ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2685/2014

Deliberând asupra contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: În rejudecare după casare, prin sentința comercială nr. 16385 din 29 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a respins acțiunea principală formulată de reclamanta SC G.G. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de chemata în garanție B.N.R., precum și cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva acestei părți, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la data de 19 februarie 2008 reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva B.N.R.

prin care a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului de 4.000.000 dolari SUA, cu motivarea că și chemata în garanție se face vinovată și este răspunzătoare de cauzarea prejudiciului alături de B.R.D., deoarece a blocat tranzacția fără un temei legal. Totodată, B.N.R. este emitentul Normelor 3/2002 și 6/1995, a Regulamentului nr. 10/1995, a Circularei nr. 37/1995 având obligația de a supraveghea activitatea bancară din România. Față de această cerere, prin întâmpinarea formulată, chemata în garanție a invocat excepția netimbrării, excepția prematurității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, și pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Ulterior, la data de 1 aprilie 2008, reclamanta SC G.G. SRL a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat daune-interese de 10.000.000 euro pentru repararea prejudiciului adus prin publicitate negativă și mincinoasă, defăimare la adresa societății și a administratorului, solicitând și plata unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere și a dobânzilor de 0,05% pe zi. De asemenea, la data de 22 februarie 2011 reclamanta a depus la dosar o altă cerere de modificare a acțiunii prin care a arătat că înțelege să se judece cu B.N.R.

în calitate de pârâtă și nu de chemată în garanție, solicitând obligarea în solidar a celor două pârâte la plata sumei de 13.000.000 lei actualizată cu rata inflației, a beneficiului nerealizat prin plata unor penalități de 0,1% pe zi, a daunelor de 10% anual din valoarea biletului la ordin, precum și 10.000.000 euro daune materiale pentru nerealizarea unor contracte comerciale și a unor potențiale investiții și pentru crearea unei imagini defăimătoare a societății și a administratorului acesteia. Conform art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepțiile invocate în cauză, prin încheierea din 6 septembrie 2011 prima instanță a pus în discuție excepția tardivității celor două cereri de modificare a acțiunii formulate de reclamanta la datele de 1 aprilie 2008 și 22 februarie 2011, în privința cărora a reținut că este întemeiată excepția tardivității, deoarece pretențiile reclamantei trebuiau formulate prin cererea principală cu posibilitatea completării sau modificării numai în fața primei instanțe și numai până la prima zi de înfățișare sau până la termenul acordat de instanță în acest scop, conform art. 132 C. proc. civ. În speță, potrivit art. 134 C. proc.

civ., prima zi de înfățișare a fost la data de 1 ianuarie 2008 când s-au încuviințat probe astfel încât modificarea cererii în rejudecare după casare este tardiv formulată, iar cele două cereri modificatoare au fost respinse ca atare, tribunalul reținând că rămâne învestit cu cererea inițială de chemare în judecată și cu cererea de chemare în garanție a B.N.R. Excepția netimbrării, formulată de chemata în garanție nu a mai fost susținută de această parte, iar excepția inadmisibilitătii invocată de aceeași parte pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că acesta se invocă cu privire la o cerere incidentală, a cărei formulare este permisă conform art. 61 C. proc.

civ. pe parcursul soluționării cauzei. În privința excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de chemata în garanție, tribunalul a apreciat că susținerile părților vizează aspecte comune cu fondul cauzei, motiv pentru care în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ. a unit cu fondul aceste excepții. În privința fondului cauzei, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. respingând în consecință acțiunea. Prima instanță a arătat că fapta ilicită imputată pârâtei B.R.D., reprezintă o inacțiune în sensul că nu a înaintat spre plată biletul la ordin din litigiu prin neintroducerea acestuia în circuitul de compensare interbancară.

Pentru a avea caracter ilicit este necesar să nu existe o cauză care să înlăture caracterul ilicit al faptei pretinse, cerință neîndeplinită în speță deoarece fapta pârâtei de a nu înainta spre compensare biletul la ordin este o activitate permisă de lege. Astfel, pârâta a acționat în conformitate cu dispozițiile unui act normativ, respectiv Norma B.N.R. nr. 3/2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei - în vigoare la acel moment - prin care se urmărește prevenirea și sancționarea spălării banilor și necesitatea diminuării riscului reputațional, operațional, de credit. Cu privire la prejudiciu, prima instanță a arătat că acesta reprezintă, în principal, contravaloarea sumei menționate în biletul la ordin pe care reclamanta pretinde că, urmare a faptei ilicite a pârâtei, nu a putut să o încaseze.

