ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2486/2015

Decizia nr. 2486/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1265 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta reclamantă Autoritatea pentru Administarea Activelor Statului și de apelanta pârâtă SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 3689 din 22 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimatul chemat în garanție Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel reține, în esență, următoarele:

La data de 13 februarie 1982 A. solicită Băncii B. SA emiterea unei scrisori de garanție pentru buna executare a contractului încheiat în anul 1981 între aceasta și C. LTD având ca obiect executarea unei fabricii de ciment în Pakistan, valoarea contractului fiind de 66.000.000 dolari S.U.A.

Prin cererea adresată, A. autorizează Banca B. să blocheze în contul său suma de 6,6 milioane dolari SUA pentru orice plată la care va fi obligată în cadrul garanției respective, să debiteze fără acordul său prealabil, contul de încasări din export.

La data de 30 aprilie 1982, Banca B. emite scrisoarea de garanție bancară pentru suma solicitată de 6,6 milioane dolari S.U.A., cu valabilitate până la data de 10 februarie 1985, prelungită ulterior până la data de 2 august 1987.

La data de 10 februarie 1987 A. trimite către Banca B. adresa telex din conținutul căreia rezultă că „urmare notificării firmei C. de scoatere a A. din contract este de așteptat ca aceasta să solicite Băncii executarea garanției bancare. „Prin prezenta, vă autorizăm, pe răspunderea A., ca la primirea unei astfel de cereri, să o respingeți imediat”. A. invoca, drept justificare a solicitării respective, faptul că C. a reziliat abuziv contractul de execuție, astfel încât executarea garanției nu putea avea loc decât în baza unei hotărâri judecătorești.

La data de 14 februarie 1987 A. solicită Judecătoriei sectorului 3 București instituirea unei popriri asigurătorii prin care să se poprească asigurător sumele datorate de Banca B. firmei C. și să interzică Băncii B. să efectueze orice plăți pe baza scrisorii de garanție bancară emisă la 30 aprilie 1982.

Judecătoria sectorului 3 admite la data de 27 martie 1987 cererea și dispune înființarea popririi asigurătorie asupra executării scrisorii de garanție bancară, precum și interdicția executării acestei scrisori până la pronunțarea hotărârii definitive asupra fondului litigiului dintre A. și firma C.

La data de 28 iunie 1987 firma C. solicită Băncii B. prelungirea valabilității scrisorii de garanție bancară însă aceasta din urmă a refuzat în lipsa acordului în acest sens al A. și al ordonanței de poprire asigurătorie emisă de Judecătoria sectorului 3 la data de 27 martie 1987.

La data de 24 iulie 1987 C. cere executarea scrisorii de garanție bancară în decurs de 30 de zile justificată de faptul că A. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Curtea a apreciat că temeiurile pentru care Banca B. nu a respectat dispozițiile legale cu privire la executarea scrisorii de garanție bancară a fost adresa telex din 10 februarie 1987 adresată acesteia de către A., precum și introducerea acțiunii poprire asigurătorie pe rolul Judecătoriei sectorului 3.

Curtea de apel a avut în vedere, în aprecierea conduitei Băncii B., de răspunsurile expertului desemnat de către instanță, dar și de opiniile exprimate în opinia separată a expertului parte.

O recunoaștere a acestei conduite, reține instanța de apel, rezultă și din angajamentul prin care pârâta se obligă să participe alături de reclamantă în susținerea intereselor din cadrul procesului din Elveția dintre Banca B. și C., proces declanșat pentru deblocarea sumei de 14,1 milioane C.H.F. și din protocolul din data de 13 aprilie 1995 încheiat între Banca B. și A. prin care aceasta se angajează să constituie imediat o garanție reală sub forma unui gaj fără deposedare pe un număr de 3 nave la valoarea de asigurare de 7,5 milioane dolari S.U.A. ce nu va putea fi executată de Banca B. decât în măsura în care garanția bancară emisă de Banca B. va fi executată.

Curtea de apel a apreciat ca fiind cert prejudiciul creat Băncii B. în cuantum de 14,1 milioane C.H.F. care rezultă atât din răspunsurile expertului, cât și din opinia separată a expertului parte, precum și din înscrisurile depuse la dosar.

Înscrisurile la care s-a referit instanța de apel sunt ordinul de sechestru emis de Judecătoria Zurich în data de 29 august 1987 prin care se comunica Băncii B. ordinul de sechestru pentru suma de 9.999.000 C.H.F. (echivalentul a 6,6 milioane dolari S.U.A.), plus dobânda de 10% și actul de sechestru instituit asupra disponibilităților bănești ale Băncii B. la U.S.B. Zurich pentru suma de 14.100.000,00 C.H.F.

