.06.2022, 08.11.2022 și 22.11.2022 din dosarul conex nr. y/111/2022, precum și a încheierilor din dosarul nr. x/111/2022 și dosarul conex nr. y/111/2022 au formulat apel A. și B., prin aceeași cerere, iar Societatea D. S.A. Alba Iulia, printr-o cerere separată; totodată, S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare și apel provocat, prin același înscris, împotriva sentinței și a încheierilor pronunțate în dosarul conex.

Prin decizia nr. 208/2024-A/01.10.2024, Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă:

- a anulat ca netimbrat apelul provocat;

- a respins apelurile declarate de A., B. și Societatea D. S.A. Alba Iulia împotriva încheierilor de ședință din 23.06.2022, 08.11.2022 și 22.11.2022, pronunțate în dosarul conex nr. y/111/2022;

- a admis apelurile declarate împotriva sentinței nr. 90/LP/28.03.2023 și a încheierii din 24.05.2022, pe care le-a schimbat, în sensul că a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea ca fiind lipsită de interes;

- a obligat intimata-reclamantă să achite apelanților-pârâți A. și B. cheltuieli de judecată în cuantum de 45.670 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, respectiv apelantei-pârâte Societatea D. S.A. Alba Iulia cheltuieli de judecată în cuantum de 45.670 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii, U.A.T. Municipiul Turda, prin Primar, a promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea, casarea deciziei și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecând, respingerea apelurilor ca nefondate, cu consecința menținerii sentinței apelate, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prima critică, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor privind notificarea cesiunii de creanță, respectiv neaplicarea prevederilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002 și a principiului specialia generalibus derogant.

În argumentare, titulara recursului a afirmat că statuarea instanței de apel, potrivit căreia U.A.T. Municipiul Turda nu ar avea un interes legitim în invocarea nulității absolute, este nu doar greșită, ci în contradicție flagrantă cu prevederile art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, al căror scop este să asigure transparența și protecția intereselor unităților-administrativ teritoriale prin impunerea unui control asupra transferului creanțelor asupra patrimoniului acestora.

În acest sens, a precizat că necesitatea unui acord prealabil nu este o cerință formală, ci o măsură de protecție juridică menită să prevină potențialele prejudicii sau situații abuzive generate de cesiuni efectuate fără consultarea și consimțământul entității administrative implicate.

Ca atare, ignorarea acestei cerințe legale și susținerea ideii că ar fi irelevant cine este creditorul – cedentul inițial sau cesionarul ulterior – golesc de conținut scopul normei și contravin spiritului legii.

A subliniat că dispozițiile menționate prevăd în mod expres că nerespectarea cerinței privind acordul prealabil atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic or, dacă s-ar accepta interpretarea curții de apel s-ar crea o situație absurdă în care orice cesiune de creanță ar putea fi efectuată fără acordul unității administrativ-teritoriale implicate, iar aceasta nu ar avea nicio posibilitate de a contesta legalitatea actului.

A evidențiat că interesul este evident și direct, derivând din necesitatea respectării normelor imperative prevăzute de art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, a căror încălcare atrage nulitatea absolută.

În continuare, a afirmat că instanța de apel, raportându-se la dispozițiile generale referitoare la forma și comunicarea cesiunii de creanță, în mod greșit a reținut faptul că U.A.T. Municipiul Turda este un terț față de cesiunile de creanță și, prin urmare, nu ar avea dreptul să invoce nulitatea absolută a contractelor de cesiune.

Astfel, a învederat că această concluzie este fundamental greșită, deoarece se ignoră aspectul esențial, anume că debitorul cedat este o entitate publică, ceea ce determină un regim juridic special, distinct de cel aplicabil persoanelor private și face abstracție de aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, care reprezintă norma specială în această materie și care prevalează față de dispozițiile dreptului comun referitoare la notificarea cesiunilor, respectiv art. 1.566, art. 1.573 și art. 1.577 C. civ., invocate de instanța de apel.

