ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3082/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3082/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 29 mai 2007, reclamanta SC A.U.B. SA a chemat-o

în judecată pe pârâta S.N. A.I.B.B.-A.V. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce o

va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 17.796.455,76 RON, echivalentul

a 7.336.022 dolari S.U.A. la cursul RON/dolar S.U.A. afișat de Banca Națională

a României valabil la data de 15 mai 2007 reprezentând prejudiciul calculat pentru

perioada 4 aprilie 2000 (data eliberării certificatului de atestare a dreptului

de proprietate din 4 aprilie 2000 emis de M.T.C.T. în favoarea S.N. A.I.B.B. SA),

23 ianuarie 2007 data respingerii cererii de revizuire formulată împotriva deciziei

nr. 3329 din 10 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ, ca inadmisibilă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată.

Pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a numiților R.N.G., O.M.I., F.L., V.R. și A.M., solicitând,

pentru cazul în care va cădea în pretenții, obligarea acestora, la plata sumei de

sumei de 17.796.455,76 RON, echivalentul a 7.336.022 dolari S.U.A. la cursul Băncii

Naționale a României valabil la data de 15 mai 2007 și la plata contravalorii cheltuielilor

de judecată.

La termenul din

5 octombrie 2007, tribunalul a admis excepția de netimbrare a cererii de chemare

în garanție, invocată de reclamantă și, prin sentința comercială nr. 13759 din

21 noiembrie 2007, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune,

a respins acțiunea principală formulată de reclamantă și a anulat ca netimbrată

cererea pârâtei de chemare în garanție a numiților R.N.G., O.M.I., F.L., V.R. și

A.M.

Împotriva sentinței

mai sus menționată, reclamanta SC A.U.B. SA București a formulat apel, care a fost

admis de către Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, prin decizia

comercială nr. 150 din 20 martie 2008, a fost desființată în parte sentința atacată

și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe în legătură cu pretențiile reclamantei

corespunzătoare perioadei 30 mai 2004-23 ianuarie 2007, menținând celelalte dispoziții

ale sentinței.

Prin decizia

nr. 2361 din 13 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.N.

A.I.B.B.-A.V. SA București, a admis recursul reclamantei SC A.U.B. SA împotriva

deciziei nr. 150 din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială,

și a casat decizia, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința comercială

nr. 13759 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială,

și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului București, secția a Vl-a comercială.

Prin încheierea

pronunțată la 21 octombrie 2009, în cadrul aceluiași dosar, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată

în minuta și dispozitivul deciziei nr. 2361 din 13 octombrie 2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în sensul că după alineatul

al treilea al minutei și dispozitivul deciziei mai sus menționate se va scrie și

se va citi astfel: „Respinge recursul formulat de pârâta S.N. A.I.B.B.-A.V. SA București

împotriva aceleiași decizii”.

Prin decizia

nr. 3590 din 28 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, a fost respinsă ca nefondată contestația în anulare formulată

de C.N.A.B. SA Otopeni împotriva deciziei nr. 2361 din 13 octombrie 2009.

La termenul din

14 mai 2010, în fond după casare, reclamanta a formulat o cerere precizatoare prin

care a arătat că înțelege să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 56.613.622

RON, echivalentul a 310.559.824,2 euro, reprezentând prejudiciul calculat pentru

perioada 4 aprilie 2000-10 octombrie 2006, cu cheltuieli de judecată. Prin această

precizare a câtimii obiectului cererii, reclamanta arată că solicită suma de 1,93

euro/mp/lună, având în vedere și toate actele depuse.

La termenul din

18 iunie 2010, pârâta C.N.A.B. SA (succesoarea în drepturi a S.N. A.I.B.B.-A.V.

SA) a formulat cerere de chemare în garanție împotriva numiților R.N.G., O.M.I.,

F.L., V.R., A.M., Stațiunea Didactită Experimentală B. și Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii solicitând, pentru ipoteza în care pârâta ar

cădea în pretenții, obligarea chemaților în garanție în solidar la plata sumelor

de bani la care ar fi obligată pârâta prin cererea principală.

Prin încheierea

de ședință din 23 martie 2011, tribunalul a admis excepția lipsei capacității procesuale

de folosință a chematului în garanție A.M. și a respins excepțiile tardivității,

prescripției și inadmisibilității cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate,

pentru considerentele expuse în conținutul actului de procedură.

Prin cererea precizatoare

depusă la termenul din 17 februarie 2012, reclamanta a menționat că solicită obligarea

pârâtei C.N.A.B. SA (succesoarea S.N. A.I.B.B.-A.V. SA) la plata sumei de 10.324.154

euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății reprezentând

prejudiciul calculat pentru perioada 4 aprilie 2000 (data eliberării certificatului

de atestare a dreptului de proprietate din 4 aprilie 2000 emis de M.T.C.T. în favoarea

S.N. A.I.B.B. SA), 10 octombrie 2006, data pronunțării deciziei nr. 3329 din 10

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ,

prin intermediul căreia s-a anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 4 aprilie 2000 al pârâtei, pentru suprafața de 89.830 mp, precum și obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin această precizare

a câtimii, înțelege să solicite suma de 10.324.154 euro, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință stabilită prin raportul de expertiză tehnică construcții efectuat

în cauză.