Se mai arată că recunoașterea dreptului de creanță al Băncii B. rezultă din adresa telex din 10 decembrie 1992 a A. către Banca B. prin care pârâta recunoaște faptul că executarea de către C. a garanției de bună execuție este frauduloasă, asigurând Banca B. de deplina disponibilitate inclusiv contribuția cu valută la acoperirea costurilor susținerii recursului său.

Curtea reține atitudinea culpabilă a băncii rezultată din corespondența între părți, telegrama din 11 februarie 1987 prin care Banca B., cunoscând efectele nepunerii în executare a scrisorii de garanție, propune A. formularea Ordonanței de sechestru și din faptul că la data solicitării executării scrisorii de garanție exista cadrul legal, respectiv Ordinul comun al MCECEI și BRCE nr. 330/3802 din 21 septembrie 1984, cadru legal pe care părțile de comun acord au încercat să-l eludeze prin blocarea executării scrisorii de garanție bancară.

Curtea de apel nu a reținut aplicabilitatea convenției de lucru la care face referire reclamanta deoarece se precizează expres „mai puțin scrisoarea de garanție bancară”.

Referitor la excepțiile invocate de către pârâtă prin motivele de apel, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a A.V.A.S., excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat, Curtea de apel reține că există hotărâri judecătorești irevocabile care au statuat asupra acestora, respectiv decizia nr. 1037 din 24 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție în Dosarul nr. x/2000, decizia nr. 3456 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Problema încheierii contractului de cesiune de creanță a fost tranșată de către instanța de apel prin reținerea punctului de vedere al expertului parte al Ministerului Finanțelor Publice și a obiecțiuniior formulate în sensul că documentația tehnică care a stat la baza încheierii contractului de cesiune de creanță din 21 iulie 1999 între Banca B. și A.V.A.S. este în concordanță cu normele tehnice și de evidență contabilă în orice domeniu, pentru preluarea creanțelor conform O.U.G. nr. 115/1999 și O.U.G. nr. 51/1998.

Referitor la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice instanța de apel a avut în vedere raportul de expertiză, opinia separată a expertului parte al Ministerului Finanțelor, precum și adresele din 22 ianuarie 1996 a acestui minister, dispozițiile H.G. nr. 447 din 27 iunie 1991 și Legii nr. 7/1992.

Se reține și faptul că această situație a fost clarificată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (fără a fi indicată) potrivit căreia preluarea drepturilor din litigiul care s-a finalizat la Curtea de Apel Zurich nu putea să se constituie ca o creanță bancară neperformantă bazată pe scrisoarea de garanție.

În ceea ce privește obligația de garanție a A.V.A.S. în calitate de instituție publică implicată în privatizare, instanța de apel arată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru garanția de evicțiune privind răspunderea vânzătorului, respectiv A.V.A.S., prin denaturarea situației cu privire la datoria societății privatizate, astfel încât să fie îndreptățită să solicite despăgubiri, reaua credință neputând fi reținută în sarcina A.V.A.S.

Împotriva deciziei nr. 1265 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel București formulează recurs atât reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, cât și pârâta SC A. SA.

Pârâta a formulat recurs și împotriva încheierii din data de 11 februarie 2015 cu privire la cererea de restituire a cauțiunii.

Odată cu recursul, pârâta a solicitat și suspendarea executării silite a deciziei nr. 1265/2014, cerere respinsă prin încheierea din data de 17 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/3/2010/a1.

Motivele de recurs invocate de către recurenta SC A. SA sunt, în esență, următoarele:

În speță, prin decizia nr. 1895 din 21 mai 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a casat sentința comercială nr. 91 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, și a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul București, secția comercială, ca primă instanță de fond. Din considerentele deciziei de casare rezultând că a intervenit o casare totală, determinată de nerespectarea normelor de competență materială, astfel încât toate actele de procedură efectuate până la pronunțarea deciziei de casare s-au îndeplinit cu încălcarea normelor de ordine publică.

Ca atare, dezlegările date de hotărârea casată (sentința comercială nr. 91/2009) nu pot fi „preluate” în hotărârile pronunțate după casarea dispusă prin decizia nr. 1895/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, nici actele de procedură săvârșite de către Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2007, finalizat prin sentința comercială nr. 91/2009 nu pot fi revalidate prin preluarea formală a efectelor lor în procedura de rejudecare subsecventă deciziei de casare, reguli ce nu au fost respectate de instanțele de fond în rejudecarea dispusă prin ultima decizie de casare.

