ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2685/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2685/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra contestației în anulare de față, din actele și lucrările dosarului

constată următoarele:

În rejudecare după casare, prin

sentința comercială nr. 16385 din 29 septembrie 2011 Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, a respins acțiunea principală formulată de reclamanta

SC G.G. SRL, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de

chemata în garanție B.N.R., precum și cererea de chemare în garanție formulată

de reclamantă împotriva acestei părți, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la data de 19 februarie 2008

reclamanta a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva B.N.R. prin

care a solicitat obligarea acesteia la repararea prejudiciului de 4.000.000

dolari SUA, cu motivarea că și chemata în garanție se face vinovată și este

răspunzătoare de cauzarea prejudiciului alături de B.R.D., deoarece a blocat

tranzacția fără un temei legal. Totodată, B.N.R. este emitentul Normelor 3/2002

și 6/1995, a Regulamentului nr. 10/1995, a Circularei nr. 37/1995 având

obligația de a supraveghea activitatea bancară din România.

Față de această

cerere, prin întâmpinarea formulată, chemata în garanție a invocat excepția

netimbrării, excepția prematurității acțiunii, excepția lipsei calității

procesuale pasive, excepția prescripției dreptului material la acțiune, și pe

fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Ulterior, la

data de 1 aprilie 2008, reclamanta SC G.G. SRL a depus o cerere modificatoare,

prin care a solicitat daune-interese de 10.000.000 euro pentru repararea

prejudiciului adus prin publicitate negativă și mincinoasă, defăimare la adresa

societății și a administratorului, solicitând și plata unor penalități de 0,1%

pe zi de întârziere și a dobânzilor de 0,05% pe zi.

De asemenea, la

data de 22 februarie 2011 reclamanta a depus la dosar o altă cerere de

modificare a acțiunii prin care a arătat că înțelege să se judece cu B.N.R. în

calitate de pârâtă și nu de chemată în garanție, solicitând obligarea în

solidar a celor două pârâte la plata sumei de 13.000.000 lei actualizată cu

rata inflației, a beneficiului nerealizat prin plata unor penalități de 0,1% pe

zi, a daunelor de 10% anual din valoarea biletului la ordin, precum și

10.000.000 euro daune materiale pentru nerealizarea unor contracte comerciale

și a unor potențiale investiții și pentru crearea unei imagini defăimătoare a

societății și a administratorului acesteia.

Conform art.

137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate în cauză, prin încheierea din

6 septembrie 2011 prima instanță a pus în discuție excepția tardivității celor

două cereri de modificare a acțiunii formulate de reclamanta la datele de 1

aprilie 2008 și 22 februarie 2011, în privința cărora a reținut că este

întemeiată excepția tardivității, deoarece pretențiile reclamantei trebuiau

formulate prin cererea principală cu posibilitatea completării sau modificării

numai în fața primei instanțe și numai până la prima zi de înfățișare sau până

la termenul acordat de instanță în acest scop, conform art. 132 C. proc. civ.

În speță,

potrivit art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare a fost la data de 1

ianuarie 2008 când s-au încuviințat probe astfel încât modificarea cererii în

rejudecare după casare este tardiv formulată, iar cele două cereri

modificatoare au fost respinse ca atare, tribunalul reținând că rămâne învestit

cu cererea inițială de chemare în judecată și cu cererea de chemare în garanție

a B.N.R.

Excepția

netimbrării, formulată de chemata în garanție nu a mai fost susținută de

această parte, iar excepția inadmisibilitătii invocată de aceeași parte pentru

neîndeplinirea procedurii concilierii directe prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. a fost respinsă cu motivarea că acesta se invocă cu privire la o

cerere incidentală, a cărei formulare este permisă conform art. 61 C. proc.

civ. pe parcursul soluționării cauzei.

În privința

excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției prescripției

dreptului material la acțiune invocate de chemata în garanție, tribunalul a

apreciat că susținerile părților vizează aspecte comune cu fondul cauzei, motiv

pentru care în temeiul art. 137 alin. (2) C. proc. civ. a unit cu fondul aceste

excepții.

În privința

fondului cauzei, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. respingând în

consecință acțiunea.

Prima instanță

a arătat că fapta ilicită imputată pârâtei B.R.D., reprezintă o inacțiune în

sensul că nu a înaintat spre plată biletul la ordin din litigiu prin

neintroducerea acestuia în circuitul de compensare interbancară. Pentru a avea

caracter ilicit este necesar să nu existe o cauză care să înlăture caracterul

ilicit al faptei pretinse, cerință neîndeplinită în speță deoarece fapta

pârâtei de a nu înainta spre compensare biletul la ordin este o activitate

permisă de lege.

Astfel, pârâta

a acționat în conformitate cu dispozițiile unui act normativ, respectiv Norma

B.N.R. nr. 3/2002 privind standardele de cunoaștere a clientelei - în vigoare

la acel moment - prin care se urmărește prevenirea și sancționarea spălării

banilor și necesitatea diminuării riscului reputațional, operațional, de

credit.

Cu privire la

prejudiciu, prima instanță a arătat că acesta reprezintă, în principal,

contravaloarea sumei menționate în biletul la ordin pe care reclamanta pretinde

că, urmare a faptei ilicite a pârâtei, nu a putut să o încaseze.

Sub acest

aspect, tribunalul a argumentat că potrivit relațiilor comunicate de SC B.R.

SA, continuatoarea băncii emitentului, la data scadenței, respectiv 9 august

2004, emitentul biletului la ordin avea deschis un cont în dolari SUA dar nu

avea disponibil. Prin urmare, chiar dacă titlul de credit ar fi fost introdus

în circuitul interbancar, reclamanta în calitate de beneficiar nu ar fi putut

să încaseze suma menționată în biletul la ordin, situație în care nu este

îndeplinită cerința ca inacțiunea pârâtei să-i fi produs reclamantei un

prejudiciu.