Sub acest aspect, tribunalul a argumentat că potrivit relațiilor comunicate de SC B.R. SA, continuatoarea băncii emitentului, la data scadenței, respectiv 9 august 2004, emitentul biletului la ordin avea deschis un cont în dolari SUA dar nu avea disponibil. Prin urmare, chiar dacă titlul de credit ar fi fost introdus în circuitul interbancar, reclamanta în calitate de beneficiar nu ar fi putut să încaseze suma menționată în biletul la ordin, situație în care nu este îndeplinită cerința ca inacțiunea pârâtei să-i fi produs reclamantei un prejudiciu. În privința cererii de chemare în garanție, prima instanță a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție B.N.R.

este nefondată, deoarece reclamanta s-a îndreptat împotriva acesteia indicând motivele pentru care este justificată calitatea procesuală pasivă. De asemenea și excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reclamanta a făcut dovada că a luat cunoștință la data de 22 ianuarie 2008 despre faptele imputate chematei în garanție, iar despre alte aspecte a aflat la data de 11 februarie 2008, în dosarul penal, astfel că cererea de chemată în garanție înregistrată la data de 19 februarie 2008 este introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul a reținut că, contrar susținerii reclamantei, chemata în garanție nu se face vinovată de blocarea tranzacției deoarece, pârâta a recunoscut că a refuzat înaintarea biletului la ordin, din considerentele anterior menționate, astfel că această împrejurare nu poate fi imputată chematei în garanție. în egală măsură emiterea unor acte normative nu reprezintă o faptă ilicită a chematei în garanție, ci exercitarea unui drept conferit de lege pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice ce revin B.N.R. în cadrul activității de supraveghere prudențiale a activității bancare. Prin încheierea din 3 ianuarie 2012 s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta SC G.G.

SRL, în considerarea faptului că motivele invocate de reclamantă în cerere nu reprezintă aspecte de natură a altera esența demersului său judiciar fiind consemnate susținerile și argumentele esențiale conform art. 255 și art. 261 C. proc. civ., astfel că nu sunt îndeplinite cerințele art. 281 C. proc. civ. pentru admiterea cererii. Împotriva sentinței și a încheierilor din 6 septembrie 2011 și 3 ianuarie 2012 a declarat apel reclamanta SC G.G. SRL. Prin Decizia nr. 166 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a admis cererea de chemare în judecată consecința obligării pârâtei B.R.D.

la plata sumei de 13.000.000 lei reprezentând contravaloarea a 4.000.000 dolari SUA la data de 9 august 2004, precum și a dobânzii legale aferente începând cu aceeași dată și până la soluționarea cauzei, cu cheltuieli de judecată în fond și apel în sumă de 2.612,15 lei la plata cărora pârâta a fost obligată către reclamantă. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și ale încheierii din 6 septembrie 2011 și s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în privința primului motiv că sunt nefondate criticile referitoare la admiterea excepției tardivității cererilor modificatoare formulate de reclamantă la datele de 1 aprilie 2008 și 22 februarie 2012, dispozițiile art. 132 alin. (1) și 134 C. proc.

civ. fiind corect aplicate de tribunal având în vedere faptul că aceste modificări au fost depuse ulterior primei zile de înfățișare, iar pârâta a invocat excepția tardivității potrivit art. 108 raportat la art. 132 C. proc. civ., astfel că în mod corect s-a apreciat că cererea reclamantului nu mai poate fi primită. S-a stabilit că modificarea sau întregirea acțiunii nu mai poate avea loc nici in rejudecare după casare, deoarece în această etapă procesuală judecata se desfășoară în limite precis determinate, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. S-a înlăturat și critica referitoare la nulitatea încheierii din 6 septembrie 2011 pentru nerespectarea dispozițiilor art. 157 C. proc.

civ., a principiilor oralității, contradictorialității, dreptului la apărare și a dreptului de acces la instanță, cu motivarea că instanța de judecată a pus în discuția părților toate solicitările acestora, a permis dezbateri orale prelungite, ședința de judecată fiind condusă cu respectarea dispozițiilor procedurale, instanța fiind suverană în a aprecia întinderea dezbaterilor orale și închiderea acestora potrivit art. 128 și art. 150 C. proc. civ. În ceea ce privește aceeași încheiere, tribunalul a reținut că și în această privință criticile sunt nefondate, deoarece aceste condiții ar putea fi îndeplinite doar în ipoteza stenografierii dezbaterilor sau a înregistrării audio a acestora, motiv pentru care apelul declarat împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012 prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale este nefondat.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a arătat că cel de al doilea motiv a vizat respingerea greșită a acțiunii și a cererii de chemare în garanție în condițiile în care la termenul din 6 septembrie 2011 fiind discutate excepțiile și cererile în probațiune, părțile au formulat doar scurte concluzii amânându-se pronunțarea pentru a se depune note scrise, astfel că s-au încălcat dispozițiile art. 157 C. proc. civ., pentru că nu s-a acordat un alt termen de judecată pentru discutarea fondului și nici nu s-a admis cererea de repunere pe rol. Prin al treilea motiv de apel, s-a reținut că apelanta a criticat hotărârea primei instanțe, care a preluat argumentele pârâtei fără a-i analiza în concret apărările din care ar fi rezultat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

S-a invocat faptul că prima instanță a ignorat argumentele referitoare la imposibilitatea executării cambiale a biletului la ordin în condițiile în care executarea silită nu era posibilă în baza unui bilet la ordin neprezentat la plată. Nici acțiunea necambială directă nu ar fi fost soluția recuperării prejudiciului, deoarece aceasta era îndelungată, față de rapiditatea învestirii cu formulă executorie și a executării silită a emitentului în caz de neplată la scadență. De asemenea s-a criticat și modul de soluționare a cererii de chemare în garanție în sensul respingerii acesteia ca urmare a preluării întocmai a susținerilor B.N.R.