Instanța de apel și-a întemeiat decizia pe o completare la o expertiză efectuală într-un ciclu procesual anterior, deși hotărârile pronunțate au fost casate, nefiind permis procedeul „completării” expertizei efectuate în fața unei instanțe necompetente să judece în prima instanță (Curtea de Apel București).

Este incorectă „combinarea” de către instanța de apel a răspunsului expertului desemnat de către aceasta cu opinia separată a expertului uneia dintre părți cu privire la aceleași obiective.

În opinia recurentei, nu este permisă înlăturarea raportului de expertiză efectuat de expertul desemnat de către instanță printr-o combinare a două opinii, dacă cele două opinii sunt contradictorii, una dintre expertize, în întregul ei, trebuind a fi acceptată motivat, iar cealaltă înlăturată, desigur, tot motivat.

Astfel, deși reclamanta a precizat că este titulara unui drept de creanță care a fost evaluat nominal la data cesiunii la suma de 14.788.321,89 RON, potrivit anexei 1 la contractul de cesiune, instanța a depășit limitele impuse de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fără motivare, și a dispus obligarea recurentei la o sumă exprimată exclusiv în franci elvețieni și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data pretinsă de reclamantă.

Instanța nu a motivat pentru ce s-a admis obligarea recurentei la o creanță constând în franci elvețieni și nici care este alegerea datei de la care ar curge dobânda legală ori a modalității de calcul, problemă care nu a fost pusă în dezbaterea părților și nici nu a fost clarificată.

Un alt motiv circumscris motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că decizia recurată nu se preocupă de analiza temeiului juridic al cererii și nici nu motivează în drept soluția privind admiterea acesteia.

De asemenea, în opinia recurentei, decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie cu privire la soluționarea excepțiilor invocate de către aceasta: excepția lipsei calității procesuale active a A.V.A.S., excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția autorității de lucru judecat sub manifestarea prezumției lucrului judecat.

Decizia recurată a reprodus motivarea evocată în sentința apelată.

Referitor la greșita soluționare a excepțiilor invocate, recurenta dezvoltă argumentele care au dus la această soluție, din care punctăm:

Introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a Autorității de Valorificare a Activelor Bancare s-a făcut ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanță din 21 iulie 1999 prin care Banca B. SA a cedat creanța sa față de A. SA (debitor cedat), creanță care face obiectul litigiului de față.

Deși în preambulul contractului de cesiune se arată faptul că cesiunea s-a făcut în baza O.U.G. nr. 51/1988 și O.U.G. nr. 115/1999, contractului nu i se aplică aceste prevederi legale, în raport de dispozițiile art. 1391 și urm. C. civ. (temei de drept al contractului, invocat în preambulul acestuia), ar trebui să se identifice o creanță - constatată printr-un titlu de creanță preexistent litigiului de față care să facă obiectul contractului.

Potrivit legii de înființare a A.V.A.B., aceasta din urmă nu are ca obiect de activitate dobândirea de creanțe litigioase (de drept comun), comerțul cu litigii fiind străin de scopurile înființării acesteia ca instituție publică, ca atare, în lipsa caracterului licit al obiectului contractului de cesiune de creanță, acesta este nul absolut, iar A.V.A.B. (A.V.A.S.) nu are calitate procesuală activă.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune și cea privind aplicarea prezumției lucrului judecat:

Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune făcând referire la decizia de casare nr. 3456/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie care a reținut că s-ar fi respectat termenul legal de introducere a acțiunii, în raport de data plății silite - 29 august 1997, iar instanța de apel preia această motivare fără însă a răspunde concret la argumentele invocate în susținerea excepției, cu atât mai mult cu cât această excepție a fost invocată de către recurentă în raport de statuările în drept ale ultimei decizii de casare privind natura și efectele actului de cesiune în temeiul căruia a intervenit A.V.A.S. în litigiu, dar și în raport de consecințele juridice ce decurg dintr-o chestiune litigioasă trasată definitiv și irevocabilă printr-o hotărâre anterioară, pronunțată între aceleași părți.

Recurenta, în susținerea acestui motiv de recurs, invocă decizia civilă nr. 54 din 19 ianuarie 1996 a Curții de Apel București pronunțată în Dosarul nr. x/1995 prin care s-a respins apelul declarat de Banca B. împotriva sentinței civile nr. 966 din 30 noiembrie 1994 a Tribunalului București, sentință prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de Banca B. pentru înființarea unei popriri asigurătorii până la concurența sumei de 14,1 milioane CHF pe conturile A.