Prin sentința

civilă nr. 3242 din 14 martie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei invocată

cu privire la cererea principală ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei invocată cu privire la cererea principală ca neîntemeiată;

a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta

SC A.U.B. SA, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.B. SA, ca neîntemeiată; a respins

cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție A.M.,

decedat, pentru lipsa capacității procesuale de folosință; a respins excepția lipsei

calității procesuale active a chematei în garanție Universitatea de Științe

agronomice și Medicină Veterinară, Stațiunea Didactică Experimentală B. ca neîntemeiată;

a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva chemaților în garanție

R.N.G., O.M.I., F.L., V.R., Universitatea de Științe Agronomice și Medicină

Veterinară, Stațiunea Didactică Experimentală B. și Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii, ca rămasă fără obiect. A fost admisă în parte cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă și obligată reclamanta la plata

către pârâtă a sumei de 850.633,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că excepția lipsei capacității procesuale

de folosință este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu solicită, prin acțiunea formulată,

plata unor sume de bani cu titlu de chirie, în temeiul unor raporturi de locațiune,

pentru a se pune în discuție respectarea principiului specialității capacității

de folosință, ci, așa cum s-a arătat anterior, demersul juridic al părții are drept

finalitate repararea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință a terenului, criteriul

de evaluare propus fiind raportat la prețul mediu de închiriere (chiria medie) practicată

pe piață în zona în care este situat terenul, în perioada 4 aprilie 2000-10 octombrie

2006.

În acest context,

nu a prezentat relevanță, în opinia primei instanțe, împrejurarea că reclamanta

și-a completat abia la data de 26 septembrie 2005 obiectul secundar de activitate

cu cel privind închirierea imobilelor, atât timp cât pretențiile sale nu vizează

obținerea unor venituri din activități de locațiune a imobilelor.

Pe de altă parte,

a apreciat că societatea comercială poate săvârși cu titlu ocazional și alte operațiuni

comerciale decât cele prevăzute în obiectul său de activitate, atât timp cât sunt

conforme scopului său statutar prevăzut în art. 1 din Legea nr. 31/1990, respectiv

săvârșirea de acte sau fapte de comerț.

Instanța de fond

a considerat ca fiind neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale active,

întrucât argumentul invocat de pârâtă în susținerea acestei excepții, în sensul

că societatea reclamantă nu a beneficiat de un drept de folosință asupra terenului

de 89.830 mp în perioada de 4 aprilie 2000-10 octombrie 2006 întrucât în intervalul

menționat SC A.I.B.-B. SA ar fi exercitat acest drept în baza certificatului de

atestare a dreptului de proprietate care încă își producea efectele și în temeiul

sentinței comerciale nr. 5984 din 7 septembrie 2011 rămasă irevocabilă ca urmare

a constatării perimării recursului prin decizia comercială nr. 1029 din 8

septembrie 2010, nu este de natură a infirma legitimarea procesuală activă a reclamantei,

reprezentând mai degrabă o apărare de fond în sprijinul tezei inexistenței unui

prejudiciu.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că reclamanta nu a probat, în conformitate cu prevederile

art. 1169 C. civ. din 1864 și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., existența unui raport

de prepușenie, respectiv faptul că societatea chemată în judecată pentru a răspunde

pentru faptele altor persoane are calitatea de comitent în raport cu membrii comisiei

numiți în conformitate cu H.G. nr. 834/1991.

Pentru aceasta,

a avut în vedere că:

În temeiul

art. 2 din H.G. nr. 834/1991 au fost elaborate Criteriile cu nr. 2665/1992, publicate

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54/31.03.1992, conform cărora (art.

2) la nivelul fiecărei societăți comerciale cu capital de stat se constituie o comisie

formată din 5-7 membri, care va participa la stabilirea și evaluarea terenurilor

aflate în patrimoniul societăților comerciale, cu capital de stat, numită prin ordin

al ministrului de resort pentru societățile comerciale. Prin art. 3 s-a stabilit

componența comisiilor prevăzute de art. 2 anterior redat.

Din actele normative

analizate, a rezultat că răspunderea organizării acțiunii de stabilire și de evaluare

a terenurilor aflate în patrimoniul societăților cu capital de stat o au ministerele

de resort. Comisia care participă la aceste activități este numită prin ordin al

ministerului de resort, componența sa fiind determinată prin lege, neexistând o

subordonare a membrilor comisiei față de societatea comercială, aceasta din urmă

neavând atribuții în ceea ce privește îndrumarea, supravegherea și controlul activității

membrilor comisiei.

Calitățile pe

care chemații în garanție persoane fizice le aveau în cadrul societății pârâte au

reprezentat premisa numirii lor în comisia constituită în baza H.G. nr. 834/1991,

fără a-i angaja, în exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de art. 4 din Criteriul

nr. 2665/1992 (referitoare la verificarea regimului juridic al terenurilor, participarea

la delimitarea prin bornare a suprafeței de teren, coordonarea efectuării măsurătorilor

topografice, supunerea spre aprobarea consiliului împuterniciților statului sau,

după caz, adunării generale a acționarilor, a documentației) în raporturi de subordonare

față de societatea pârâtă.