Pe de altă parte, în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat a anumitor aspecte ale hotărârii penale care nu au fost puse în discuția părților și nici nu putea fi reținută ca temei al respingerii acțiunii având în vedere că instanța de rejudecare trebuia să se conformeze deciziei de casare care a constatat că în mod greșit s-a reținut prin prima hotărâre a tribunalului autoritatea de lucru judecat a sentinței penale.

Raportând aceste critici la temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv dispozițiile art. 1000 alin. (3) și art. 998 C. civ., instanța de apel a arătat că argumentele tribunalului cu privire la inexistența faptei ilicite și a vinovăției pârâtei sunt netemeinice și nelegale deoarece au fost ignorate cu desăvârșire dispozițiile legale incidente în materia biletului la ordin, respectiv ale Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, prima instanță interpretând greșit și dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală. În consecință, în speță, fiind vorba de un titlu de credit abstract care are valoare juridică prin el însuși și având în vedere caracterul de titlu formal care incorporează o obligație abstractă, autonomă, cauza obligației respectiv raportul fundamental, originar este un element extern care nu care nicio influență asupra titlului.

B.N.R. a emis Normele nr. 10/1994 prin care sunt determinate standardele tehnice ale înscrisurilor care materializează cambia și biletul la ordin, raportat la care se constată că biletul la ordin este emis și respectă aceste norme. Prin urmare, în virtutea raporturilor juridice existente între reclamantă și pârâta B.R.D., în baza contractului de cont curent, iar pârâta a recunoscut că efectuarea operațiunii ar fi reprezentat un câștig pentru bancă, acesteia nu îi era permis să adreseze o simplă sesizare către B.N.R., deoarece textul art. 45 alin. (2) din Normele B.N.R. nr. 3/2002 invocate drept temei al inacțiunii sale obliga banca să raporteze operațiunile suspecte doar în situația în care acestea îi afectau un mod semnificativ situația financiară sau reputația.

Or, este relevantă și împrejurarea că îndoiala pârâtei nu erau întemeiate în condițiile în care sesizarea adresată în august 2004 O.N.P.C.S.B. nu a avut nici un fel de consecințe, ceea ce atestă odată în plus că operațiunea solicitată de scontare a biletului la ordin era perfect legală. Referitor la prejudiciu, instanța de apel a apreciat că pârâta prin fapta sa ilicită a creat reclamantei un prejudiciu cert, care nu a fost reparat, în sumă de 4.000.000 dolari SUA, la plata căreia aceasta a fost obligată, precum și la plata dobânzii legale aferente și a cheltuielilor de judecată. În privința cererii de chemare în garanție, instanța de apel a arătat că aceasta a fost corect soluționată în sensul respingerii deoarece nu erau întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a B.N.R.

Tranzacția a fost blocată de către pârâtă și nu de către chemata în garanție, care în calitate de autoritate de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit, în limitele atribuțiilor conferite de Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R. nu era abilitată să intervină în relațiile dintre băncile private și clienții acestora, iar emiterea unei adrese către instituțiile de credit pentru aplicarea măsurilor prudențiale adecvate în legătură cu biletul la ordin din litigiu se înscrie în sfera atribuțiilor conferită de lege și nu reprezintă o faptă ilicită. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta. Recurenta reclamantă SC G.G. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și 134 C. proc. civ. Prima critică vizează faptul că aplicând eronat aceste dispoziții legale, instanța de apel a menținut sentința tribunalului prin care s-au respins ca tardive cererile formulate la datele de 1 aprilie 2008 și 22 februarie 2011, cu motivarea că în cazul casării cu trimitere, modificarea acțiunii nu mai poate avea loc după prima zi de înfățișare care este unică, și nici în cazul rejudecării după casare cu trimitere, fiind incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Contrar celor reținute prin decizie recurată și în acord cu practica invocată în dezvoltarea criticilor, în rejudecarea fondului există posibilitatea revenirii la prima zi de înfățișare, în prima instanță, dacă în primul ciclu procesual nu s-a intrat în cercetarea fondului, iar instanța de apel desființând sentința nu a dezlegat nicio problemă legată de fondul cauzei.

Prin al doilea motiv de recurs, invocă încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat chiar dacă cererea din data de 22 februarie 2011 ar fi fost tardivă, în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond din încheierea din 6 septembrie 2011 de respingere a cererii în integralitate. Prin această cerere nu s-a modificat în întregime cererea de chemare în judecată, ci doar calitatea procesuală a B.N.R. și s-au formulat precizări cu privire la majorarea câtimii cererii de chemare în judecată, solicitându-se și actualizarea cu rata inflației a sumei solicitate inițial. Ultima critică s-a invocat încălcarea acelorași dispoziții legale, respectiv art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., sub aspectul că instanța de apel nu a luat în considerare precizarea câtimii cererii de chemare în judecată depusă la termenul din 5 aprilie 2011, în rejudecare la prima instanță, în sensul rectificării obiectului cererii de chemare în judecată inițiale de la 13.000.000 lei la valoarea de 13.318.400 lei conform valorii exacte a cursului B.N.R. la data de 9 august 2004, pentru care de altfel s-a și achitat taxa judiciară de timbru. 2. Recurenta pârâtă B.R.D. - Sucursala B., după prezentarea situației de fapt, invocă motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5,7 și 9 C. proc. civ., pe care Ie-a motivat după cum urmează: Recurenta invocă faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 C. proc.