Astfel, recurenta arată că decizia civilă nr. 54/1996 reține că cererea fundamentată pe drepturi care se bazează pe scrisoarea de garanție emisă la 16 martie 1983 este prescrisă, această hotărâre fiind opozabilă intimatei reclamante, existând astfel prezumția de lucru judecat a prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dezlegările acestei decizii.

Această prezumție de lucru judecat a prescripției dreptului la acțiune există și în raport de decizia nr. 2863 din 14 iulie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. x/1999 care reține: „constatând prescrierea dreptului de a pune în executare scrisoarea de garanție (...) conform art. 3 și 6 din Decretul nr. 167/1958, prima instanță a admis opoziția debitoarei, motivând însă greșit că obligația acesteia este inexistentă, în loc să se rețină că este prescrisă”.

Recurenta susține că printr-o interpretare incorectă, s-au denaturat actele deduse judecății, respectiv scrisoarea de garanție bancară și contractul de cesiune.

Interpretarea acestor acte juridice trebuia făcută și în raport de actele normative aplicate unor astfel de acte în perioada dintre data emiterii scrisorii de garanție, data valorificării drepturilor conferite de aceasta, data judecării prezentei cauze.

Sintetizând acest motiv amplu dezvoltat, recurenta afirmă existența unei decizii politice guvernamentale la nivelul anului 1987, a unui ordin prin care s-a impus neeliberarea garanției către C. și căruia A. i s-a supus, fiind exclusă orice inițiativă proprie a acesteia pentru acte ce vizează fondul valutar de stat.

Astfel, în opinia recurentei, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente exclud dreptul de regres al Băncii B., cedat A.V.A.S., în legătură cu sume care aparțin Fondului Valutar al Statului Român, din care provine suma sechestrată.

În esență recurenta susține că legislația română existentă anterior anului 1990, subordonată politicii economice de la acea vreme, a exclus orice decizie autonomă a A. în desfășurarea litigiului, sub toate aspectele, dintre aceasta și firma C., fiind astfel exclusă fapta ilicită a recurentei în ceea ce privește neexecutarea voluntară a obligației Băncii B. de plată a garanției și demonstrează lipsa oricărei legături de cauzalitate între inițierea și continuarea litigiului din Elveția dintre Banca B. și beneficiarul garanției, litigiu ordonat de Guvernul Republicii Socialiste România.

Se mai invocă faptul că interpretarea și aplicarea legii s-a făcut cu ignorarea dispozițiilor Legii nr. 16/1958 privind înființarea Băncii B., ale HCM nr. 1485/1958, ale Decretului nr. 16/1971, ale Decretului Consiliului de Stat nr. 314 din 15 august 1978 prin care s-a constituit Fondul de Stat în Valută, ca parte integrantă a rezervelor valutare ale R.S.R., ale Decretului nr. 78 din 7 martie 1988 privind constituirea, administrarea și utilizarea Fondului Valutar Centralizat al Statului.

Este exclusă angajarea răspunderii A. pentru fapte derulate în alt regim juridic statal, de agenți economici cu statut juridic diferit, deoarece aceasta nu are calitatea de succesor cu titlu universal al I.C.E. A., operațiunea de reorganizare în baza Legii nr. 15/1990 având particularități în ceea ce privește transmiterea drepturilor asupra valutei, în raport cu situația agenților economici nespecializați exclusiv în operațiuni de export-import.

Tot subsumat acestui motiv pe recurs, se susține de către recurentă și o greșită aplicare a dispozițiilor legale privind evidențierea și înregistrarea din punct de vedere contabil a operațiunilor bancare efectuate pentru sume în valută.

Astfel, se arată că în perioada 1987-1998 (până la introducerea cererii de chemare în judecată - martie 1998) și până în prezent Banca B. (Banca B., A.V.A.S., A.A.A.S.) nu a avut și nu are un titlu de creanță asupra A. Potrivit deciziei de casare, reclamanta nu deține un titlu de creanță împotriva pârâtei.

Reclamanta nu a făcut dovada plății efective a sumelor pretins datorate de A., a cuantumului acestora și a legăturii de cauzalitate dintre faptele acesteia din urmă și decizia Băncii B. de refuz de plată voluntară a sumelor prevăzute în scrisoarea de garanție (se invocă concluziile asupra Raportului contabil comun de fuziune al Băncii D. și Băncii B. la 10 septembrie 1999).

Recurenta invocă o serie de neconcordanțe existente în documentele contabile care fac dovada operațiunilor bancare în temeiul cărora Bana B. susține că a efectuat plata sumei ce formează obiectul prezentului litigiu.