A reținut că nefiind

dovedită existența unui raport de prepușenie, devine de prisos cercetarea celorlalte

cerințe ale răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție, tribunalul a reținut că Stațiunea Didactică

Experimentală B. s-a constituit prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 23/1975,

ulterior, prin H.G. nr. 123/1993 (art. 3 și lista anexă) prevăzându-se că aceasta

funcționează ca subunitate fără personalitate juridică în cadrul Universității

de Științe Agronomice și Medicină Veterinară B.

În susținerea

cererii îndreptată împotriva acestei chemate în garanție, pârâta a invocat împrejurarea

semnării, de către Stațiunea Didactică Experimentală B., a două procese-verbale

de vecinătate, pentru aceeași limită de hotar, cu doi vecini distincți, cererea

de chemare în garanție fiind întemeiată pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ.

(răspunderea civilă delictuală). Raportat la motivarea în fapt și în drept expusă

de pârâtă, tribunalul a constatat că există identitate între persoana chemată în

judecată și subiectul pasiv din cadrul raportului juridic obligațional dedus judecății

[persoană împotriva căreia pârâta ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea

în pretenții cu o cerere în garanție sau despăgubire, conform art. 60 alin. (1)

C. proc. civ.].

Întrucât cererea

principală a fost respinsă, iar pârâta nu a căzut în pretenții, prima instanță a

respins cererea de chemare în garanție.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată a reținut că sunt neîntemeiate pretențiile pârâtei, cu

privire la acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 88.443,18 RON din înscrisurile

prezentate (facturile din 14 martie 2008 și ordinul de plată din 18 martie 2008)

rezultând că onorariul solicitat a fost achitat în considerarea serviciilor de asistență

juridică prestate în faza apelului. Or, prin decizia comercială nr. 150 din 20

martie 2008 a fost admis apelul declarat de partea adversă (SC A.U.B. SA) împotriva

sentinței comerciale nr. 13759 din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială în Dosarul nr. 18883/3/2007, astfel încât reclamantei nu-i

poate fi atribuită o culpă în legătură cu etapa procesuală care a determinat efectuarea

cheltuielilor în valoare de 88.443,18 RON.

Instanța de fond

nu a luat în considerare, la stabilirea sumelor datorate pârâtei cu titlu de cheltuieli

de judecată, ordinul de plată din 1 martie 2012 emis pentru suma de 21.576 RON,

ținând seama de principiul contradictorialității și de dreptul la apărare, în măsura

în care acesta a fost depus ulterior momentului închiderii dezbaterilor, iar partea

nu a făcut referire la aceste cheltuieli în cadrul concluziilor orale expuse la

termenul din 17 februarie 2012.

Prin cererea formulată

la data de 24 iulie 2012, reclamanta SC A.U.B. SA a solicitat completarea dispozitivului

sentinței nr. 3242 din 14 martie 2012, cu privire la capătul de cerere accesoriu

privind plata cheltuielilor de judecată conform notei de cheltuieli depuse de reclamantă

la dosar împreună cu concluziile scrise, iar, prin sentința civilă nr. 11397 din

14 septembrie 2012, a fost respinsă cererea de completare ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 120 din 27 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins

ca nefondat apelul formulat de apelanta reclamantă SC A.U.B. SA împotriva sentinței

civile nr. 3242 din 14 martie 2012, a sentinței civile nr. 11397 din 14 septembrie

2012 și a încheierii de ședință din 23 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție R.N.G.,

I.M.O., F.L., V.R., Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară,

Stațiunea Didactică Experimentală B., Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

și intimata pârâtă C.N.A.B. SA.

A respins apelul

declarat de apelantul chemat în garanție Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 3242 din 14 martie 2012 și a încheierii

de ședință din 23 martie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă.

A obligat-o pe

apelanta reclamantă SC A.U.B. SA la plata sumei de 54.185,52 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată către intimata C.N.AB. SA.

Analizând hotărârile

pronunțate, în raport de motivele invocate, curtea de apel a reținut că instanța

de fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză, apelurile

fiind nefondate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

În ceea ce privește

apelul declarat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, curtea de apel

a reținut că cererea de chemare în garanție a fost depusă la instanța de fond, cu

ocazia rejudecării pricinii după casarea cu trimitere, astfel încât chematul în

garanție beneficiază de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege pentru litigiul

respectiv.

A menționat că,

susținerile apelantei în sensul formulării cererii de chemare în garanție după prima

zi de înfățișare sunt lipsite de relevanță, întrucât sancțiunea pentru depunerea

cu întârziere a cererii de chemare în garanție nu este respingerea acesteia, ci,

astfel cum prevede art. 135 C. proc. civ. judecarea separată a cererii, dacă părțile

nu consimt să se judece împreună.

În cauză, cererea

de chemare în garanție a fost judecată împreună cu cererea principală, astfel încât

recursul declarat de apelantă este nefondat.