În privința

cererii de chemare în garanție, prima instanță a apreciat că excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematei în garanție B.N.R. este nefondată,

deoarece reclamanta s-a îndreptat împotriva acesteia indicând motivele pentru

care este justificată calitatea procesuală pasivă.

De asemenea și

excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca

nefondată, cu motivarea că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 reclamanta

a făcut dovada că a luat cunoștință la data de 22 ianuarie 2008 despre faptele

imputate chematei în garanție, iar despre alte aspecte a aflat la data de 11

februarie 2008, în dosarul penal, astfel că cererea de chemată în garanție

înregistrată la data de 19 februarie 2008 este introdusă în termenul general de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Tribunalul a

reținut că, contrar susținerii reclamantei, chemata în garanție nu se face

vinovată de blocarea tranzacției deoarece, pârâta a recunoscut că a refuzat

înaintarea biletului la ordin, din considerentele anterior menționate, astfel

că această împrejurare nu poate fi imputată chematei în garanție. în egală

măsură emiterea unor acte normative nu reprezintă o faptă ilicită a chematei în

garanție, ci exercitarea unui drept conferit de lege pentru îndeplinirea

atribuțiilor specifice ce revin B.N.R. în cadrul activității de supraveghere

prudențiale a activității bancare.

Prin încheierea

din 3 ianuarie 2012 s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale

formulată de reclamanta SC G.G. SRL, în considerarea faptului că motivele

invocate de reclamantă în cerere nu reprezintă aspecte de natură a altera

esența demersului său judiciar fiind consemnate susținerile și argumentele

esențiale conform art. 255 și art. 261 C. proc. civ., astfel că nu sunt

îndeplinite cerințele art. 281 C. proc. civ. pentru admiterea cererii.

Împotriva

sentinței și a încheierilor din 6 septembrie 2011 și 3 ianuarie 2012 a declarat

apel reclamanta SC G.G. SRL.

Prin Decizia

nr. 166 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința în sensul că s-a

admis cererea de chemare în judecată consecința obligării pârâtei B.R.D. la

plata sumei de 13.000.000 lei reprezentând contravaloarea a 4.000.000 dolari

SUA la data de 9 august 2004, precum și a dobânzii legale aferente începând cu

aceeași dată și până la soluționarea cauzei, cu cheltuieli de judecată în fond

și apel în sumă de 2.612,15 lei la plata cărora pârâta a fost obligată către

reclamantă. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și ale

încheierii din 6 septembrie 2011 și s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în privința primului motiv

că sunt nefondate criticile referitoare la admiterea excepției tardivității

cererilor modificatoare formulate de reclamantă la datele de 1 aprilie 2008 și

22 februarie 2012, dispozițiile art. 132 alin. (1) și 134 C. proc. civ. fiind

corect aplicate de tribunal având în vedere faptul că aceste modificări au fost

depuse ulterior primei zile de înfățișare, iar pârâta a invocat excepția

tardivității potrivit art. 108 raportat la art. 132 C. proc. civ., astfel că în

mod corect s-a apreciat că cererea reclamantului nu mai poate fi primită.

S-a stabilit că

modificarea sau întregirea acțiunii nu mai poate avea loc nici in rejudecare

după casare, deoarece în această etapă procesuală judecata se desfășoară în

limite precis determinate, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

S-a înlăturat

și critica referitoare la nulitatea încheierii din 6 septembrie 2011 pentru

nerespectarea dispozițiilor art. 157 C. proc. civ., a principiilor oralității,

contradictorialității, dreptului la apărare și a dreptului de acces la

instanță, cu motivarea că instanța de judecată a pus în discuția părților toate

solicitările acestora, a permis dezbateri orale prelungite, ședința de judecată

fiind condusă cu respectarea dispozițiilor procedurale, instanța fiind suverană

în a aprecia întinderea dezbaterilor orale și închiderea acestora potrivit art.

128 și art. 150 C. proc. civ.

În ceea ce

privește aceeași încheiere, tribunalul a reținut că și în această privință

criticile sunt nefondate, deoarece aceste condiții ar putea fi îndeplinite doar

în ipoteza stenografierii dezbaterilor sau a înregistrării audio a acestora,

motiv pentru care apelul declarat împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012 prin

care s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale este nefondat.

Pe fondul

cauzei, instanța de apel a arătat că cel de al doilea motiv a vizat respingerea

greșită a acțiunii și a cererii de chemare în garanție în condițiile în care la

termenul din 6 septembrie 2011 fiind discutate excepțiile și cererile în

probațiune, părțile au formulat doar scurte concluzii amânându-se pronunțarea

pentru a se depune note scrise, astfel că s-au încălcat dispozițiile art. 157

C. proc. civ., pentru că nu s-a acordat un alt termen de judecată pentru

discutarea fondului și nici nu s-a admis cererea de repunere pe rol.

Prin al treilea

motiv de apel, s-a reținut că apelanta a criticat hotărârea primei instanțe,

care a preluat argumentele pârâtei fără a-i analiza în concret apărările din

care ar fi rezultat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. S-a

invocat faptul că prima instanță a ignorat argumentele referitoare la

imposibilitatea executării cambiale a biletului la ordin în condițiile în care

executarea silită nu era posibilă în baza unui bilet la ordin neprezentat la

plată.

Nici acțiunea

necambială directă nu ar fi fost soluția recuperării prejudiciului, deoarece

aceasta era îndelungată, față de rapiditatea învestirii cu formulă executorie

și a executării silită a emitentului în caz de neplată la scadență.