Nu a fost corect interpretată inaplicabilitatea în speță a reglementărilor legale speciale invocate ca temei al contractului de cesiune care a permis introducerea în cauză a A.A.A.S. Dacă ultima decizie de casare a stabilit că raportul dedus judecății este de drept comun, contractul de cesiune de creanță în temeiul căruia a intervenit în proces A.A.A.S. nu are eficiență și este inapt să transfere valabil un drept de creanță în patrimoniul A.A.A.S. Nu există o creanță neperformantă a Banca B. față de A. care să justifice încheierea contractului de cesiune.

În cadrul operațiunilor de restructurare a Băncii B., Convenția de lucru încheiată între Banca B. și A. a fost preluată de către Banca D., care a derulat până la expirare toate angajamentele A. asumate prin convenția de lucru din anul 1995 încheiată între acestea, fiind cert, în opinia recurentei, că Banca D. a preluat de la Banca B. aceeași creanță cu cea menționată în anexa nr. 1 la contractul de cesiune din 21 iulie 1999, (respectiv cea născută din Convenția de lucru din anul 1995 încheiată între Banca B. și A. și Addendumurile nr. 1/1997 și nr. 2/1997, astfel încât două entități diferite nu pot prelua legal aceleași creanțe.

Nu sunt întrunite condițiile de angajare a răspunderii recurentei - de esența admiterii unei cereri de regres derivată din executarea unei scrisori de garanție bancară autonomă. Nu există o „culpă” a ordonatorului care, în regimul legal privind Fondul Valutar de Stat, nu putea influența îndeplinirea obligațiilor garantului.

Banca B., conform actelor normative în vigoare, avea dreptul și obligația debitării contului A.

Banca B. a sugerat expres obținerea de către A. a unei ordonanțe de suspendare a executării scrisorii de garanție „pentru protejarea fondului valutar”.

În cuprinsul deciziei nr. 1451 din 4 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială, se reține faptul că nu a rezultat niciun impediment legal care să împiedice banca să debiteze conturile ordonatorului chiar și în condițiile emiterii ordonanței de poprire de către Judecătoria sectorului 3, ordonanță care este în contradictoriu cu firma C.

Referitor la creanța pretinsă, recurenta arată că nu a existat cesiunea unei creanțe în valută, A.A.A.S. a evidențiat creanța, la data de 21 iulie 1997, ca fiind suma de 14.788.321,89 RON, neexistând nicio motivare privind obligarea recurentei la plata unei sume de bani exprimată în franci elvețieni.

Referitor la dobândă, recurenta arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 43 C. com. întrucât prin această hotărâre A.A.A.S. vizează obținerea unui titlu executoriu, aceasta neavând anterior un drept de creanță împotriva recurentei, respectiv o creanță exigibilă producătoare de dobândă.

Cu privire la cererea de chemare în garanție recurenta critică faptul că nu s-au interpretat și nu s-au aplicat corect prevederile legislației incidente (O.U.G. nr. 115/1999 cu H.G. nr. 447/1991, H.G. nr. 1356/1990) în ceea ce privește obligația de garantare ce revine Statului român pentru obligații bancare aferente unor investiții neperformante.

Este incorect, susține recurenta, ca statul să nu răspundă, deși este în culpă cu privire la dispozițiile date de Guvernul R.S.R. prin Nota din 2 septembrie 1987, prin care a ordonat susținerea unor procese în Elveția pentru păstrarea valutei, iar recurenta să suporte consecințele unor decizii guvernamentale.

La data înființării A. în baza Legii nr. 15/1990 aceasta a preluat exclusiv activul și pasivul fostei I.C.E. A. SA conform bilanțului din 30 iunie 1990, fără însă a se avea în vedere pretinsa datorie de 6,6 milioane dolari SUA, datorie care nu era inclusă în acest bilanț.

Ca atare, legea impune obligația de garantare pentru evicțiunea care s-ar putea produce împotriva recurentei de către statul român.

Motivele de recurs invocate de către reclamanta A.A.A.S. și care în opinia recurentei se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, în esență, următoarele:

Astfel, recurenta invocă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1669 - 1670 C. civ., art. 43 C. com., art. 960, 970 C. civ. și ale O.U.G. nr. 51/1998 republicată, reținându-se în mod greșit culpa comună părților în cauză, deși au existat temeiuri justificative și legale în baza cărora SC Banca B. SA a refuzat legal plata scrisorii de garanție bancară.