Referitor la apelul

declarat de SC A.U.B. SA împotriva sentinței civile nr. 3242 din 14 martie 2012,

curtea de apel a constatat că:

În cauză, astfel

cum corect a reținut și instanța de fond, intimații G.R.N., I.O.M., R.V. și L.F.,

deși erau în raporturi de muncă cu S.N. A.I.B.B.-A.V. SA (a cărei continuatoare

juridică este C.N.A.B. SA), au desfășurat în cadrul comisiei pentru stabilirea și

evaluarea terenurilor societății comerciale o activitate sub îndrumarea unei alte

persoane juridice, respectiv ministerul de resort.

Potrivit H.G.

nr. 834/1991, organizarea activității comisiei însărcinată cu stabilirea și evaluarea

terenurilor aflate în patrimoniul societăților cu capital de stat este de competența

exclusivă a ministerului de resort.

Comisia este numită

prin ordin al ministerului de resort, iar componența și atribuțiile sale sunt prevăzute

de lege, astfel încât societatea cu capital de stat nu are atribuțiile de îndrumare,

control și supraveghere a membrilor comisiei, caracteristice raportului de prepușenie.

Referitor la susținerile

apelantei, curtea de apel a constatat că distincția făcută între persoana care organizează

activitatea comisiei și persoana care răspunde pentru desfășurarea activității acesteia

nu are niciun fundament juridic, fiind evident că răspunderea pentru desfășurarea

unei activități revine celui care a avut autoritatea de organizare și îndrumare.

A apreciat că,

nici teoria potrivit căreia societatea cu capital de stat ar răspunde întrucât membrii

comisiei au acționat în interesul acesteia nu poate fi reținută, întrucât, pe de

o parte fiind vorba de o activitate reglementată de lege, interesul este public,

iar pe de altă parte, răspunderea comitentului pentru prepus este fundamentată pe

existența unui raport de subordonare și nu pe interes.

De asemenea, a

considerat că este de subliniat că în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce le

reveneau la societatea cu capital de stat, membrii comisiei nu aveau competența

de a stabili și a identifica terenurile aflate în patrimoniul societății, aceasta

fiindu-le acordată numai prin ordin al ministrului de resort, iar, suportarea cheltuielilor

pe care le presupunea funcționarea comisiei de către societate este prevăzută prin

actele normative menționate anterior și nu conferă alte obligații.

A mai constatat

că Legea nr. 137/2002, invocată de apelantă nu produce efecte juridice asupra raporturilor

dintre părți, nefiind în vigoare la data desfășurării activității de către comisia

însărcinată cu stabilirea și identificarea terenurilor.

În ceea ce privește

declarația din 27 septembrie 1999, curtea de apel a apreciat că răspunderea ministerului

de resort, fiind prevăzută de lege, nu poate fi înlăturată în urma unei declarații

date de o persoană, care nu avea atribuții în acest sens și, de asemenea, că emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate este de competența exclusivă

a ministerului, iar membrii comisiei care au semnat documentația erau sub subordonarea

ministerului.

Motivul de apel

prin care se critică cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciat ca fiind

nefondat, având în vedere că cererea de chemare în garanție a fost provocată de

acțiunea declanșată de apelanta reclamantă, această cerere nu a fost analizată pe

fond, fiind respinsă ca rămasă fără obiect după respingerea cererii principale,

astfel încât apelanta este singura care a căzut în pretenții și datorează cheltuieli

de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

Referitor la apelul

declarat împotriva încheierii de ședință din data de 23 martie 2011, prin care a

fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune a cererii de chemare în

garanție, curtea de apel a reținut că potrivit art. 7 și art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1995, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, or, la data de 14 mai 2010, apelanta

reclamantă a formulat o cerere precizatoare prin care a arătat cuantumul pretențiilor,

acesta fiind momentul la care intimata a cunoscut întinderea pagubei, iar cererea

de chemare în garanție a fost depusă la data de 18 iunie 2010, înăuntrul termenului

de prescripție.

Apelul declarat

împotriva sentinței civile nr. 11397 din 14 septembrie 2012 prin care a fost respinsă

cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 3242 din 14 martie 2012

a fost respins, constatându-se că instanța s-a pronunțat asupra capătului de cerere

privind cheltuielile de judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 282

2

C. proc. civ.

Pretențiile apelantei

de a i se acorda cheltuielile de judecată aferente primului ciclu procesual au fost

apreciate, de asemenea, ca nefondate.

Articolul 247

C. proc. civ. prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere

la plata cheltuielilor de judecată, ceea ce însemnă că cheltuielile de judecată

sunt plătite de către partea care a pierdut procesul, cuantumul acestora stabilindu-se

la finalul litigiului.

În consecință,

a reținut că cheltuielile de judecată nu se stabilesc pentru fazele intermediare

ale procesului, ci sunt determinate numai la data încheierii acestuia, cuvenindu-se

persoanei care a câștigat demersul judiciar.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs reclamanta SC A.U.B. SA și chematul în garanție

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Recursul reclamantei

SC A.U.B. SA

Recurenta reclamantă

solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și, în principal, rejudecând,

să fie modificată decizia recurată, în sensul de a se admite apelul împotriva sentinței

tribunalului și, în consecință, să fie obligată intimata pârâtă C.N.A.B. SA la plata

sumei de 10.324.154 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României

din ziua plății, reprezentând prejudiciul calculat pentru perioada 4 aprilie 2000-10

octombrie 2006 și să se respingă cerere de obligare a societății sale la plata cheltuielilor

de judecată achitate de intimata pârâtă pentru cererea de chemare în garanție.