civ., în sensul că instanța a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. Astfel, tribunalul a soluționat cererea reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale, iar instanța de apel cu toate că reține că s-a invocat acest tip de răspundere, motivează hotărârea având în vedere dispozițiile răspunderii civile contractuale, schimbând în acest mod temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Dispoziții legale prevăzute de art. 104-107 din Legea nr. 58/1934 creează raporturi juridice contractuale între beneficiarul biletului la ordin și emitentul acestuia, iar prin invocarea lor rezultă că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe temeiul unor pretinse raporturi contractuale între reclamantă și pârâtă, precizând de altfel, că în virtutea raporturilor juridice dintre părți existente în baza contractului de cont curent, pârâta trebuia să presteze pentru reclamantă în calitate de client anumite servicii printre care și operațiunea de compensare a unui titlu de credit.

Acest argument care vizează încălcarea unei obligații contractuale izvorâte din contractul de cont curent nu a fost niciodată invocat de părți, iar dispozițiile art. 370 C. com., de asemenea, reglementează raporturile contractuale referitoare la înscrierea unor operațiuni în contul curent existent în baza unui contract, astfel că și încălcarea acestuia vizează antrenarea răspunderii contractuale și nu a celei delictuale. În egală măsură, pretinsa încălcare a obligațiilor de informare, prevenire, sfătuire și a obligației de discreție se nasc numai ca urmare a existenței unui raport contractual, iar fapta ilicită constând în inacțiunea băncii cu privire la introducerea în circuitul bancar a biletului la ordin nu a fost invocată în legătură cu încălcarea vreuneia dintre aceste obligații.

Reținând încălcarea unor obligații de natură contractuală, prin decizia recurată s-au încălcat și principiile disponibilității și contradictorialității, în condițiile în care părțile nu au pus concluzii cu privire la acest tip de răspundere. Procedând în acest mod, arată recurenta prin cel de al doilea motiv de recurs, decizia instanței de apel este nelegală și din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea acesteia pe considerente legate de răspunderea contractuală fiind străină de natura pricinii, și în egală măsura contradictorie.

Sub din acest din urmă aspect sunt reluate motivele formulate prin prima critică, iar pe de altă parte, recurenta arată că deși în partea din început a motivării instanței de apel se reține că pârâta putea efectua doar verificări cu privire la condițiile formale de validitate ale biletului la ordin și că numai în această ipoteză ar fi putut refuza introducerea acestuia în circuitul bancar, în partea finală se reține că în speță nu erau incidente dispozițiile Legii nr. 656/2002 deoarece nu exista niciun element de suspiciune cu privire la titlul de credit, astfel că informările O.N.P.C.S.B. și către B.N.R. nu s-au soldat cu nicio sancțiune. Acest argument este contradictoriu deoarece pe de o parte se susține că limitele verificării puteau viza doar aspecte formale, iar pe de altă parte, reține că suspiciunile băncii nu erau întemeiate.

Ultima critică vizează nelegalitatea deciziei pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub un dublu aspect, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală și a celor care reglementează cambia și biletu la ordin. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta susține că în mod greșit s-a reținut prin decizia recurata că în speță sunt întrunite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. fiind greșit aplicate. Astfel, fapta ilicită imputată pârâtei reprezintă o inacțiune constând în aceea că nu a înaintat spre plată biletul la ordin prezentat de reclamantă. Motivând existența unei fapte ilicite instanța de apel reține în mod greșit dispozițiile art. 104-107 din Legea nr. 58/1934, care nu creează obligații pentru bancă, al cărui comportament nu poate fi evaluat exclusiv prin raportare la aceste norme.

Pe de altă parte, existența faptei ilicite constă potrivit instanței de apel și în obligațiile pe care pârâta le avea față de reclamantă în virtutea raporturilor născute în baza contractului de cont curent deschis de reclamantă, obligație care de asemenea ar fi fost încălcate. Operațiunea de introducere în circuitul bancar a unui bilet la ordin nu rezultă din acest contract în cadrul căruia nu există obligații specifice cu privire la instrumentele de plată de acest gen. Argumentând existența faptei ilicite, prin decizia recurata se reține că s-ar fi încălcat obligații de confidențialitate și de informare față de reclamanta, obligații de natură contractuală, astfel că nu se putea stabili cu această motivare, antrenarea răspunderii civile delictuale.

în continuare, această recurentă a susținut pe larg criticile aduse deciziei recurate. Prin Decizia nr. 921 din 11 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 23092/3/2007 s-a respins ca nefondat recursul reclamantei și a fost admis apelul pârâtei B.R.D. - G.S.G. SA București împotriva Deciziei nr. 166 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o, în parte, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Au fost menținute dispozițiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de reclamanta SC G.G.