De asemenea s-a

criticat și modul de soluționare a cererii de chemare în garanție în sensul

respingerii acesteia ca urmare a preluării întocmai a susținerilor B.N.R.

Pe de altă

parte, în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat a anumitor aspecte

ale hotărârii penale care nu au fost puse în discuția părților și nici nu putea

fi reținută ca temei al respingerii acțiunii având în vedere că instanța de rejudecare

trebuia să se conformeze deciziei de casare care a constatat că în mod greșit

s-a reținut prin prima hotărâre a tribunalului autoritatea de lucru judecat a

sentinței penale.

Raportând

aceste critici la temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv

dispozițiile art. 1000 alin. (3) și art. 998 C. civ., instanța de apel a arătat

că argumentele tribunalului cu privire la inexistența faptei ilicite și a

vinovăției pârâtei sunt netemeinice și nelegale deoarece au fost ignorate cu

desăvârșire dispozițiile legale incidente în materia biletului la ordin,

respectiv ale Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, prima

instanță interpretând greșit și dispozițiile legale referitoare la răspunderea

civilă delictuală.

În consecință,

în speță, fiind vorba de un titlu de credit abstract care are valoare juridică

prin el însuși și având în vedere caracterul de titlu formal care incorporează

o obligație abstractă, autonomă, cauza obligației respectiv raportul

fundamental, originar este un element extern care nu care nicio influență

asupra titlului.

B.N.R. a emis

Normele nr. 10/1994 prin care sunt determinate standardele tehnice ale

înscrisurilor care materializează cambia și biletul la ordin, raportat la care

se constată că biletul la ordin este emis și respectă aceste norme.

Prin urmare, în

virtutea raporturilor juridice existente între reclamantă și pârâta B.R.D., în

baza contractului de cont curent, iar pârâta a recunoscut că efectuarea

operațiunii ar fi reprezentat un câștig pentru bancă, acesteia nu îi era permis

să adreseze o simplă sesizare către B.N.R., deoarece textul art. 45 alin. (2)

din Normele B.N.R. nr. 3/2002 invocate drept temei al inacțiunii sale obliga

banca să raporteze operațiunile suspecte doar în situația în care acestea îi

afectau un mod semnificativ situația financiară sau reputația.

Or, este

relevantă și împrejurarea că îndoiala pârâtei nu erau întemeiate în condițiile

în care sesizarea adresată în august 2004 O.N.P.C.S.B. nu a avut nici un fel de

consecințe, ceea ce atestă odată în plus că operațiunea solicitată de scontare

a biletului la ordin era perfect legală.

Referitor la

prejudiciu, instanța de apel a apreciat că pârâta prin fapta sa ilicită a creat

reclamantei un prejudiciu cert, care nu a fost reparat, în sumă de 4.000.000

dolari SUA, la plata căreia aceasta a fost obligată, precum și la plata

dobânzii legale aferente și a cheltuielilor de judecată.

În privința

cererii de chemare în garanție, instanța de apel a arătat că aceasta a fost

corect soluționată în sensul respingerii deoarece nu erau întrunite condițiile

pentru atragerea răspunderii civile delictuale a B.N.R. Tranzacția a fost

blocată de către pârâtă și nu de către chemata în garanție, care în calitate de

autoritate de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit, în limitele

atribuțiilor conferite de Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R. nu era

abilitată să intervină în relațiile dintre băncile private și clienții

acestora, iar emiterea unei adrese către instituțiile de credit pentru

aplicarea măsurilor prudențiale adecvate în legătură cu biletul la ordin din

litigiu se înscrie în sfera atribuțiilor conferită de lege și nu reprezintă o

faptă ilicită.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâta.

Recurenta

reclamantă SC G.G. SRL critică decizia pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. derivate din aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 132 și 134 C. proc. civ.

Prima critică

vizează faptul că aplicând eronat aceste dispoziții legale, instanța de apel a

menținut sentința tribunalului prin care s-au respins ca tardive cererile

formulate la datele de 1 aprilie 2008 și 22 februarie 2011, cu motivarea că în

cazul casării cu trimitere, modificarea acțiunii nu mai poate avea loc după

prima zi de înfățișare care este unică, și nici în cazul rejudecării după

casare cu trimitere, fiind incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Contrar celor

reținute prin decizie recurată și în acord cu practica invocată în dezvoltarea

criticilor, în rejudecarea fondului există posibilitatea revenirii la prima zi

de înfățișare, în prima instanță, dacă în primul ciclu procesual nu s-a intrat

în cercetarea fondului, iar instanța de apel desființând sentința nu a dezlegat

nicio problemă legată de fondul cauzei.

Prin al doilea

motiv de recurs, invocă încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) C. proc.

civ., în susținerea căruia a arătat chiar dacă cererea din data de 22 februarie

2011 ar fi fost tardivă, în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile

instanței de fond din încheierea din 6 septembrie 2011 de respingere a cererii

în integralitate.

Prin această

cerere nu s-a modificat în întregime cererea de chemare în judecată, ci doar

calitatea procesuală a B.N.R. și s-au formulat precizări cu privire la

majorarea câtimii cererii de chemare în judecată, solicitându-se și

actualizarea cu rata inflației a sumei solicitate inițial.

Ultima critică

s-a invocat încălcarea acelorași dispoziții legale, respectiv art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ., sub aspectul că instanța de apel nu a luat în

considerare precizarea câtimii cererii de chemare în judecată depusă la

termenul din 5 aprilie 2011, în rejudecare la prima instanță, în sensul

rectificării obiectului cererii de chemare în judecată inițiale de la

13.000.000 lei la valoarea de 13.318.400 lei conform valorii exacte a cursului

B.N.R. la data de 9 august 2004, pentru care de altfel s-a și achitat taxa

judiciară de timbru.

pârâtă B.R.D. - Sucursala B., după prezentarea situației de fapt, invocă

motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5,7 și 9 C.

proc. civ., pe care Ie-a motivat după cum urmează:

Recurenta

invocă faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 C. proc.

civ., în sensul că instanța a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată.