Solicită, de asemenea,

admiterea recursului împotriva deciziei atacate, în ce privește soluționarea apelului

împotriva încheierii din 23 martie 2011 pronunțate de Tribunalul București, în sensul

de a se admite excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la

cererea de chemare în garanție, iar pe fond, să fie admisă cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost formulată și precizată.

În subsidiar,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recurenta reclamantă

solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de fond, stabilind că, de fapt, nu a fost rezolvat fondul cauzei, întrucât constatarea

că pârâta nu are calitatea de comitent echivalează cu soluționarea cauzei doar sub

aspectul calității procesuale pasive.

Totodată, solicită

și obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea

acestui proces în ambele cicluri procesuale.

În motivarea recursului

său, recurenta reclamantă susține că decizia atacată este nelegală și a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv:

- a art. 1000

alin. (3) C. civ., a Legii nr. 15/1990, a principiului retroactivității efectelor

nulității, a H.G. nr. 834/1991 și a Criteriilor nr. 2665/1992, prin raportare la

Legea nr. 554/2004, cu consecința greșitei stabiliri a raportului de prepușenie

dintre membrii Comisiei și Ministerul Transporturilor;

- a art. 7 și

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la excepția prescripției dreptului

material la acțiune privind cererea de chemare în garanție;

- a art. 274 C.

proc. civ., în ce privește stabilirea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la

cheltuielile de judecată, arată că decizia curții de apel nu cuprinde motivele pe

care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât, deși prin această decizie

s-a respins apelul împotriva sentinței tribunalului, instanța de apel a omis să

analizeze motivele apelului referitoare la cheltuielile de judecată acordate de

instanța de fond prin sentința de fond.

În ce privește

primul motiv de recurs, recurenta arată că instanțele care s-au pronunțat în cauză

au aplicat incorect principii/reguli din dreptul administrativ, nu au stabilit corect

raporturile și natura lor juridică, nu au observat caracterul legilor speciale și

a procedurilor în cadrul cărora s-au săvârșit faptele vătămătoare și în care au

acționat persoanele vătămate, făcând astfel o greșită aplicare a art. 1000

alin. (3) C. civ.

Dezvoltând acest

motiv de recurs, recurenta susține, în esență, următoarele:

Instanțele au

considerat că persoanele care au făcut parte din Comisia constituită în conformitate

cu art. 2 și art. 3 din Criteriile nr. 2665/1992 sunt prepuși ai Ministerului

Transporturilor și nu ai C.N.AB. SA, succesoarea fostei S.N. A.I.B.B.-A.V. SA, însă

această judecată/concluzie este ilegală/incorectă, pentru următoarele considerente:

Faptul ilicit

vătămător/greșeala producătoare de pagubă s-a săvârșit în cadrul procesului complex

al atestării dreptului de proprietate, respectiv, emiterii certificatului de atestare

a acestui drept celor două entități, A.U. și S.N. A.I.B.B.-A.V. SA, egale ca regim

juridic în raport cu Legea nr. 15/1990.

Uzurparea dreptului

său a fost recunoscută irevocabil prin decizia nr. 3329 din 10 octombrie 2006, decizie

prin intermediul căreia s-a anulat parțial (pentru suprafața de 89.830 mp) certificatul

de atestare a dreptului de proprietate emis pentru intimata pârâtă.

Prejudiciul rezultat

din uzurpare urmează a fi recuperat de la intimata pârâtă, societatea care și-a

auto-determinat terenul prin/de către prepușii săi ca membri ai Comisiei cu atribuții

speciale rezultate/stabilite prin lege și nu prin/de către reprezentanții legali

(în mod nemijlocit) ceea ce ar fi atras răspunderea directă în baza art. 998 C.

civ.

Instanțele au

greșit atunci când au stabilit raportul de subordonare între Comisie și Ministerul

Transporturilor, pentru că Ordinul Ministerului Transporturilor de numire a Comisiei

nu este un act administrativ emis în regim de putere publică, pentru a stinge raporturile

dintre intimata pârâtă și prepușii săi, ci este un act premergător/o operațiune

administrativă, lăsând nealterate legăturile juridice dintre societatea beneficiară

a procedurii și persoanele prin care aceasta acționează în vederea obținerii titlului.

Dacă instanțele

ar fi interpretat corect art. 4 din Criterii, ar fi observat că documentația întocmită

de Comisie este supusă controlului societății, prin organul său suprem de conducere

A.G.A.

Comisia nu are

personalitate juridică, nu îndeplinește un serviciu public, prin ordinul de numire,

membrii ei nu devin funcționari ai statului/Ministerului Transporturilor, nu reprezintă

legal societatea, ci îndeplinește atribuții/însărcinări tehnico-juridice finalizate

într-o documentație supusă aprobării A.G.A. și nu aprobării ministerului.