SRL București împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012. 1. S-a reținut cu privire la recursul reclamantei: Aceste dispoziții legale au fost corect aplicate prin hotărârile anterioare, decizia instanței de apel stabilind că în speță, prima zi de înfățișare a fost la data de 22 ianuarie 2008, în primul ciclu procesual, când s-au încuviințat probe. În aceste condiții cererile formulate de reclamanta la datele de 1 aprilie 2008 și 22 februarie 2011, aceasta din urmă înregistrată în rejudecare după casare, au fost corect calificate, independent de denumire, ca fiind cererii de modificare și nu de precizare sau completare a cererii inițiale, deoarece prin prima cerere s-au formulat noi pretenții solicitate pârâtei B.R.D.

pentru o altă faptă, respectiv publicitate negativă. Prin cererea din 22 februarie 2011, reclamanta a solicitat schimbarea calității procesuale a B.N.R. din chemata în garanție în pârâtă și obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor. Prin urmare, excepția tardivității acestor cereri, invocată de pârâtă a fost corect admisă în considerarea dispozițiilor art. 108 și art. 132 C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

„la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantei un termen pentru întregirea sau modificarea cererii și pentru a propune noi dovezi". Raportat la caracterul dispozitiv al acestor prevederi, rezultă că în mod corect s-a concluzionat prin decizia recurată că, pârâtul poate consimți expres sau tacit la modificarea acțiunii și ulterior acestui moment procesul, condiție neîndeplinită în speță, deoarece partea interesată a invocat excepția tardivității acestor modificări, excepție justificat admisă prin încheierea din 6 septembrie 2011. În consecință, conformând sentința primei instanțe prin decizia recurată s-a argumentat soluția și prin obligativitatea respectării dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în sensul că în ipoteza casării și trimiterii cauzei spre rejudecare, judecata se desfășoară în limitele precis determinate de prevederile legale evocate, nefiind posibilă modificarea cererii de chemare în judecată în rejudecare după casare, astfel cum reclamanta a procedat prin cererea depusă la data de 22 februarie 2011. Pentru identitate de rațiune și critica formulată prin al doilea motiv de recurs este nefondată, deoarece excepția tardivității - pentru considerentele menționate - a fost admisă în urma calificării acestor cereri ca având caracterul unor modificări de acțiune, astfel încât aceleași cereri nu puteau fi considerate precizări ale cererii de chemare în judecată. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs se constată că aceste critici nu au fost examinate de instanța de apel, astfel că, omisso medio, nu vor putea face obiectul analizei instanței de recurs.

Așa fiind, nu se poate reține motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia fiind legală în privința modului de soluționare a recursului declarat de reclamant. 2. Referitor la recursul declarat de pârâta B.R.D., Înalta Curte observă că sunt întemeiate criticile acesteia referitoare la faptul că instanța de apel reține, în egală măsură, în stabilirea caracterului ilicit al faptei comise de pârâtă atât inacțiunea acesteia de a prezenta biletul la ordin la plată, cât și încălcarea unor obligații de natură contractuală derivate din contractul de cont curent și a obligațiilor de informare, confidențialitate, care de asemenea își au izvorul în raporturi de natură contractuală, fiind prin urmare exclusă, pentru eventuala neîndeplinire a acestor din urmă obligații, antrenarea răspunderii civile delictuale.

Temeiul juridic al acțiunii reclamantei l-au constituit dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. aplicabile speței întrucât s-a motivat că pârâta prin inacțiunea sa constând în refuzul de a introduce la plată biletul la ordin emis de R.I. Ltd i-a cauzat un prejudiciu reprezentând în echivalentul în lei al sumei menționate în titlul de credit. Analizând în acest cadru acțiunea reclamantei, tribunalul a constatat în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece fapta ilicită imputată băncii este permisă de lege, iar prejudiciul nu există pentru că în contul emitentului biletul la ordin nu exista disponibil, astfel că aceasta nu l-ar fi putut încasa.

Prima instanță argumentând că hotărârea penală are putere de lucru judecat în legătură cu aceste aspecte care nu ar mai putea fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, procedând însă la analizarea condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei a concluzionat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ cerințele art. 998-999 C. civ. Cu toate acestea, instanța de apel analizând fapta ilicită arată că în mod greșit tribunalul a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale. în considerentele sentinței se precizează faptul că a fost avută în vedere puterea de lucru judecat și nu autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, astfel că motivarea deciziei este inexactă în această privință.

Pe de altă parte, deși majoritatea argumentelor reținute de instanța de apel în analizarea caracterului ilicit al conduitei pârâtei par să contureze o examinare a acestei condiții din perspectiva delictuală, totuși referirea la obligațiile prevăzute de contractul de cont curent existent între părți, trimiterea în acest sens la dispozițiile art. 370 C. com. și analizarea modului de îndeplinire a obligațiilor de informare și confidențialitate pe care banca le are față de reclamantă, în calitate de client permit și interpretarea că a fost avută în vedere și examinarea relațiilor contractuale dintre părți, situație în care este întemeiată critica formulată prin primul motiv de recurs, în sensul că, deși s-a invocat răspunderea civilă delictuală, prin decizia recurată s-a reținut și neîndeplinirea de către pârâtă a unor obligații de natură contractuală, ceea ce creează un echivoc în legătură cu temeiul răspunderii incidente în speță.