Astfel,

tribunalul a soluționat cererea reclamantei în temeiul răspunderii civile

delictuale, iar instanța de apel cu toate că reține că s-a invocat acest tip de

răspundere, motivează hotărârea având în vedere dispozițiile răspunderii civile

contractuale, schimbând în acest mod temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată.

Dispoziții

legale prevăzute de art. 104-107 din Legea nr. 58/1934 creează raporturi

juridice contractuale între beneficiarul biletului la ordin și emitentul

acestuia, iar prin invocarea lor rezultă că instanța de apel și-a fundamentat

soluția pe temeiul unor pretinse raporturi contractuale între reclamantă și

pârâtă, precizând de altfel, că în virtutea raporturilor juridice dintre părți

existente în baza contractului de cont curent, pârâta trebuia să presteze

pentru reclamantă în calitate de client anumite servicii printre care și

operațiunea de compensare a unui titlu de credit.

Acest argument

care vizează încălcarea unei obligații contractuale izvorâte din contractul de

cont curent nu a fost niciodată invocat de părți, iar dispozițiile art. 370 C.

com., de asemenea, reglementează raporturile contractuale referitoare la

înscrierea unor operațiuni în contul curent existent în baza unui contract,

astfel că și încălcarea acestuia vizează antrenarea răspunderii contractuale și

nu a celei delictuale.

În egală

măsură, pretinsa încălcare a obligațiilor de informare, prevenire, sfătuire și

a obligației de discreție se nasc numai ca urmare a existenței unui raport

contractual, iar fapta ilicită constând în inacțiunea băncii cu privire la

introducerea în circuitul bancar a biletului la ordin nu a fost invocată în

legătură cu încălcarea vreuneia dintre aceste obligații.

Reținând

încălcarea unor obligații de natură contractuală, prin decizia recurată s-au

încălcat și principiile disponibilității și contradictorialității, în

condițiile în care părțile nu au pus concluzii cu privire la acest tip de

răspundere. Procedând în acest mod, arată recurenta prin cel de al doilea motiv

de recurs, decizia instanței de apel este nelegală și din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea acesteia pe considerente

legate de răspunderea contractuală fiind străină de natura pricinii, și în

egală măsura contradictorie.

Sub din acest

din urmă aspect sunt reluate motivele formulate prin prima critică, iar pe de

altă parte, recurenta arată că deși în partea din început a motivării instanței

de apel se reține că pârâta putea efectua doar verificări cu privire la

condițiile formale de validitate ale biletului la ordin și că numai în această

ipoteză ar fi putut refuza introducerea acestuia în circuitul bancar, în partea

finală se reține că în speță nu erau incidente dispozițiile Legii nr. 656/2002

deoarece nu exista niciun element de suspiciune cu privire la titlul de credit,

astfel că informările O.N.P.C.S.B. și către B.N.R. nu s-au soldat cu nicio

sancțiune. Acest argument este contradictoriu deoarece pe de o parte se susține

că limitele verificării puteau viza doar aspecte formale, iar pe de altă parte,

reține că suspiciunile băncii nu erau întemeiate.

Ultima critică

vizează nelegalitatea deciziei pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sub un dublu aspect, respectiv aplicarea greșită a

dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală și a celor care

reglementează cambia și biletu la ordin.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs recurenta susține că în mod greșit s-a reținut prin

decizia recurata că în speță sunt întrunite condițiile legale pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale, dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. fiind

greșit aplicate.

Astfel, fapta

ilicită imputată pârâtei reprezintă o inacțiune constând în aceea că nu a

înaintat spre plată biletul la ordin prezentat de reclamantă. Motivând

existența unei fapte ilicite instanța de apel reține în mod greșit dispozițiile

art. 104-107 din Legea nr. 58/1934, care nu creează obligații pentru bancă, al

cărui comportament nu poate fi evaluat exclusiv prin raportare la aceste norme.

Pe de altă

parte, existența faptei ilicite constă potrivit instanței de apel și în

obligațiile pe care pârâta le avea față de reclamantă în virtutea raporturilor

născute în baza contractului de cont curent deschis de reclamantă, obligație

care de asemenea ar fi fost încălcate. Operațiunea de introducere în circuitul

bancar a unui bilet la ordin nu rezultă din acest contract în cadrul căruia nu

există obligații specifice cu privire la instrumentele de plată de acest gen.

Argumentând

existența faptei ilicite, prin decizia recurata se reține că s-ar fi încălcat

obligații de confidențialitate și de informare față de reclamanta, obligații de

natură contractuală, astfel că nu se putea stabili cu această motivare,

antrenarea răspunderii civile delictuale. în continuare, această recurentă a

susținut pe larg criticile aduse deciziei recurate.

Prin Decizia

nr. 921 din 11 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 23092/3/2007 s-a respins ca nefondat

recursul reclamantei și a fost admis apelul pârâtei B.R.D. - G.S.G. SA

București împotriva Deciziei nr. 166 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o, în parte, și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Au fost

menținute dispozițiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat

de reclamanta SC G.G. SRL București împotriva încheierii din 3 ianuarie 2012.

cu privire la recursul reclamantei:

Aceste

dispoziții legale au fost corect aplicate prin hotărârile anterioare, decizia

instanței de apel stabilind că în speță, prima zi de înfățișare a fost la data

de 22 ianuarie 2008, în primul ciclu procesual, când s-au încuviințat probe.