Prin urmare, a apreciat că, în mod greșit s-a statuat faptul că, întrucât aceasta nu este parte în contracte, nu are interes să invoce nulitatea absolută a cesiunilor, respectiv că nu ar fi necesară notificarea sa, de vreme ce nulitatea absolută poate fi invocată nu doar de către părțile contractante, ci și de terți care au un interes legitim în desființarea actului juridic.

În egală măsură, a apreciat că aplicarea de către instanța de control judiciar exclusiv a normelor dreptului comun referitoare la notificarea cesiunilor, cu ignorarea normelor speciale aplicabile în cauză, conduce la concluzia încălcării principiului specialia generalibus derogant.

O a doua critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.247 alin. (2) C. civ. privind nulitatea absolută, recurenta susținând că aceasta poate fi invocată și de terți care dovedesc un interes legitim în desființarea actului juridic, iar instanța nu i-a dat aplicabilitate.

A învederat că dreptul său de a invoca nulitatea absolută a cesiunilor este clar susținut de lege, care permite oricărei persoane interesate să solicite desființarea unui act juridic atunci când acesta contravine normelor imperative.

Așa fiind, interesul său nu doar că este clar justificat, ci și suficient pentru a legitima promovarea unei acțiuni de nulitate absolută.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod eronat a făcut referire la împrejurarea că, anterior litigiului pendinte, s-a luat act de transmiterea calității de creditor a apelantului-pârât A., ca urmare a cesiunii de creanță, respectiv că, la acel moment, instanța învestită cu soluționarea acelor cauze a analizat legalitatea cesiunilor, astfel că nu se mai poate susține o eventuală nelegalitate a acestora. În opinia recurentei, o astfel de statuare este eronată de vreme ce, în acel proces, respectiva instanță nu a fost învestită, la acel moment, cu soluționarea unei astfel de verificări și nu a examinat validitatea cesiunilor.

Așadar, în opinia recurentei, prin motivarea expusă, curtea de apel a restricționat în mod nelegal aplicarea nulității absolute, condiționând-o de aducerea la cunoștință a calității de creditor a cesionarului, or această interpretare este eronată, deoarece nulitatea absolută produce efecte și atunci când cesiunea de creanță a fost comunicată instanței și este acceptată pe cale procedurală, dacă aceasta contravine normelor legale imperative.

De asemenea, a reproșat instanței devolutive de control judiciar faptul că, susținând că apelantul ar rămâne creditor conform unor hotărâri judecătorești, a interpretat într-o manieră greșită efectele anulării contractelor de cesiune de creanță, concluzia fiind atât incorectă, cât și nelegală, în condițiile în care, în urma anulării contractelor ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale imperative menționate, există remedii de reparare a situației.

În aprecierea recurentei, ceea ce ar fi trebuit să aibă în vedere instanța este că anularea contractelor de cesiune, în urma constatării nerespectării dispozițiilor legale impuse de art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, nu este doar posibilă, ci și obligatorie, având în vedere că o asemenea neregularitate viciază întregul proces de cesiune și, implicit, efectele sale.

A treia critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor privind repunerea părților în situația anterioară, titulara căii de atac învederând că această instituție juridică presupune că dreptul de creanță împotriva U.A.T. Municipiul Turda revine în patrimoniul D. S.A., însă toate sumele executate/obținute în urma încheierii cesiunii de creanță se vor întoarce la persoana care le-a achitat, nicidecum la cesionarul cedent, deoarece sumele nu au fost niciodată în patrimoniul acestuia, ci doar dreptul de creanță de a le obține; așadar, nu poate fi acceptată ideea că sumele s-ar restitui către D. S.A.

Cum consecința admiterii cererii este întoarcerea în patrimoniul U.A.T. Municipiul Turda a sumei achitate în baza unei cesiuni de creanță nelegale, a precizat că s-a concluzionat greșit că aceasta nu are interes în formularea acțiunii.

A subliniat că instanța de apel a realizat o interpretare eronată și atunci când a apreciat că, în situația în care creditorul cedent ar executa o creanță mai mare decât cea stabilită prin titlul executoriu, reclamanta ar avea la îndemână doar calea contestației la executare, în care să invoce apărări cu privire la întinderea creanței executate, deoarece se ignoră obiectul real al cererii deduse judecății, care nu vizează întinderea creanței, ci faptul că cesiunea care conferă calitatea de creditor este nelegală și, prin urmare, nulă absolut.