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerentele de natură contractuală avute în vedere fiind pe de o parte străine naturii cauzei și în egală măsură contradictorii. În acest context se impune precizarea că în prima decizie de casare instanța de recurs a arătat că se impune analizarea condițiilor în care poate fi reținut caracterul ilicit al faptei imputate pârâtei despre care s-a dovedit în instanța penală că nu are caracter penal, ceea ce în mod evident nu exclude de plano existența ilicitului civil.

Sub acest aspect trebuie precizat că, chiar dacă s-ar reține faptul că inacțiunea pârâtei are un caracter ilicit, astfel cum susține reclamanta, deoarece banca nu era îndreptățită să refuze înaintarea spre plată a biletului la ordin pe care l-a primit spre încasare, această împrejurare nu este suficientă prin ea însăși pentru a concluziona că sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998-999 C. civ. De altfel, în această privință reclamanta a susținut că banca a primit și a acceptat să transmită spre încasare biletul la ordin, conform mențiunilor de pe borderoul întocmit în acest scop, iar pârâta a susținut că dimpotrivă doar a recepționat acel bilet la ordin însă nu l-a mai trimis spre încasare deoarece având anumite suspiciuni în legătură cu operațiunea ce se cerea a fi efectuată a procedat conform Normelor B.N.R.

nr. 3/2002 și Legii nr. 656/2002. Această apărare a pârâtei nu a fost în concret analizată, instanța de apel reținând că potrivit borderoului banca a acceptat efectuarea operațiunii, însă printr-o conduită ilicită nu a finalizat-o, reclamanta fiind în acest mod un prejudiciată. Detaliind posibilitățile prevăzute de Legea nr. 58/1934 pe care le are posesorul unui bilet la ordin în vederea încasării sumei înscrise pe titlul de credit, prin decizia recurată se reține și faptul că refuzând înaintarea spre plată a biletului la ordin, pârâta a privat-o pe reclamantă de posibilitatea exercitării acțiunilor cambiale și cauzale pentru încasarea valorii cuprinse în titlul de credit. Această motivare nu este însă suficientă pentru a contura existența unei fapte ilicite și respectiv a cerințelor cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ., în condițiile în care aceste dispoziții legale nu au fost analizate prin raportare la particularitățile speței.

S-a susținut, în speță, că în absența mențiunii de „refuz de plată" titlul de credit nu putea fi învestit cu formulă executorie. Apărarea pârâtei conform căreia biletul la ordin a fost emis fără protest astfel că nu exista niciun impediment pentru executarea silită, nu a fost analizată prin decizia recurată în ale cărei considerente nu se regăsesc mențiuni referitoare la conținutul biletului la ordin, respectiv dacă acesta a fost cu sau fără protest și prin urmare dacă apărarea pârâtei în această privință era sau nu întemeiată. De asemenea, în privința prejudiciului instanța de apel a argumentat că inacțiunea pârâtei constând în refuzul de a introduce la plată biletul la ordin prezentat de reclamantă are un caracter ilicit și prin urmare reclamantei de a-și recupera într-un alt mod suma înscrisă în biletul la ordin astfel că este îndeplinită și această condiție.

Pentru a fi îndeplinită această condiție, în sensul art. 998-999 C. civ., prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii sale. Considerentele deciziei recurate nu relevă însă îndeplinirea acestei cerințe, în absența oricărei referiri la probele care au determinat această concluzie. Astfel, apărarea constatată a pârâtei a vizat faptul că în absența disponibilului în contul emitentului nu se poate reține existența unui prejudiciu cauzat reclamantei care - chiar dacă biletul la ordin ar fi fost introdus în compensarea interbancară - nu putea fi încasat din acest motiv.

De remarcat în această privință că reclamanta prin apelul formulat a criticat nelegalitatea sentinței deoarece instanța de fond nu i-a permis administrarea unor probe prin care să facă dovada că emitentul avea disponibil în alte conturi, nu doar în cel deschis în dolari SUA, iar instanța de apel precizează în termeni generali că în cauză s-a administrat proba cu înscrisuri. Conținutul acestora nu este însă precizat și nici felul în care prin această probă s-a demonstrat existența prejudiciului. Procedând în acest mod prin decizia recurată, instanța de apel reține - în baza unor considerente contradictorii și fără o cercetare reală și efectivă a fondului litigiului - că sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., astfel că soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului pârâtei, casarea deciziei și trimiterea cauzej spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, conform dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. vor fi avute în vedere și examinate în concret cererile și apărările părților, administrându-se din oficiu sau la cerere toate probele necesare justei soluționări a cauzei. Împotriva deciziei pronunțate în recurs contestatoarea SC G.G. SRL București a formulat contestație în anulare întemeiată art. 318 C. proc. civ.