Faptul că ministerul

emite certificatele de atestare a dreptului de proprietate (în baza actelor și demersurilor

efectuate de prepușii societăților comerciale cu capital de stat) nu schimbă cu

nimic raportul de subordonare dintre comitenți (societățile comerciale cu capital

de stat) și prepușii acestora și nici responsabilitatea pentru întocmirea actelor

care au stat la baza emiterii titlurilor de proprietate.

Adresele din 18

februarie 2000 și din 27 iunie 2000, precum și declarația din 27 septembrie 1999

demonstrează inexistența unui raport de prepușenie între angajații pârâtei și ministerul

de resort.

Cu privire la

cheltuielile de judecată ce formează obiectul celui de-al treilea motiv de recurs,

recurenta susține că hotărârea curții de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină

(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât, deși prin decizia recurată s-a respins

apelul împotriva sentinței civile nr. 3242 din 14 martie 2012, instanța de apel

a omis să analizeze motivele apelului referitoare la cheltuielile de judecată acordate

de instanța de fond, prin sentința de fond.

În al doilea rând,

deși în cauză au fost două apelante, ea, reclamanta și chematul în garanție Ministerul

Transporturilor, instanța de apel a obligat doar societatea sa la plata cheltuielilor

de judecată pentru apel, deși a respins ambele apeluri.

În ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs, în legătură cu soluționarea apelului împotriva

încheierii de ședință din data de 23 martie 2011, pronunțate în Dosarul nr. 18883/3/2007

al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, recurenta solicită admiterea recursului,

în sensul de a se admite excepția prescripției dreptului material la acțiune cu

privire la cererea de chemare în garanție.

Recurenta susține

că, în conformitate cu dispozițiile art. 7 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, față de data introducerii acțiunii sale, 29 mai 2007, a doua cerere de

chemare în garanție înregistrată la instanța de judecată la 18 iunie 2010, este

formulată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege.

În consecință,

recurenta reclamantă solicită admiterea recursului său, în sensul celor ce preced,

precum și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Recursul chematului

în garanție Ministerul Transporturilor și Infrastructurii

Recurentul chemat

în garanție Ministerul Transporturilor și Infrastructurii critică soluția instanței

de apel, prin prisma faptului că decizia pronunțată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În susținerea

acestui motiv de reformare, recurentul arată că instanța de apel, în mod greșit

a reținut faptul că, față de împrejurarea că cererea de chemare în garanție a fost

depusă la instanța de fond cu ocazia rejudecării pricinii după casare cu trimitere,

chematul în garanție beneficiază de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege

pentru litigiul respectiv.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, recurenta consideră că cererea de chemare în garanție

formulată în cauză încalcă principiul dublului grad de jurisdicție.

În speță, cauza

este susceptibilă de reformare pe calea apelului după soluționarea pricinii pe fond,

instanța de recurs casând cu trimitere spre rejudecare pentru alte motive decât

necompetența soluționării acesteia de instanțele învestite cu judecata pricinii

în primele grade de jurisdicție.

Recurentul mai

arată ci că, chiar dacă s-ar face abstracție de faptul că demersul intimatei pârâte

a fost realizat în cel de-al doilea ciclu procesual, data la care a formulat chemarea

în garanție este ulterioară primei zile de înfățișare apreciabilă în contextul termenelor

acordate în fond după casare.

Continuând raționamentul

în conchiderea căruia este lipsită de echivoc încălcarea principiului dublului grad

de jurisdicție, aspect ce consideră însă că a fost nesocotit de instanța de apel,

ține să învedereze că rejudecarea după casare nu presupune de plano întoarcerea

părților în momentul zero al procesului, actul de judecată fiind circumstanțiat

elementelor inițial deduse judecății; casarea în sine poate fi dispusă cu recomandări,

instanța de control reținând viciată procedura în primul ciclu procesual doar pentru

anumite aspecte.

Recurentul critică

soluția instanței de apel și prin prisma faptului că, în analiza realizată cu privire

la calea de atac de reformare cu care a fost sesizată de către apelanta reclamantă

SC A.U.B. SA, instanța de apel și-a depășit limitele investirii, extinzând cercetarea

și asupra unor aspecte ce exced raportului juridic dedus judecății prin cererea

de chemare în judecată formulată în speță, în contradictoriu cu intimata pârâtă

C.N.A.B. SA.

În consecință,

recurentul chemat în garanție solicită admiterea recursului, modificarea deciziei

recurate, în sensul admiterii apelului declarat de Ministerul Transporturilor, modificării

încheierii de ședință din 23 martie 2011 pronunțată în speță și, pe cale de consecință,

schimbarea în parte a sentinței civile nr. 3242 din 14 martie 2012, în sensul respingerii

cererii de chemare în garanție a Ministerului Transporturilor, ca inadmisibilă.

În ce privește

recursul declarat de recurenta reclamantă SC A.U.B. SA, se constată următoarele:

Primul motiv de

recurs formulat de recurenta reclamantă se referă, în accepțiunea acesteia, în esență,

la nelegala soluționare a cauzei de către curtea de apel, care numai prin încălcarea

și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a putut aprecia, prin

luarea în considerare a dispozițiilor legale incidente în speță și a probatoriului

administrat, că nu există un raport de prepușenie între Comisie și intimata pârâtă

și, prin urmare, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale ale acesteia.