În continuare, cu referire la considerentele deciziei recurate prin care s-a reținut semnarea de către U.A.T. Municipiul Turda a convenției de eșalonare la plată prin care a recunoscut suma datorată și s-a angajat la plata debitului din dosarul execuțional nr. x/2021, aflat pe rolul B.E.J. E., a reproșat curții că raționamentul ignoră faptul că aceasta a fost încheiată în considerarea cesiunilor contestate și reprezintă un act subsecvent care depinde de validitatea contractelor.

Prin urmare, a susținut că, prin conferirea valorii de act juridic autonom convenției de eșalonare, greșit s-a concluzionat că anularea cesiunilor de creanță nu ar afecta obligațiile U.A.T. Municipiul Turda, asumate prin convenție.

Ultima critică, circumscrisă acestui motiv de recurs, reclamă greșita aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta criticând soluția pronunțată de instanță cu privire la cererile intimaților de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Astfel, a arătat că rezoluțiile din 16.02.2024, respectiv din 05.03.2024, prin care s-a stabilit în sarcina apelantului A., respectiv a apelantei D. S.A. obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 45.670 lei, nu respectă normele legale privind procedura de plată a taxelor judiciare de timbru, care reglementează în mod diferit situațiile în care sunt implicate mai multe părți în cadrul unei acțiuni comune.

În concret, a afirmat că, atât timp cât se solicită anularea unor contracte de cesiune de creanță și protocoale care au o legătură directă și o cauză comună, atunci și taxa judiciară de timbru trebuia să fie datorată în solidar, deoarece părțile litigante sunt responsabile colectiv pentru plata taxei judiciare de timbru, iar instanța a greșit atunci când a impus plata individuală a taxei pentru fiecare parte în parte.

În consecință, a susținut că obligarea U.A.T. Municipiul Turda la plata a două taxe de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată, încalcă dreptul de acces la justiție, întrucât, deși nu are interes în formularea de apărări împotriva modului de stabilire a taxei de timbru calculată în apel, va fi obligată la plata acestora în situația în care apelantul va rămâne în pasivitate.

A subliniat că, în tot cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013, rațiunea legiuitorului a fost de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru prin raportare la obiectul cererii, nu la numărul de părți.

În acest cadru, a solicitat să se reconsidere obligația de plată a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina sa și să se dispună recalcularea taxei, astfel încât să fie achitată doar suma care ar fi fost efectiv datorată, cu respectarea principiilor de echitate și corectitudine procesuală.

În considerarea celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., evocând dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și cele ale art. 33 din același Cod, autoarea recursului a învederat faptul că, în contextul existenței unui dosar de executare silită în care este obligată la plata unei creanțe care depășește 9 milioane de lei către un creditor aparent, A., condițiile impuse de legiuitor cu privire la interesul legitim, născut, actual și personal sunt îndeplinite.

A afirmat că acțiunea este nu doar justificată, ci și esențială în scopul protejării drepturilor și intereselor sale legitime, litigiul având consecințe financiare și juridice imediate și reale pentru administrația locală, întrucât implică protecția resurselor publice și prevenirea unor abuzuri sau greșeli care ar putea afecta grav bugetul și capacitatea administrativă a U.A.T. Municipiul Turda.

Intimații-pârâți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunzând criticilor încadrate primului motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la nerespectarea cerinței acordului prealabil al instituției publice instituit prin art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, au susținut, dincolo de inaplicabilitatea acestor dispoziții, că interesul de a solicita constatarea nulității nu aparține instituției publice – debitor cedat, ci organelor fiscale; de asemenea, au afirmat că nu poate fi reținută greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.247 alin. (2) C. civ., deoarece formarea contractului de cesiune de creanță nu este subordonată participării debitorului cedat la încheierea lui sau de acceptarea de către acesta a cesiunii, dar nici a dispozițiilor privind repunerea părților în situația anterioară, atât timp cât, în cazul constatării nulității actului de cesiune de creanță, creditorul cesionar trebuie să restituie creditorului cedent creanța și nicidecum debitorului cedat; totodată, au menționat că, în cauză, nu este aplicabil cazul de solidaritate prevăzut de art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece pârâții au stat în proces individual.