În aceste

condiții cererile formulate de reclamanta la datele de 1 aprilie 2008 și 22

februarie 2011, aceasta din urmă înregistrată în rejudecare după casare, au

fost corect calificate, independent de denumire, ca fiind cererii de modificare

și nu de precizare sau completare a cererii inițiale, deoarece prin prima

cerere s-au formulat noi pretenții solicitate pârâtei B.R.D. pentru o altă

faptă, respectiv publicitate negativă. Prin cererea din 22 februarie 2011,

reclamanta a solicitat schimbarea calității procesuale a B.N.R. din chemata în

garanție în pârâtă și obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor.

Prin urmare,

excepția tardivității acestor cereri, invocată de pârâtă a fost corect admisă

în considerarea dispozițiilor art. 108 și art. 132 C. proc. civ.

Conform

dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. „la prima zi de înfățișare

instanța va putea da reclamantei un termen pentru întregirea sau modificarea

cererii și pentru a propune noi dovezi".

Raportat la

caracterul dispozitiv al acestor prevederi, rezultă că în mod corect s-a

concluzionat prin decizia recurată că, pârâtul poate consimți expres sau tacit

la modificarea acțiunii și ulterior acestui moment procesul, condiție

neîndeplinită în speță, deoarece partea interesată a invocat excepția

tardivității acestor modificări, excepție justificat admisă prin încheierea din

6 septembrie 2011.

În consecință,

conformând sentința primei instanțe prin decizia recurată s-a argumentat

soluția și prin obligativitatea respectării dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în sensul că în ipoteza casării și trimiterii cauzei spre rejudecare,

judecata se desfășoară în limitele precis determinate de prevederile legale

evocate, nefiind posibilă modificarea cererii de chemare în judecată în

rejudecare după casare, astfel cum reclamanta a procedat prin cererea depusă la

data de 22 februarie 2011.

Pentru

identitate de rațiune și critica formulată prin al doilea motiv de recurs este

nefondată, deoarece excepția tardivității - pentru considerentele menționate -

a fost admisă în urma calificării acestor cereri ca având caracterul unor

modificări de acțiune, astfel încât aceleași cereri nu puteau fi considerate

precizări ale cererii de chemare în judecată.

Referitor la

cel de-al treilea motiv de recurs se constată că aceste critici nu au fost

examinate de instanța de apel, astfel că, omisso medio, nu vor putea face

obiectul analizei instanței de recurs.

Așa fiind, nu

se poate reține motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., decizia fiind legală în privința modului de soluționare a recursului

declarat de reclamant.

recursul declarat de pârâta B.R.D., Înalta Curte observă că sunt întemeiate

criticile acesteia referitoare la faptul că instanța de apel reține, în egală

măsură, în stabilirea caracterului ilicit al faptei comise de pârâtă atât

inacțiunea acesteia de a prezenta biletul la ordin la plată, cât și încălcarea

unor obligații de natură contractuală derivate din contractul de cont curent și

a obligațiilor de informare, confidențialitate, care de asemenea își au izvorul

în raporturi de natură contractuală, fiind prin urmare exclusă, pentru

eventuala neîndeplinire a acestor din urmă obligații, antrenarea răspunderii

civile delictuale.

Temeiul juridic

al acțiunii reclamantei l-au constituit dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin.

(3) C. civ. aplicabile speței întrucât s-a motivat că pârâta prin inacțiunea sa

constând în refuzul de a introduce la plată biletul la ordin emis de R.I. Ltd

i-a cauzat un prejudiciu reprezentând în echivalentul în lei al sumei

menționate în titlul de credit.

Analizând în

acest cadru acțiunea reclamantei, tribunalul a constatat în esență, că nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece fapta ilicită

imputată băncii este permisă de lege, iar prejudiciul nu există pentru că în

contul emitentului biletul la ordin nu exista disponibil, astfel că aceasta nu

l-ar fi putut încasa. Prima instanță argumentând că hotărârea penală are putere

de lucru judecat în legătură cu aceste aspecte care nu ar mai putea fi

contrazise printr-o hotărâre ulterioară, procedând însă la analizarea

condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei

a concluzionat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ cerințele art. 998-999

C. civ.

Cu toate

acestea, instanța de apel analizând fapta ilicită arată că în mod greșit

tribunalul a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale. în

considerentele sentinței se precizează faptul că a fost avută în vedere puterea

de lucru judecat și nu autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, astfel

că motivarea deciziei este inexactă în această privință.

Pe de altă

parte, deși majoritatea argumentelor reținute de instanța de apel în analizarea

caracterului ilicit al conduitei pârâtei par să contureze o examinare a acestei

condiții din perspectiva delictuală, totuși referirea la obligațiile prevăzute

de contractul de cont curent existent între părți, trimiterea în acest sens la

dispozițiile art. 370 C. com. și analizarea modului de îndeplinire a

obligațiilor de informare și confidențialitate pe care banca le are față de

reclamantă, în calitate de client permit și interpretarea că a fost avută în

vedere și examinarea relațiilor contractuale dintre părți, situație în care

este întemeiată critica formulată prin primul motiv de recurs, în sensul că,

deși s-a invocat răspunderea civilă delictuală, prin decizia recurată s-a

reținut și neîndeplinirea de către pârâtă a unor obligații de natură

contractuală, ceea ce creează un echivoc în legătură cu temeiul răspunderii

incidente în speță.

Procedând în

acest mod, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

considerentele de natură contractuală avute în vedere fiind pe de o parte

străine naturii cauzei și în egală măsură contradictorii.

În acest

context se impune precizarea că în prima decizie de casare instanța de recurs a

arătat că se impune analizarea condițiilor în care poate fi reținut caracterul

ilicit al faptei imputate pârâtei despre care s-a dovedit în instanța penală că

nu are caracter penal, ceea ce în mod evident nu exclude de plano existența

ilicitului civil.