Această primă

critică se dovedește a fi însă neîntemeiată, întrucât, din examinarea actelor dosarului,

rezultă că instanțele care s-au pronunțat în cauză, procedând la o aplicare judicioasă

a dispozițiilor legale incidente speței, [art. 1000 alin. (3) C. civ., H.G. nr.

834/1991 și Criteriile nr. 2665/1992] și în baza probelor administrate, au reținut

corect inexistența raportului de prepușenie, invocat de recurentă, respectiv a inexistenței

calității de comitent a intimatei pârâte în raport cu membrii Comisiei, numiți conform

H.G. nr. 834/1991.

Se constată astfel

că, temeiul acțiunii introductive de instanță, formulată de reclamantă l-a constituit

art. 1000 alin. (3) C. civ., potrivit căruia stăpânii și comitenții sunt responsabili

de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

Legea se referă

la o răspundere pentru faptele prepusului în funcțiile încredințate și, drept urmare,

în mod unanim s-a considerat, atât în literatură, cât și în practică, că elementul

definitoriu al raportului de prepușenie îl constituie existența unei relații de

subordonare, ceea ce înseamnă că, persoana numită comitent asigură direcționarea,

îndrumarea și controlul activității exercitate de prepus, acesta având obligația

de a urma instrucțiunile primite.

În speță, nu ne

aflăm în prezența ipotezei clasice a unui acord dintre două persoane juridice și/sau

fizice de încredințare a unei însărcinări, cum este cazul, cel mai adesea, a unui

contract de muncă, care face să se prezume, până la proba contrarie, existența raportului

de prepușenie. Ne aflăm în prezența unei situații în care, deși contractul de muncă

este încheiat cu o anumită persoană juridică, însărcinarea exercitată de cel încadrat

în muncă, în legătură cu care se susține că s-a produs un prejudiciu nu este dată

de acea persoană juridică, ci este o însărcinare legală, derivând din urmarea unei

proceduri reglementate de lege, respectiv de H.G. nr. 834/1991 și Criteriile

nr. 2665/1992.

Potrivit art.

1 din H.G. nr. 834/1991, ministerul de resort are obligația de a determina pentru

societățile înființate prin hotărâre de guvern, cum este cazul intimatei pârâte,

în speță, terenurile aflate în patrimoniul acestora, revenindu-i, totodată, conform

art. 1 din Criteriile nr. 2665/1992, răspunderea organizării acțiunii de stabilire

și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital

de stat.

Art. 2 din Criteriile

de referință prevede că, în realizarea acestei atribuții, ministerul de resort numește

prin ordin membrii comisiei, comisie care va participa la stabilirea și evaluarea

terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat și

ale cărei atribuții sunt stabilite, în mod expres, la art. 4 din Criterii.

Astfel fiind,

se poate concluziona că H.G. nr. 834/1991 conferă o competență exclusivă ministerului

de resort, respectiv Ministerului Transporturilor și nu societăților comerciale

cu capital de stat, în organizarea activității comisiei însărcinate cu stabilirea

și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților cu capital de stat,

așa încât, instanța de apel, în mod corect a apreciat că nu există un raport de

prepușenie, în cazul analizat, între membrii comisiei constituite conform H.G.

nr. 834/1991 și societățile comerciale cu capital majoritar de stat și că nu se

poate reține calitatea de comitent a intimatei pârâte în raport cu membrii comisiei

numiți în baza H.G. nr. 834/1991.

Toate celelalte

susțineri ale recurentei reclamante privind natura juridică a Ordinului Ministerului

Transporturilor, ca reprezentând o simplă operațiune administrativă, în legătură

cu forța probantă a adreselor menționate în recurs și a declarației din 27

septembrie 1999 nu pot fi primite, atât timp cât, așa cum s-a arătat în cele ce

preced, ne aflăm în prezența unei activități ce a fost reglementată prin lege.

La fel, nu pot

fi primite nici susținerile vizând conflictul dintre cele două societăți privind

delimitarea terenului și nici aspectele legate de folosința terenului, de vreme

ce, așa cum a apreciat corect și instanța de apel, acestea nu au relevanță juridică

în stabilirea raportului de prepușenie.

În fine, tot în

cadrul examinării primului motiv de recurs, sunt de precizat următoarele:

Așa cum s-a mai

menționat, reclamanta a invocat ca temei juridic al acțiunii promovate, în prezenta

cauză, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., referitoare la răspunderea comitentului

pentru fapta prepusului.

A mai precizat

apoi, la termenul din 8 aprilie 2011, temeiul juridic al cererii de chemare în garanție,

respectiv, prevederile art. 998-art. 999 C. civ.

Astfel fiind,

se impunea ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii atât a condițiilor generale

referitoare la întrunire chiar în persoana prepușilor nominalizați în acțiune a

condițiilor răspunderii civile pentru fapta proprie prevăzute de art. 998-art. 999

C. civ., respectiv: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite; c)

existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; d) existența

vinovăției în comiterea faptei ilicite, cât și a condițiilor speciale: a) existența

raportului de prepușenie și b) săvârșirea faptei în funcțiile încredințate.