În legătură cu motivul de nelegalitate statuat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au apreciat că, pentru a avea un interes în desființarea contractului de cesiune, partea trebuie să justifice reîntoarcerea obiectului contractului în patrimoniul cedentului, iar un astfel de interes îl are un eventual creditor al cedentului și nu un debitor al acestuia, cum este reclamanta.

Au conchis în sensul că recurenta-reclamantă nu justifică un interes personal, un folos practic și imediat cu consecințe patrimoniale sau nepatrimoniale în raport cu persoana sa și care să o îndreptățească să formuleze o acțiune precum cea dedusă judecății.

Pe calea întâmpinării, intimata-pârâtă Societatea D. S.A. Alba Iulia a prezentat aceleași argumente ca intimații-pârâți și a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinările înaintate la dosar, susținând, în esență, că are atât interesul, cât și dreptul de a verifica și, atunci când este cazul, de a contesta legalitatea unei cesiuni de creanță care nu îndeplinește cerințele impuse de lege, în condițiile în care asupra sa planează obligația de a efectua plata, în cazul în care cesiunea este considerată valabilă.

Prin rezoluția din 27.03.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 24.09.2025, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Dintre criticile formulate, instanța de recurs va analiza cu prioritate argumentele ce vizează soluția pronunțată de Curtea de Apel Oradea asupra excepției lipsei de interes a reclamantei, cu consecințe în privința soluției pronunțate asupra cererii de chemare în judecată.

Astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că o hotărâre poate fi casată atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest caz de casare a fost invocat de recurenta-reclamantă prin raportare la art. 33 C. proc. civ., normă care are titlul marginal – Interesul de a acționa – și care statuează în sensul că „interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara”.

Înalta Curte observă că, reținând lipsa interesului procesual al reclamantei de a acționa, instanța de apel a dat o dezlegare greșită acestei excepții, ceea ce a echivalat cu nesoluționarea pretenției deduse judecății, în contradicție cu principiul fundamental al procesului civil înscris în art. 5 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia „judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii”, aspect ce antrenează sancțiunea nulității absolute a hotărârii astfel pronunțate, în considerarea interesului public pe care îl ocrotește principiul mai sus enunțat.

În esență, instanța de apel a statuat că lipsa interesului reclamantei de a acționa derivă din inexistența unui folos practic pe care l-ar putea obține prin admiterea acțiunii în constatarea nulității cesiunii, aspect care ar rezulta din următoarele împrejurări:

- este irelevant, din punct de vedere patrimonial, dacă reclamanta debitoare va trebui să plătească suma de bani pe care o datorează către cedentul creanței (Societatea D. Alba Iulia) ori către cesionarul acesteia (intimatul A.);

- debitorul cedat (reclamantul Municipiul Turda) ar putea justifica un interes în anularea contractelor de cesiune de creanțe doar în ipoteza în care părțile acestui contract (cedentul și cesionarul) și-ar contesta calitatea de creditor, ceea ce nu se verifică în litigiul dedus judecății, neexistând, astfel, riscul ca debitorul cedat să facă o plată nevalabilă către un pretins creditor aparent;

- chiar dacă s-ar anula contractul de cesiune de creanță, debitorul Municipiul Turda ar datora oricum debitul către cesionar, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2021 al B.E.J. E., conform convenției de eșalonare la plată a sumei datorate nr. 2679/26 ianuarie 2022, convenție prin care reclamantul debitor a recunoscut suma datorată și s-a angajat la plata acesteia în mod eșalonat, apreciind că această convenție de eșalonare nu reprezintă o confirmare a cesiunii anterioare ci un contract nou, de sine-stătător, intervenit între debitorul cedat și cesionarul creanței;