Sub acest

aspect trebuie precizat că, chiar dacă s-ar reține faptul că inacțiunea pârâtei

are un caracter ilicit, astfel cum susține reclamanta, deoarece banca nu era

îndreptățită să refuze înaintarea spre plată a biletului la ordin pe care l-a

primit spre încasare, această împrejurare nu este suficientă prin ea însăși

pentru a concluziona că sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale, în conformitate cu art. 998-999 C.

civ.

De altfel, în

această privință reclamanta a susținut că banca a primit și a acceptat să transmită

spre încasare biletul la ordin, conform mențiunilor de pe borderoul întocmit în

acest scop, iar pârâta a susținut că dimpotrivă doar a recepționat acel bilet

la ordin însă nu l-a mai trimis spre încasare deoarece având anumite suspiciuni

în legătură cu operațiunea ce se cerea a fi efectuată a procedat conform

Normelor B.N.R. nr. 3/2002 și Legii nr. 656/2002.

Această apărare

a pârâtei nu a fost în concret analizată, instanța de apel reținând că potrivit

borderoului banca a acceptat efectuarea operațiunii, însă printr-o conduită

ilicită nu a finalizat-o, reclamanta fiind în acest mod un prejudiciată.

Detaliind

posibilitățile prevăzute de Legea nr. 58/1934 pe care le are posesorul unui

bilet la ordin în vederea încasării sumei înscrise pe titlul de credit, prin

decizia recurată se reține și faptul că refuzând înaintarea spre plată a

biletului la ordin, pârâta a privat-o pe reclamantă de posibilitatea

exercitării acțiunilor cambiale și cauzale pentru încasarea valorii cuprinse în

titlul de credit.

Această motivare

nu este însă suficientă pentru a contura existența unei fapte ilicite și

respectiv a cerințelor cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ., în

condițiile în care aceste dispoziții legale nu au fost analizate prin raportare

la particularitățile speței.

S-a susținut,

în speță, că în absența mențiunii de „refuz de plată" titlul de credit nu

putea fi învestit cu formulă executorie.

Apărarea

pârâtei conform căreia biletul la ordin a fost emis fără protest astfel că nu

exista niciun impediment pentru executarea silită, nu a fost analizată prin

decizia recurată în ale cărei considerente nu se regăsesc mențiuni referitoare

la conținutul biletului la ordin, respectiv dacă acesta a fost cu sau fără

protest și prin urmare dacă apărarea pârâtei în această privință era sau nu

întemeiată.

De asemenea, în

privința prejudiciului instanța de apel a argumentat că inacțiunea pârâtei

constând în refuzul de a introduce la plată biletul la ordin prezentat de

reclamantă are un caracter ilicit și prin urmare reclamantei de a-și recupera

într-un alt mod suma înscrisă în biletul la ordin astfel că este îndeplinită și

această condiție.

Pentru a fi

îndeplinită această condiție, în sensul art. 998-999 C. civ., prejudiciul

trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii sale.

Considerentele

deciziei recurate nu relevă însă îndeplinirea acestei cerințe, în absența

oricărei referiri la probele care au determinat această concluzie.

Astfel,

apărarea constatată a pârâtei a vizat faptul că în absența disponibilului în

contul emitentului nu se poate reține existența unui prejudiciu cauzat

reclamantei care - chiar dacă biletul la ordin ar fi fost introdus în

compensarea interbancară - nu putea fi încasat din acest motiv.

De remarcat în

această privință că reclamanta prin apelul formulat a criticat nelegalitatea

sentinței deoarece instanța de fond nu i-a permis administrarea unor probe prin

care să facă dovada că emitentul avea disponibil în alte conturi, nu doar în

cel deschis în dolari SUA, iar instanța de apel precizează în termeni generali

că în cauză s-a administrat proba cu înscrisuri. Conținutul acestora nu este

însă precizat și nici felul în care prin această probă s-a demonstrat existența

prejudiciului.

Procedând în

acest mod prin decizia recurată, instanța de apel reține - în baza unor

considerente contradictorii și fără o cercetare reală și efectivă a fondului

litigiului - că sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile

delictuale, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2)

C. proc. civ., astfel că soluția ce se impune este aceea de admitere a

recursului pârâtei, casarea deciziei și trimiterea cauzej spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În rejudecare,

conform dispozițiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. vor fi avute în vedere

și examinate în concret cererile și apărările părților, administrându-se din

oficiu sau la cerere toate probele necesare justei soluționări a cauzei.

Împotriva

deciziei pronunțate în recurs contestatoarea SC G.G. SRL București a formulat

contestație în anulare întemeiată art. 318 C. proc. civ. (vechiul cod), art. 13

si art. 6.1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, recomandări ale

Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privind verificarea proiectelor

de lege, a legilor in vigoare si a practicilor administrative cu standardele

impuse de Convenției Europene a Drepturilor Omului, privind îmbunătățirea

recursurilor interne, cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor dosare

la nivel național în urma hotărârilor Curții Europene și art. 2 și art. 20

alin. (2) din Constituția României.

Prin

precizările depuse contestatoarea arată că decizia atacată conține erori

materiale cu privire la stabilirea caracterului ilicit al faptei, reținerea în

decizia pronunțată în recurs a autorității de lucru judecat a hotărârii penale,

neregăsindu-se printre motivele de recurs, apărarea pârâtei nu a fost analizată

din perspectiva faptului că biletul la ordin a fost emis fără protest, iar

instanța de recurs nu a făcut nicio referire cu privire la probele care au

determinat certitudinea existenței prejudiciului. De asemenea, contestatoarea

arată că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs privind

dezlegarea unor probleme de drept, respectiv : critica recurentei privind

posibilitatea/imposibilitatea executării silite a unui bilet la ordin care nu a

fost prezentat la plată neavând astfel refuzul de plată menționat pe verso,

critica recurentei privind presupusa reținere de către instanța de apel a unui

posibil prejudiciu dar nu cert, critica recurentei cu privire la faptul că

instanța anterioară nu ar fi luat în considerare apărările sale vizând

nulitatea sau lipsa de obiect a contractelor de cesiune și de factoring,

critici ce trebuiau soluționate înainte de trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât

nu necesita administrarea de probe și nu se repercutează asupra niciunui

argument al soluției de casare.