Cea mai mare parte a motivelor de recurs cuprinde istoricul dosarului, se fac ample referiri la situația de fapt și la probele administrate în cauză de-a lungul tuturor ciclurilor procesuale parcurse anterior, de asemenea se detaliază reținerile considerate corecte și legale ale instanței de apel, faptul că pretinsa creanță nu estre prescrisă, singurul aspect contestat fiind reținerea culpei concurente a Banca B./A.A.A.S. raportată la propriile obligații.

Recurenta pârâtă A. SA formulează recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 11 februarie 2015 prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a cauțiunii, recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta critică greșita interpretare a dispozițiilor art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ., întrucât atâta vreme cât A.A.A.S. nu a formulat nicio cerere de despăgubire în termenul de 30 de zile prevăzut de lege cererea ar fi trebuit admisă având în vedere faptul că această cauțiune are rolul de a garanta tocmai acoperirea unor cheltuieli produse pe perioada suspendării și nu altceva.

Recursul pârâtei SC A. SA este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, considerente ce nu vor fi structurate în ordinea motivelor de recurs invocate, ci vor fi analizate, cu precădere, acele motive care au dus la admiterea recursului și la modificarea hotărârilor instanțelor inferioare.

Obiectul prezentului litigiu inițiat de SC Banca B. SA încă din cursul anului 1998 are ca obiect dreptul de regres pe care garantul îl exercită împotriva ordonatorului unei scrisori de garanție bancară în situația în care suma garantată a fost plătită garantatului.

Reamintim că la data de 11 mai 1981 A. (actuală SC A. SA) a încheiat cu o firmă străină – C. Ltd. un contract comercial pentru realizarea unei fabrici de ciment în Pakistan. La solicitarea A., în calitate de ordonator, Banca B., în calitate de garant a emis la data de 16 martie 1982, scrisoarea de garanție de bună execuție privind plata necondiționată la prima și simpla cerere, în favoarea beneficiarului - firma C. a sumei de 6,6 milioane dolari SUA. Prin acordul părților valabilitatea scrisorii de garanție bancară a fost prelungită până la 2 august 1987.

În luna februarie 1987 firma C. reziliază contractul cu A. pentru neîndeplinirea unor obligații contractuale, situație care generează o serie de demersuri ale părților în vederea soluționării pe cale amiabilă a acestor neînțelegeri și, pe cale de consecință, evitarea executării scrisorii de garanție bancară.

La data de 24 iulie 1987 beneficiarul scrisorii de garanție - firma C., solicită garantului Băncii B., să efectueze plata sumei de 6,6 milioane dolari S.U.A., ca urmare a punerii în executare a scrisorii de garanție bancară.

Anterior formulării acestei cereri de executare, A. obține de la Judecătoria sectorului 3 București la data de 27 martie 1987, o ordonanță de poprire asigurătorie prin care a interzis acesteia să efectueze vreo plată către C., ordonanță care însă și-a încetat efectele la data de 23 septembrie 1987 întrucât încheierea de înființare a popririi nu a fost validată.

În acest context, urmare a refuzului Băncii B. de plată a garanției, începând cu luna septembrie 1987 firma C. a inițiat o serie de acțiuni juridice la instanțe din afara țării pentru a-și recupera sumele de bani care considerau că i se cuvin, obținând după mulți ani de procese o sumă de bani împotriva Băncii B., sumă care depășește considerabil valoarea scrisorii de garanție, scrisoare care a generat acest litigiu.

Ceea ce este esențial în cauză și urmează a fi stabilit vizează raporturile contractuale dintre A. și Banca B. pornind de la conținutul și efectele scrisorii de garanție bancară și dacă refuzul de plată al băncii a fost justificat sau nu.

Potrivit textului scrisorii de garanție bancară Banca B. și-a asumat angajamentul expres, irevocabil și necondiționat de a plăti în favoarea C. „în decurs de 30 de zile de la prima solicitare, fără vreo altă formalitate de orice natură și fără a recurge la contractor (A.), la simpla cerere însoțită de declarația sa că A. nu și-a îndeplinit oricare dintre obligațiile din contract.

Susținerile A.A.A.S. (succesorul Banca B.) în sensul că este culpa A. pentru faptul că nu s-a executat garanția întrucât aceasta i-ar fi cerut să nu facă plata pe socoteala sa („să o respingă imediat”) este nejustificată cel puțin după data de 23 septembrie 1987 când ordonanța de înființare a popririi emisă de Judecătoria sectorului 3 nu a fost validată. După această dată - 23 septembrie 1987 Banca B. a acționat unilateral, în afara limitelor contractului de mandat fapt ce a generat costuri cu mult mai mari (cele pretinse în prezentul litigiu) față de valoarea garanției.