(vechiul cod), art. 13 si art. 6.1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, recomandări ale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privind verificarea proiectelor de lege, a legilor in vigoare si a practicilor administrative cu standardele impuse de Convenției Europene a Drepturilor Omului, privind îmbunătățirea recursurilor interne, cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor dosare la nivel național în urma hotărârilor Curții Europene și art. 2 și art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Prin precizările depuse contestatoarea arată că decizia atacată conține erori materiale cu privire la stabilirea caracterului ilicit al faptei, reținerea în decizia pronunțată în recurs a autorității de lucru judecat a hotărârii penale, neregăsindu-se printre motivele de recurs, apărarea pârâtei nu a fost analizată din perspectiva faptului că biletul la ordin a fost emis fără protest, iar instanța de recurs nu a făcut nicio referire cu privire la probele care au determinat certitudinea existenței prejudiciului.

De asemenea, contestatoarea arată că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs privind dezlegarea unor probleme de drept, respectiv : critica recurentei privind posibilitatea/imposibilitatea executării silite a unui bilet la ordin care nu a fost prezentat la plată neavând astfel refuzul de plată menționat pe verso, critica recurentei privind presupusa reținere de către instanța de apel a unui posibil prejudiciu dar nu cert, critica recurentei cu privire la faptul că instanța anterioară nu ar fi luat în considerare apărările sale vizând nulitatea sau lipsa de obiect a contractelor de cesiune și de factoring, critici ce trebuiau soluționate înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu necesita administrarea de probe și nu se repercutează asupra niciunui argument al soluției de casare.

În motivarea contestației în anulare, contestatoarea mai susține în dezvoltarea motivelor contestației în anulare depuse la data de 6 iunie 2014 - filele 8 10 dosarul contestației în anulare - că hotărârea contestată conține numeroase erori materiale, ce se regăsesc în soluționarea ambelor recursuri, dar cu precădere în soluționarea recursului băncii B.R.D. - G.S.G., respectiv: Instanța de recurs a omis sa cerceteze mai multe motive de recurs ale recurentei B.R.D., care priveau dezlegarea unor probleme de drept si care trebuiau soluționate de instanța de recurs înainte de a trimite cauza spre rejudecare; a fost astfel încălcat la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 al Convenției C.E.D.O.

În motivarea ambelor recursuri instanța s-a pronunțat pe anumite aspecte fără a cerceta apărările (ale contestatoarei - recurente SC G.G. SA) și fără a arăta motivele pentru care aceste apărări au fost înlăturate. În soluționarea recursului său nu s-a ținut cont de jurisprudența aceleiași secții a Îaltei Curții de Casație și Justiție, (invocata în susținerea primului motiv de recurs), fapt ce era obligatoriu prin prisma dreptului Convenției C.E.D.O. (cauza Bejan c. României). În soluționarea recursului B.R.D. - G.S.G., instanța de recurs a cercetat și a criticat, care nu se regăsesc printre criticile recurentei B.R.D. - G.S.G. ; fiind astfel încălcate dispozițiile C. proc. civ. la judecarea recursului, fiind încălcat dreptul său la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 al Convenției C.E.D.O.

Contestatoarea a depus la termenul de azi, un înscris intitulat dezvoltarea motivelor contestației în anulare, potrivit cărora a arătat următoarele, în esență, că: Critici privind recursul pârâtei în sensul că instanța de recurs a reținut cinci considerente pornind de la premise eronate, greșite contrazise de actele procedurale formale din dosar, în opinia contestatoarei greșeli materiale, pe care le enunță pe larg și le combate în considerarea greșelii materiale în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. fără ale mai menționa și detalia. În continuare, contestatoarea susține că instanța de recurs a pronunțat o decizie prin omisiunea din greșeală a cercetării unui motiv de recurs, în considerarea dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. În argumentarea acestui motiv al contestației în anulare, contestatoarea expune pe larg argumentele formulată în susținerea acesteia, reluând fiecare motiv de recurs cu menționarea expresă că instanța anterioară a omis să se pronunțe asupra apărărilor sale și nu a cercetat criticile aduse în recurs, respectiv : modul de soluționare a noțiunii de „ prima zi de înfățișare „, omisiunea soluționării excepțiilor necompetenței și a autorității de lucru judecat, al doilea motiv de recurs privitor la cererea din rejudecare, în opinia contestatoarei, instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială în sensul textului de lege invocat ca temei de drept al prezentei contestații în anulare. Sub acest din urmă aspect, contestatoarea arată că cererea modificatoare viza doar modificarea calității procesuale a B.N.R.

-ului, dar precizatoare întrucât a modificarea câtimea cererii principale(rata inflației); instanța de recurs nu a răspuns acestui argument esențial, așa încât a fost omisă cercetarea efectivă a motivului de recurs, invocă jurisprudență în materie. Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, contestatoarea conchide că nu a fost analizat, neluându-se în considerare precizarea câtimii, rectificarea, așa încât hotărâre pronunțată și sub acest aspect printr-o greșeală materială, în opinia contestatoarei. Contestatoarea mai critică soluția din apel din perspectiva dreptului C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții de la Strassbourg cu privire la ambele recursuri, reluând criticile fiecărei recurente raportat la art. 13 din C.E.D.O.

dreptul la un recurs efectiv; această cale, în opinia contestatoarei, deși nu este prevăzut de legislație internă română, în temeiul art. 11 și art. 20 alin. (2) din Constituția României face parte din dreptul intern, aplicându-se cu prioritate față de legea națională. Intimata a depus întâmpinare prin care în principal a invocat excepția tardivității dezvoltării motivelor contestației în anulare că nu a fost depuse în 15 zile de la data promovării acestei căi de atac, excepția inadmisibilității contestației în anulare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale ale contestației în anulare, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.