În motivarea

contestației în anulare, contestatoarea mai susține în dezvoltarea motivelor

contestației în anulare depuse la data de 6 iunie 2014 - filele 8 10 dosarul

contestației în anulare - că hotărârea contestată conține numeroase erori

materiale, ce se regăsesc în soluționarea ambelor recursuri, dar cu precădere

în soluționarea recursului băncii B.R.D. - G.S.G., respectiv:

Instanța de

recurs a omis sa cerceteze mai multe motive de recurs ale recurentei B.R.D.,

care priveau dezlegarea unor probleme de drept si care trebuiau soluționate de

instanța de recurs înainte de a trimite cauza spre rejudecare; a fost astfel

încălcat la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 al Convenției C.E.D.O.

În motivarea

ambelor recursuri instanța s-a pronunțat pe anumite aspecte fără a cerceta

apărările (ale contestatoarei - recurente SC G.G. SA) și fără a arăta motivele

pentru care aceste apărări au fost înlăturate.

În soluționarea

recursului său nu s-a ținut cont de jurisprudența aceleiași secții a Îaltei

Curții de Casație și Justiție, (invocata în susținerea

primului motiv de recurs), fapt ce era obligatoriu prin prisma dreptului

Convenției C.E.D.O. (cauza Bejan c. României).

În soluționarea

recursului B.R.D. - G.S.G., instanța de recurs a cercetat și a criticat, care

nu se regăsesc printre criticile recurentei B.R.D. - G.S.G. ; fiind astfel

încălcate dispozițiile C. proc. civ. la judecarea recursului, fiind încălcat

dreptul său la un proces echitabil prevăzut de art. 6.1 al Convenției C.E.D.O.

Contestatoarea

a depus la termenul de azi, un înscris intitulat dezvoltarea motivelor

contestației în anulare, potrivit cărora a arătat următoarele, în esență, că:

Critici privind

recursul pârâtei în sensul că instanța de recurs a reținut cinci considerente

pornind de la premise eronate, greșite contrazise de actele procedurale formale

din dosar, în opinia contestatoarei greșeli materiale, pe care le enunță pe

larg și le combate în considerarea greșelii materiale în sensul dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ. fără ale mai menționa și detalia.

În continuare,

contestatoarea susține că instanța de recurs a pronunțat o decizie prin

omisiunea din greșeală a cercetării unui motiv de recurs, în considerarea

dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În argumentarea

acestui motiv al contestației în anulare, contestatoarea expune pe larg

argumentele formulată în susținerea acesteia, reluând fiecare motiv de recurs

cu menționarea expresă că instanța anterioară a omis să se pronunțe asupra

apărărilor sale și nu a cercetat criticile aduse în recurs, respectiv : modul

de soluționare a noțiunii de „ prima zi de înfățișare „, omisiunea soluționării

excepțiilor necompetenței și a autorității de lucru judecat, al doilea motiv de

recurs privitor la cererea din rejudecare, în opinia contestatoarei, instanța

de recurs a săvârșit o greșeală materială în sensul textului de lege invocat ca

temei de drept al prezentei contestații în anulare. Sub acest din urmă aspect,

contestatoarea arată că cererea modificatoare viza doar modificarea calității

procesuale a B.N.R. -ului, dar precizatoare întrucât a modificarea câtimea

cererii principale(rata inflației); instanța de recurs nu a răspuns acestui

argument esențial, așa încât a fost omisă cercetarea efectivă a motivului de

recurs, invocă jurisprudență în materie.

Referitor la

cel de-al treilea motiv de recurs, contestatoarea conchide că nu a fost

analizat, neluându-se în considerare precizarea câtimii, rectificarea, așa

încât hotărâre pronunțată și sub acest aspect printr-o greșeală materială, în

opinia contestatoarei.

Contestatoarea

mai critică soluția din apel din perspectiva dreptului C.E.D.O. și a

jurisprudenței Curții de la Strassbourg cu privire la ambele recursuri, reluând

criticile fiecărei recurente raportat la art. 13 din C.E.D.O. dreptul la un

recurs efectiv; această cale, în opinia contestatoarei, deși nu este prevăzut

de legislație internă română, în temeiul art. 11 și art. 20 alin. (2) din

Constituția României face parte din dreptul intern, aplicându-se cu prioritate

față de legea națională.

Intimata a

depus întâmpinare prin care în principal a invocat excepția tardivității

dezvoltării motivelor contestației în anulare că nu a fost depuse în 15 zile de

la data promovării acestei căi de atac, excepția inadmisibilității contestației

în anulare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile legale ale contestației în

anulare, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.

Înalta Curte

urmează să respingă excepția tardivității precizărilor/dezvoltării motivelor

contestației în anulare, întrucât, legiuitorul nu a înțeles să prevadă un

termen limită pentru depunerea motivelor contestației în anulare, sau

precizări/completări ceea ce nu poate atrage nicio sancțiune, neprevedere

firească în această cale de atac, care prin însăși natura sa este de retractare

și nu poate fi invocată decât strict în limitele dispozițiilor art. 317 și art.