Banca B. era obligată, potrivit termenilor scrisorii de garanție, să plătească această garanție la prima cerere din partea beneficiarului, chiar dacă A. i-ar fi interzis această plată pe socoteala sa.

Relevantă în aprecierea atitudinii culpabile a Băncii B. este adresa acesteia din data de 11 februarie 1987 către A. prin care o informează pe aceasta din urmă că „(...) singura posibilitate de a se opune la executare o reprezintă o acțiune a dvs. împotriva C. în baza căreia să obțineți de la tribunalul român o ordonanță de sechestru ordonanță care să fie emisă înainte ca beneficiarul garanției să solicite executarea acesteia”.

Nu există nicio faptă săvârșită de A. care să fi determinat prin ea însăși refuzul executării garanției de către garant, iar calea urmată de Banca B., ulterior de Banca B., de a nu da curs cererii de executare formulată de C. și de a se angaja într-o serie de proceduri judiciare costisitoare s-a plasat în afara contractului de mandat și în afara cadrului legal care reglementa raporturile juridice existente între cele două părți.

Din momentul în care a fost emisă garanția bancară, banca era obligată de a plăti la prima cerere beneficiarului garanției bancare. Banca emitentă nu poate opune beneficiarului decât existența unei fraude evidente apărute în legătură cu cererea de plată ori a unui abuz evident, aspecte neinvocate de bancă la data cererii de executare.

În mod paradoxal, recurenta A., în motivele de recurs, face ample referiri la situația economică și politică a României anterior anului 1990, susținând că refuzul de executare s-ar datora contextului de atunci, organele de stat de la acea vreme care administrau fondul valutar al țării împiedicând de fapt plata contravalorii garanției, excluzând astfel o culpă inclusiv a băncii.

Aceste susțineri, dincolo de caracterul lor documentat cu privire la realitatea acelor vremuri, nu pot modifica sau influența raporturile juridice dintre părți decurgând din emiterea acestei scrisori de garanție bancară, nu pot exonera banca de executarea unei obligații pe care și-o asumase față de un beneficiar.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta Banca B. recunoaște că „întrucât Banca B. nu a dat curs cererii de executare ca urmare a insistențelor pârâtei (...) aceasta a fost acționată în judecată, în fața instanțelor din Elveția”.

Este evident că dacă banca ar fi plătit contravaloarea scrisorii de garanție bancară la momentul la care i-a fost solicitată, ori cel târziu până în luna septembrie 1987 și nu s-ar fi angajat în procesele ulterioare din Elveția, suma pretinsă de C. ar fi fost limitată, excluzându-se costurile generate de aceste procese.

Pornind de la mecanismul scrisorii de garanție bancară, în condițiile în care banca și-ar fi respectat obligațiile, recurenta A. putea fi ținută să restituie băncii doar suma maximă a garanției - 6,6 milioane dolari SUA, însă din toate probele administrate în toate ciclurile procesuale, cu precădere din expertizele nenumărate (obiecțiuni, concluzii ale experților desemnați ori ai părților) nu se face dovada că această sumă ar fi fost plătită de către bancă (Banca B.) la finalizarea litigiilor desfășurate în Elveția - 25 august 1987, dată la care contul Banca B. a fost debitat cu suma de 14.116.414,75 C.H.F.

Expertizele efectuate în cauză au relevat faptul că nu există niciun document bancar extern care să ateste plata sumei de 6,6 milioane dolari S.U.A. la care era obligată la plată Banca B. în baza scrisorii de garanție bancară.

Concluzionând, recurenta A. SA nu are nicio culpă, nu există nicio faptă ilicită a acesteia și nici vreo legătură de cauzalitate între conduita acesteia și prejudiciul pretins de reclamanta din prezenta cauză, pe cale de consecință nici aceasta din urmă nu are temei pentru o acțiune în regres.

Ca atare, în cauză fiind incidente atât motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8, cât și cel prevăzut la art. 304 pct. 9, instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății și făcând o aplicare greșită a legii, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a admite recursul pârâtei, a modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului aceleiași părți, schimbării în parte a sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.

Referitor la celelalte motive de recurs invocate de către recurenta A. SA, acestea nu pot fi reținute, în esență, pentru următoarele considerente:

Se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel nu a respectat decizia de casare nr. 1895 din 21 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că a preluat argumente din hotărârile casate, a ținut seama de concluziile unor expertize evidențiate în considerentele acestor hotărâri casate.