- anterior prezentului litigiu s-a luat act prin hotărâri judecătorești definitive de transmiterea calității procesuale, mai exact a calității de creditor a apelantului pârât A. (ca urmare a cesiunii de creanță), acesta apărând în dispozitivul hotărârilor în calitate de creditor (în cazul creanțelor cesionate care au făcut obiectul dosarelor x/117/2018 și y/117/2018), iar  la momentul constatării operării transmiterii calității procesuale, instanța învestită cu soluționarea respectivelor cauze a analizat legalitatea cesiunilor de creanțe, aspecte care se impun și în alte litigii dintre părți, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., neputându-se susține contrariul (în sensul că cesiunea de creanțe ar fi nelegală) în prezentul litigiu;

- în concluzie, s-a apreciat că, chiar și în ipoteza anularii contractelor de cesiune de creanță, acesta rămâne creditor potrivit hotărârii judecătorești menționate (în care s-a analizat cesiunea de creanță și s-a luat act de transmiterea calității procesuale), în prezentul dosar neputându-se justifica un folos practic în formularea acțiunii introductive. De asemenea, în situația constatării nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță, repunerea părților în situația anterioară (solicitată prin capătul 2 de cerere introductivă) ar conduce la restituirea creanței (acesta fiind obiectul actului de cesiune și nu sumele încasate) de către creditorul cesionar creditorului cedent, și nu debitorului cedat, instanța de apel conchizând că, prin urmare, debitorul cedat nu ar avea un folos practic din admiterea acțiunii introductive de instanță.

Analizând considerentele instanței de apel din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte subliniază că, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, iar din această perspectivă există o deplină corelare între dispozițiile art. 33 C. proc. civ., care reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul, privită drept cerință de exercitare a acțiunii civile, și art. 1.247 alin. (2) C. civ., care leagă în mod indisolubil legitimarea procesuală pentru promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a unui act juridic de existența acestui interes.

Înalta Curte constată că interesul reclamantei este determinat, folosul practic urmărit fiind legat, în primul rând, de pretinsa nelegalitate/nevalabilitate a cesiunilor de creanță a căror anulare se pretinde, din perspectiva pretinsului drept al său de a consimți ori nu la realizarea cesiunii, susținând că acest drept îi este conferit de prevederile art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002. În egală măsură, folosul practic rezultă din susținerile reclamantei și din posibilitatea acesteia, în calitatea sa de debitor cedat, de a opune creditorului cedent eventuala compensație convențională ori judiciară a creanțelor reciproce dintre debitorul cedat și cedentul creanței, compensație care ar fi împiedicată prin realizarea cesiunii. Or, o atare consecință ar putea avea un dublu efect negativ pentru reclamantă constând în: plata întregii creanțe cedate către creditorul cesionar, urmată de eventuala imposibilitate de recuperare a propriilor sale creanțe de la cedent în ipoteza insolvabilității viitoare a acestuia, pagubă ce s-ar repercuta asupra bugetului unității  administrativ teritoriale, aspect care este de natură a contura interesul public ce se dorește a fi apărat.

Prin urmare, acțiunea judiciară inițiată nu are caracter pur preventiv, ci urmărește remedierea unor situații concrete care, astfel cum se susține, ar fi caracterizate prin elemente de nelegalitate generate de nesocotirea unor dispoziții legale imperative ce ocrotesc un interes public și care sunt de natură a contura pagube care ar putea ajunge a nu fi vreodată acoperite/reparate.

Din această perspectivă, instanța supremă observă că judecata în fața primei instanțe s-a derulat, printre altele, în legătură cu pretinsa incidență a dispozițiilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea si utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, conform cărora „operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituții publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6

alin. (1)

, către alți operatori economici sau alte instituții de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituției publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Din economia normei analizate rezultă că, pentru încheierea valabilă a unei astfel de cesiuni de creanță, legea impune în mod imperativ consimțământul (acordul/acceptul) prealabil scris al debitorului cedat care, în ipoteza normei, este o instituție publică ce datorează o sumă de bani ce urmează a fi achitată din bugetul său de venituri și cheltuieli, adică din fonduri publice, acest aspect conturând interesul public general ocrotit de norma juridică în discuție. Norma examinată impune, așadar, consimțământul debitorului cedat drept condiție de fond pentru validitatea cesiunii, dar și o condiție de formă ad validitatem, respectiv ca acest consimțământ să fie exprimat în scris.