318 C. proc. civ.

Nici excepția

inadmisibilității contestației în anulare, nefiind îndeplinite condițiile

legale ale contestației în anulare nu este fondată, întrucât faptul că motivele

contestației vizează alte împrejurări decât textele de lege incidente, nu poate

atrage inadmisibilitatea acestei căi de atac, în considerarea respectării

dreptului la apărare și neîngrădirea accesului liber la justiție a părților.

Analizând

criticile formulate de contestatoare în raport de calea de atac exercitată din

perspectiva textului de lege evocat, Înalta Curte constată că este nefondată

pentru următoarele considerente:

În sensul

textului art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator „greșeala

materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate

încât a avut drept consecință darea unei soluții greșită. Cu alte cuvinte,

trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

determină soluția pronunțată.

Legea are în

vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea

unei soluții eronate. în această categorie intră greșelile comise prin

confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile

instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli

de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare

a dispozițiilor legale.

Textul de lege

se referă la greșeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea

lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără

calitate și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care

se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori

formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor

situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Pentru ca o

contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul textului de lege invocat

trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să

cerceteze vreunul din motivele de casare, această omisiune să se fi produs din

greșeală. în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un

motiv de casare, pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția

de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate

de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță,

ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a

procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare,

care este o cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv

pentru situațiile de la art. 317 C. proc. civ. (necompetență sau vicii vizând

procedura citării și art. 318 C. proc. civ. greșeală materială sau

nepronunțarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greșita apreciere a

probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de are a hotărârii, posibilă

doar în recurs, și nu în contestația în anulare.

De reamintit că

pentru verificarea acestor greșeli nu este necesară o reexaminare a fondului

sau reaprecierea probelor, greșeala trebuie săvârșită de instanța de recurs,

nefiind admisibilă dacă înaintea instanței de recurs au fost invocate greșeli

materiale săvârșite de o altă instanță; greșeala materială trebuie să fie

evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, ca urmare a omiterii

sau confundării unor elemente sau date materiale importante. De asemenea,

contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea

eronată a situației de fapt.

În urma

aprecierii probelor sau a interpretărilor, nefiind greșeli de judecată în

sensul dispozițiilor în contestația în anulare.

Cu privire la

pretinsele greșeli materiale și/sau omisiuni ale contestației în anulare, după

cum lesne se poate observa, din lecturarea motivelor contestației în anulare -

astfel cum a u fost depuse succesiv la 6 iunie 2014 și ulterior la termenul de

azi - contestatoarea este nemulțumită de soluția dată în recurs, aceasta nu

face decât să examineze pricina din perspectiva recursului declarat, precum și

a recursului declarat de pârâtă, reluând punctual toate motivele de recurs

formulate de contestatoare în recurs, precum și a părții adverse, a pârâtei,

nefiind necesar indicarea expresă a acestora.

De asemenea,

nici celelalte motive ale contestației în anulare nu sunt întemeiate, întrucât,

acesta se referă la din perspectiva căii de atac exercitată în condițiile

cerute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce conduce la

concluzia că susținerile contestatoarei sunt simple afirmații fără un suport

logico-juridic și fundamentat pe omisiunile presupuse ale instanței.

De altfel, așa

cum rezultă din considerentele deciziei a cărei anulare se cere, Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a analizat toate criticile formulate de părți,

inclusiv apărările acestora raportat la înscrisurile și probele administrate în

cauză, astfel că decizia recurată este motivată în fapt și în drept în lumina

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Fără a se mai

relua criticile contestatoarei cu privire la omisiunile și pretinsele greșeli

materiale ale instanței de recurs, nu pot constitui omisiuni/ sau greșeli

materiale în sensul dispozițiilor legale invocate, întrucât așa cum lesne se

poate observa, acestea constituie de fapt greșeli de judecată și nemulțumirea

contestatoarei în dezlegarea problemei dedusă prezentei judecăți. Mai mult,

contestatoarea, în susținerea contestației în anulare, nu numai că face

referiri cu privire la judecata pe fond a pricinii, dar antamează și situația

de fapt care, în prezenta cale de atac, nu poate fi invocată. Prin urmare, fără

a le mai enumera reproșurile aduse deciziei instanței de recurs invocate de

contestatoare, Înalta Curte apreciază că motivele invocate nu atrage incidența

dispozițiilor legale evocate.

Or, în cauza de

față, instanța de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate de

recurenți și toate criticile formulate în susținerea acestora, neputând fi

reținută nici o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, garantat de

dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale și, cu respectarea dispozițiilor art. 13 din

C.E.D.O.

Jurisprudența

C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune că o instanță care nu a

motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși, în mod real,

problemele enunțate care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

După cum se

știe, această cale de atac nu are caracter devolutiv, în cadrul contestației în

anulare nu se judecă acțiunea ca atare și nu se examinează temeinicia

susținerilor părților cu privire la drepturile lor subiective deduse judecății,

ci se verifică dacă judecata a avut loc cu respectarea normelor procedurale

privind competența și a celor referitoare la citarea părților - în cazul

contestației în anulare obișnuite precum și dacă judecata recursului este

rezultatul unei greșeli materiale sau dacă instanța a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de casare - în cazul contestației în anulare speciale.

Surprinzătoare

este și afirmația contestatoarei cu referire la faptul că instanțele de casare

analizează numai unul din motivele invocate, ca ulterior să dispună în rejudecare

analizarea celorlalte motive, când, opinează contestatoarea, instanța de

judecată prin această modalitate de judecare nu face decât să refuze cercetarea

celorlalte motive invocate.

Astfel, într-o

asemenea ipoteză, instanța de control judiciar are în vedere respectarea

dreptului la apărare a părților implicate în proces, în sensul neprejudicierii

acestora de vreun grad de jurisdicție și pentru asigurarea unei bune

administrare a actului de justiție.

Referitor la

criticile contestatoarei privind recursul pâ