Astfel, ultima decizie de casare - decizia nr. 1895 din 21 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit, pentru prima oară în acest litigiu, ținând seama de modificările legislative intervenite pe parcurs cu privire la competența materială a instanțelor, faptul că instanța competentă să judece pe fond, în primă instanță, este Tribunalul București, secția comercială.

Prin această decizie de casare au fost date o serie de dezlegări cu privire la o serie de probleme de drept care, de altfel au condus la stabilirea instanței competente, dezlegări care au fost respectate ulterior de către instanța de trimitere.

De precizat că anterior deciziei de casare ultime, a existat și o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 3456 din 8 noiembrie 2006 care a dispus instanței de trimitere să efectueze o expertiză pentru stabilirea cuantumului real al sumei datorate, decizii căreia instanțele s-au conformat. Chiar și ulterior ultimei decizii de casare dispusă exclusiv pe aspecte de competență, instanțele au efectuat expertize contabile valorificând decizia de casare din 2006.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că suma pretinsă este nedovedită, nu este prezentat un mod de calcul al acesteia nu va mai fi analizat având în vedere soluția de modificare și argumentele reținute mai sus pe fondul cauzei.

Nici motivele de recurs referitoare la greșita soluționare a excepțiilor de către instanța de apel, mai exact la lipsa unei motivări proprii a acestei instanțe cu privire la analiza apărărilor invocate sub forma excepțiilor, nu pot fi reținute.

Este adevărat că instanța de apel nu oferă o motivare amplă a acestor excepții, însă acestea fiind motive de apel și au fost analizate punctual în condițiile în care a fost menținută soluția instanței de fond cu privire la soluționarea lor, achiesându-se la motivarea acesteia.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a A.V.A.S. este corect soluționată având în vedere pe de-o parte contractul de cesiune de creanță din 21 iulie 1999 prin care Banca B. a cedat creanța sa față de A., transmițând către A.V.A.S. toate drepturile stabilite în actele juridice din care izvorăște creanța cesionată, contract valabil și care și-a produs efectele. Pe de altă parte, au fost avute, în vedere și dezlegările date pe acest aspect de către Înalta Curte de Casație și Justiție în ultima decizie de casare.

Este corectă și soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei având în vedere că termenul începe să curgă de la data finalizării litigiilor din Elveția și debitării contului Banca B. deschis la E., acțiunea fiind introdusă în cadrul acestui termen - martie 1998.

Celelalte motive de recurs invocate nu vor mai fi analizate având în vedere soluția de admitere, precum și faptul că unele dintre ele au fost și antamate în considerentele de mai sus.

Este nefondat însă recursul pârâtei A. SA cu privire la încheierea din 11 februarie 2015 prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a cauțiunii având în vedere că potrivit art. 723

1

alin. (3) C. proc. civ. pentru eliberarea cauțiunii, în afara faptului că nu s-a formulat cerere pentru plata vreunei despăgubiri, este necesar ca hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei să fie irevocabilă, condiție care în mod evident nu era îndeplinită la data formulării cererii, cum în mod legal a reținut și instanța de apel.

Recursul reclamantei A.A.A.S. urmează a fi constatat nul în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. având în vedere că deși indică drept temei motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele invocate sunt formale, nefiind aduse critici reale care să poată fi încadrate în textul de lege arătat.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la o hotărâre pronunțată lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ori recurenta A.V.A.S. afirmă doar că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 1669 - 1670 C. civ., art. 43 C. com., art. 960, 970 C. civ. și O.U.G. nr. 51/1998, fără însă a arăta în ce sens este greșită interpretarea și aplicarea și, mai ales, care este interpretarea ori aplicarea corectă.

Prin motivele sale recurenta reiterează situația de fapt, istoricul procesului și evidențiază aspectele reținute „în mod legal și corect” de către instanțele anterioare, fără însă a aduce critici care să poată fi încadrate în motivul de recurs indicat în mod formal.

Un ultim aspect care trebuie evidențiat se referă la cererea de chemare în garanție formulată de A. împotriva Statului Român, cerere care a fost respinsă de instanțele fondului și apelului, soluție menținută prin prezenta decizie, însă cu schimbarea considerentelor, urmare a faptului că acțiunea a fost respinsă ca nefondată astfel încât nu se mai poate vorbi despre o cădere în pretenții a părții potrivit art. 60 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA București împotriva deciziei civile nr. 1265 din 17 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul pârâtei SC A. SA declarat împotriva sentinței civile nr. 3689 din 22 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Schimbă în parte sentința civilă nr. 3689 din 22 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și în consecință:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca nefondată.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței.

Constată nul recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiași decizii, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA București împotriva încheierii din 11 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2015.