Ocrotirea interesului general se poate deduce și din prevederile art. 6 ind. 1 alin. (2)-(7) din aceeași O.U.G. nr. 146/2002, norme care instituie obligații subsecvente cesiunii consimțite de către debitorul cedat. Astfel, aceste dispoziții stabilesc, atât în sarcina debitorului cedat, cât și a cedentului o serie de îndatoriri privitoare la modalitatea în care se va realiza efectiv plata sumei datorate către cesionar, astfel încât să fie asigurată stingerea eventualelor obligații bugetare ale operatorului economic cedent al creanței, înscrise în certificatul de atestare fiscală eliberat acestuia.

Eventuala incidență a acestui text de lege, aspect deferit spre analiză instanței de apel, ar fi antrenat cu sine și aplicabilitatea altor dispoziții legale cuprinse în Codul civil, referitoare la nesocotirea, la momentul încheierii unui contract, a unei norme imperative care ocrotește un interes general, mai precis:

- art. 1246 C. civ., conform căruia „orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune”;

- art. 1247 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”;

- art. 1250 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.

În considerarea acestor argumente, dincolo de faptul că cererea de chemare în judecată se sprijină pe argumente de nevalabilitate a unui contract pentru nesocotirea unei dispoziții imperative a legii ce ocrotește un interes public/general, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că reclamantul Municipiul Turda a justificat pe deplin interesul legitim în promovarea acțiunii introductive, în sensul art. 33 C. proc. civ., din moment ce urmărește constatarea ineficacității/nulității unui act juridic despre care pretinde că s-a încheiat fără consimțământul său, deși acest consimțământ se susține că era imperativ impus de lege pentru încheierea valabilă a contractului, în vederea restabilirii situației anterioare și a deschiderii posibilității reglării creanțelor reciproce dintre reclamantul-debitor și creditorul cedent, urmărind să evite producerea unei pagube ireparabile, constând în plata creanței cedate urmată de imposibilitatea recuperării propriei sale creanțe invocate față de cedent.

În acest context, nu pot fi validate considerentele instanței de apel referitoare la irelevanța, din punct de vedere patrimonial, a împrejurării dacă reclamanta debitoare va trebui să plătească suma de bani pe care o datorează către cedentul creanței (Societatea D. Alba Iulia) ori către cesionarul acesteia (intimatul A.). Posibilitatea de a stinge parțial creanțele ce fac obiectul cesiunilor prin compensări convenționale ori judiciare intervenite între debitorul cedat și creditorul său inițial (cedentul), se configurează într-un folos patrimonial ce nu poate fi ignorat.

În egală măsură, este contrară dispozițiilor Codului civil enunțate supra, statuarea ce se poate deduce din considerentele instanței de apel conform cărora un contract lovit de nulitate absolută pentru nesocotirea unei dispoziții imperative ce ocrotește un interes general și care impune existența consimțământului unei părți, ar trebui totuși păstrat ca valabil dacă partea, al cărei consimțământ a fost ignorat cu bună-știință la încheierea contractului, nu ar dovedi o vătămare concretă și un folos practic obținut prin desființarea contractului.

În această privință, instanța de apel realizează o confuzie între ipoteza în care cererea de constatare a nulității unui act juridic este formulată de către un terț desăvârșit, care nu a participat și nici nu trebuia să participe la încheierea contractului și situația în care nulitatea este invocată de către un subiect de drept care, potrivit legii, trebuia să participe la încheierea unui contract, fără al cărui consimțământ contractul nu se putea naște valabil și al cărui consimțământ a fost pe deplin nesocotit.