Înalta Curte urmează să respingă excepția tardivității precizărilor/dezvoltării motivelor contestației în anulare, întrucât, legiuitorul nu a înțeles să prevadă un termen limită pentru depunerea motivelor contestației în anulare, sau precizări/completări ceea ce nu poate atrage nicio sancțiune, neprevedere firească în această cale de atac, care prin însăși natura sa este de retractare și nu poate fi invocată decât strict în limitele dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Nici excepția inadmisibilității contestației în anulare, nefiind îndeplinite condițiile legale ale contestației în anulare nu este fondată, întrucât faptul că motivele contestației vizează alte împrejurări decât textele de lege incidente, nu poate atrage inadmisibilitatea acestei căi de atac, în considerarea respectării dreptului la apărare și neîngrădirea accesului liber la justiție a părților.

Analizând criticile formulate de contestatoare în raport de calea de atac exercitată din perspectiva textului de lege evocat, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente: În sensul textului art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator „greșeala materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșită. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.

în această categorie intră greșelile comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale. Textul de lege se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din greșeală. în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare, pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile de la art. 317 C. proc.

civ. (necompetență sau vicii vizând procedura citării și art. 318 C. proc. civ. greșeală materială sau nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de are a hotărârii, posibilă doar în recurs, și nu în contestația în anulare. De reamintit că pentru verificarea acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs, nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli materiale săvârșite de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

De asemenea, contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt. În urma aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greșeli de judecată în sensul dispozițiilor în contestația în anulare. Cu privire la pretinsele greșeli materiale și/sau omisiuni ale contestației în anulare, după cum lesne se poate observa, din lecturarea motivelor contestației în anulare - astfel cum a u fost depuse succesiv la 6 iunie 2014 și ulterior la termenul de azi - contestatoarea este nemulțumită de soluția dată în recurs, aceasta nu face decât să examineze pricina din perspectiva recursului declarat, precum și a recursului declarat de pârâtă, reluând punctual toate motivele de recurs formulate de contestatoare în recurs, precum și a părții adverse, a pârâtei, nefiind necesar indicarea expresă a acestora.

De asemenea, nici celelalte motive ale contestației în anulare nu sunt întemeiate, întrucât, acesta se referă la din perspectiva căii de atac exercitată în condițiile cerute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce conduce la concluzia că susținerile contestatoarei sunt simple afirmații fără un suport logico-juridic și fundamentat pe omisiunile presupuse ale instanței. De altfel, așa cum rezultă din considerentele deciziei a cărei anulare se cere, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a analizat toate criticile formulate de părți, inclusiv apărările acestora raportat la înscrisurile și probele administrate în cauză, astfel că decizia recurată este motivată în fapt și în drept în lumina dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Fără a se mai relua criticile contestatoarei cu privire la omisiunile și pretinsele greșeli materiale ale instanței de recurs, nu pot constitui omisiuni/ sau greșeli materiale în sensul dispozițiilor legale invocate, întrucât așa cum lesne se poate observa, acestea constituie de fapt greșeli de judecată și nemulțumirea contestatoarei în dezlegarea problemei dedusă prezentei judecăți. Mai mult, contestatoarea, în susținerea contestației în anulare, nu numai că face referiri cu privire la judecata pe fond a pricinii, dar antamează și situația de fapt care, în prezenta cale de atac, nu poate fi invocată. Prin urmare, fără a le mai enumera reproșurile aduse deciziei instanței de recurs invocate de contestatoare, Înalta Curte apreciază că motivele invocate nu atrage incidența dispozițiilor legale evocate.

Or, în cauza de față, instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de recurenți și toate criticile formulate în susținerea acestora, neputând fi reținută nici o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, cu respectarea dispozițiilor art. 13 din C.E.D.O. Jurisprudența C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși, în mod real, problemele enunțate care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

După cum se știe, această cale de atac nu are caracter devolutiv, în cadrul contestației în anulare nu se judecă acțiunea ca atare și nu se examinează temeinicia susținerilor părților cu privire la drepturile lor subiective deduse judecății, ci se verifică dacă judecata a avut loc cu respectarea normelor procedurale privind competența și a celor referitoare la citarea părților - în cazul contestației în anulare obișnuite precum și dacă judecata recursului este rezultatul unei greșeli materiale sau dacă instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare - în cazul contestației în anulare speciale.

Surprinzătoare este și afirmația contestatoarei cu referire la faptul că instanțele de casare analizează numai unul din motivele invocate, ca ulterior să dispună în rejudecare analizarea celorlalte motive, când, opinează contestatoarea, instanța de judecată prin această modalitate de judecare nu face decât să refuze cercetarea celorlalte motive invocate. Astfel, într-o asemenea ipoteză, instanța de control judiciar are în vedere respectarea dreptului la apărare a părților implicate în proces, în sensul neprejudicierii acestora de vreun grad de jurisdicție și pentru asigurarea unei bune administrare a actului de justiție. Referitor la criticile contestatoarei privind recursul pâ