În prima ipoteză, cea a terțului desăvârșit față de contract, căruia convenția îi este opozabilă, în acord cu principiul înscris în art. 1281 C. civ., și pe care terțul trebuie să o respecte, acesta trebuie să dovedească vătămarea ce i-a fost produsă prin acel contract, precum și folosul practic pe care urmărește să îl obțină prin constatarea nulității acelui contract. În această ipoteză este vorba, așadar, despre un contract încheiat între alții (res inter alios acta) și care, în acord cu principiul relativității contractelor consacrat de art. 1280 C. civ., produce efecte numai între părțile care l-au consimțit, dacă legea nu prevede altfel. Tocmai de aceea, în ipoteza în care un terț, față de care contractul nu produce efecte, invocă nulitatea convenției, el este dator să justifice interesul legitim urmărit în promovarea unei acțiuni în constatarea nulității respectivului contract.

În schimb, în ipoteza în care acțiunea în nulitate este promovată de un subiect de drept al cărui consimțământ este impus de lege pentru nașterea valabilă a contractului, iar acest consimțământ a fost ignorat la încheierea contractului, acesta nu este îndatorat să dovedească vreo altă vătămare decât aceea că i se opun efectele unui contract la care nu a consimțit, deși legea impunea inclusiv consimțământul său pentru încheierea valabilă a contractului. În egală măsură, un astfel de subiect de drept nu este îndatorat a dovedi un alt folos practic decât acela de a obține repunerea părților în situația anterioară pentru ca, în ipoteza în care s-ar pune în discuție refacerea contractului în condiții de legalitate, să aibă dreptul conferit de lege de a consimți sau nu la încheierea lui. Altminteri, în paradigma descrisă de instanța de apel, orice contract civil s-ar putea încheia prin consimțământul unei singure părți contractante, urmând ca nulitatea unei astfel de „convenții” să poată fi declarată numai dacă partea care nu a participat la încheierea contractului și a cărui consimțământ lipsește cu desăvârșire ar dovedi o vătămare patrimonială concretă.

Pe de altă parte, sunt speculative, supraabundente și expuse cu depășirea cadrului procesual, considerentele instanței de apel referitoare la lipsa interesului reclamantului fundamentată pe ideea existenței unei convenții de eșalonare a plății datoriei, intervenită între Municipiul Turda și cesionarul creanței.

Existența acestei convenții de eșalonare, a cărei natură juridică, validitate și efecte juridice nu fac obiectul prezentului litigiu și nici nu pot fi examinate în cadrul procesual fixat în prezentul dosar, nu sunt relevante din perspectiva interesului reclamantei de a solicita în instanță constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță. Posibilitatea reclamantei de a acționa în viitor și de a solicita ulterior, în cadrul unui alt proces, desființarea unor convenții subsecvente celei care face obiect de analiză în prezentul litigiu, în ipoteza unui câștig de cauză în prezentul dosar, nu conturează lipsa interesului de a acționa în prezenta cauză, ci reliefează, dimpotrivă, faptul că reclamanta justifică un interes legitim de a acționa și de a obține finalitatea solicitată prin cererea de chemare în judecată, în măsura în care pretențiile sale se vor dovedi a fi fondate și întemeiate.

În egală măsură, Înalta Curte constată caracterul eronat al considerentelor instanței de apel care atribuie unor hotărâri judecătorești anterioare efecte de autoritate de lucru judecat cu privire la aspecte litigioase dintre părți care nu au fost punctual analizate și tranșate prin acele hotărâri. În același timp și pentru aceleași argumente ce succed infra, Înalta Curte apreciază nefondate susținerile intimatelor din întâmpinările depuse în recurs cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consființite prin hotărârile judecătorești anterioare pronunțate în alte litigii derulate între părți.

Astfel, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”. În raport de conținutul normativ al textului de lege citat, rezultă că autoritatea de lucru judecat este atașată dispozitivului și considerentelor care îl sprijină exclusiv cu privire la aspectele litigioase care au fost deferite spre analiză și soluționare instanței de judecată și care au fost tranșate de aceasta, fie prin chiar dispozitivul hotărârii, fie prin motivarea care îl însoțește, în considerentele decisive sau decizorii ale respectivei hotărâri.

Din această perspectivă, o hotărâre judecătorească prin care o instanță de judecată sesizată cu o cerere în pretenții a statuat asupra caracterului cert, lichid și exigibil al unei obligații contractuale, fără a analiza însă în concret, ca efect al apărărilor și motivelor invocate de părți, validitatea contractului pe care se sprijină pretențiile deduse judecății, nu are nicio autoritate de lucru judecat față de o altă cerere de chemare în judecată prin care se invocă nevalabilitatea contractului și, pe cale de consecință, a efectelor produse de acesta, deoarece acest aspect nou dedus judecății nu reprezintă o „chestiune tranșată” în litigiul anterior, în sensul art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte observă că problema valabilității contractului de cesiune de creanță intervenit între intimați, din perspectiva ignorării, la momentul încheierii contractului, a dispozițiilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea si utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, despre care se susține că ar fi fost incidente în privința acestui contract nu a făcut obiect de analiză în niciunul dintre litigiile anterioare derulate între părțile litigante. Simpla împrejurare că în litigiile anterioare instanțele judecătorești au abordat pretențiile deduse judecății plecând de la premisa valabilității contractului de cesiune care nu a fost contestată, nu conturează o autoritate de lucru judecat implicită asupra validității contractului din perspectiva nesocotirii prevederilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, despre care se susține, în prezentul litigiu, că erau incidente și ar fi fost nesocotite la epoca încheierii cesiunilor.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte impune observația conform căreia, în privința aspectului litigios dedus judecății în prezenta acțiune, nu există o autoritate de lucru judecat consființită prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare dintre părți astfel că efectele respectivelor hotărâri judecătorești nu puteau fi valorificate pentru a evalua interesul procesual al reclamantei-recurente de a acționa în prezenta cauză.

Prin urmare, concluzia care se impune din ansamblul considerentelor expuse, în contextul arătat, este aceea că reclamanta justifică un folos practic și un interes legitim și serios în a lipsi de efecte cesiunile a căror anulare se solicită întrucât, în ipoteza admiterii cererii formulate, s-ar regăsi în situația anterioară încheierii acestora, cu o eventuală restabilire a situației anterioare, potrivit dispozițiilor art. 1.254 C. civ.

De aceea, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva incorectei soluționări a excepției lipsei de interes, deci a greșitei aplicări a dispozițiilor art. 33 din același Cod, recursul este fondat și se justifică a fi admis, astfel că examinarea celorlalte critici și apărări formulate de către părțile litigante și care țin de examinarea fondului cauzei nu se mai justifică a fi realizată, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de apel la rejudecarea apelului.

În aceeași paradigmă, critica privind aplicarea greșită a prevederilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 va rămâne neanalizată în raport cu soluția pronunțată asupra recursului, anume casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâții A. și B., respectiv de pârâta Societatea D. S.A. Alba Iulia, măsura subsecventă de obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanți în apel fiind înglobată soluției ce va fi pronunțată de instanța devolutivă de control în rejudecare.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în recurs de intimații-pârâți, Înalta Curte notează că, în cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare, cererea nu este încă soluționată, iar procesul urmează a fi tranșat cu ocazia rejudecării. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, se constată că, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, nu s-a stabilit încă partea câștigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., asupra cheltuielilor de judecată avansate urmând a se pronunța instanța cu ocazia rejudecării pricinii, în funcție de soluția ce se va pronunța în cauză și de concluzia referitoare la partea care va câștiga, respectiv partea care va pierde procesul, în sensul art. 453 alin. (1) din același Cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere cele statuate și îndrumările din această decizie, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. Municipiul Turda, prin Primar, împotriva deciziei nr. 208/2024-A/01.10.2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată a apelurilor declarate de apelanții-pârâți A., B. și Societatea D. S.A. Alba Iulia împotriva sentinței nr. 90/LP/28.03.2023 și a încheierii din 24.05.2022, pronunțate de Tribunalul Bihor, Secția a II-a civilă; totodată, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate – privind anularea ca netimbrat a apelului provocat declarat de intimata S.C. C. S.R.L., respectiv respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de apelanții-pârâți împotriva încheierilor din 23.06.2022, 08.11.2022 și din 22.11.2022, din dosarul conex nr. y/111/2022.