Or, cum în cauză

nu s-a dovedit existența raportului de prepușenie invocat, între membrii comisiei

numiți în conformitate cu H.G. nr. 834/1991 și societatea intimată pârâtă, în calitate

de comitent, în mod corect s-a apreciat că cercetarea celorlalte condiții ale răspunderii

civile delictuale devine de prisos și cererea de chemare în judecată principală

a fost respinsă, ca neîntemeiată. Tot corect s-a reținut și că respingându-se cererea

principală, cererea de chemare în garanție împotriva chemaților în garanție R.N.G.,

O.M.I., F.L., V.R., Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară

B., Stațiunea Didactică Experimentală B. și Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii se impune a fi respinsă, ca rămasă fără obiect.

În ce privește

motivul de recurs formulat în legătură cu soluționarea apelului împotriva încheierii

de ședință din data de 23 martie 2011, pronunțate în Dosarul nr. 18883/3/2007 al

Tribunalului București, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 și art. 8

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată următoarele:

Susținerile recurentei

sub acest aspect, în sensul că termenul de prescripție pentru depunerea cererii

de chemare în garanție este 29 mai 2007 nu pot fi primite, deoarece la data de 14

mai 2010, reclamanta a formulat o cerere prin care și-a majorat câtimea pretențiilor,

aceasta însemnând practic exprimarea unor pretenții mai mari decât cele inițiale

și, de asemenea că, la momentul depunerii cererii de chemare în judecată nu se putea

aprecia cu certitudine asupra întinderii pagubei. Drept urmare, aceasta este data

de referință, în raport de care se impunea a fi calculat termenul de prescripție

în ce privește introducerea cererii de chemare în garanție.

Astfel fiind,

în mod corect instanța de apel a apreciat că, prin luarea în considerare a dispozițiilor

art. 7 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a datei de 14 mai 2010,

cea de-a doua cerere de chemare în garanție înregistrată la 18 iunie 2010 a fost

depusă înăuntrul termenului de prescripție și a respins această excepție, ca fiind

neîntemeiată.

Referitor la motivul

de recurs, conform căruia, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și art. 274 C. proc. civ., se susține că instanța de apel nu a analizat

motivele de apel referitoare la acest aspect, iar, pe de altă parte, că deși, în

cauză, s-au formulat două apeluri, prin respingerea lor, instanța de apel a obligat-o

doar pe reclamantă la plata tuturor cheltuielilor de judecată, se constată următoarele:

Critica pe care

o exprimă acest motiv de recurs nu este întemeiată, întrucât instanța de apel a

soluționat și a motivat judicios acest capăt de cerere, în sensul că a apreciat

corect, făcând o aplicare și interpretare legală a dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., că aceste cheltuieli nu pot fi stabilite pentru fazele intermediare

ale procesului, ci urmează a fi determinate numai la data încheierii acestuia, cuvenindu-se

persoanei care a câștigat demersul judiciar.

În speță, recurenta

reclamantă a pus problema greșitei suportări a cheltuielilor de judecată, numai

de către ea, în contextul în care au declarat apel atât reclamanta, cât și chematul

în garanție, or, se observă că instanța de apel a procedat corect obligând-o la

plata cheltuielilor de judecată doar pe apelanta reclamantă, întrucât, în speță,

nu este vorba despre cheltuieli de judecată efectuate de chemații în garanție, ci

despre cheltuielile efectuate de pârâtă, pe care partea care a pierdut procesul

trebuie să le suporte.

În ce privește

recursul chematului în garanție Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, se

constată că motivele de recurs formulate nu sunt întemeiate și vor fi respinse,

în consecință, potrivit celor ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, recurentul

susține că cererea de chemare în garanție fiind depusă la instanța de fond, cu ocazia

rejudecării pricinii, după casarea cu trimitere, chematul în garanție nu a beneficiat

de toate gradele de jurisdicție, prevăzute de lege, respectiv, în speță, a fost

încălcat principiul dublului grad de jurisdicție, contrar celor reținute de instanța

de apel.

Această susținere

nu poate fi însă primită, întrucât, așa cum corect a apreciat și curtea de apel,

având în vedere că urmare deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte, hotărârile

instanței de fond și de apel au fost casate și s-a dispus reluarea judecății cauzei

pe fond, niciunul dintre chemații în garanție nu a fost privat de posibilitatea

de a-și formula propriile apărări în toate gradele de jurisdicție pe care procesul

le poate parcurge.

Prin urmare, în

acord cu practica și cu doctrina care au statuat în același mod, se va reține că

cererea de chemare în garanție poate fi depusă și cu ocazia rejudecării fondului,

după casare, ori de câte ori chematul în garanție nu este privat de posibilitatea

exercitării drepturilor sale în toate gradele de jurisdicție, prin care trece speța.

Prin urmare, o astfel de cerere este, în principiu, admisibilă.

Recurentul mai

susține și că chiar dacă s-ar trece peste faptul că demersul intimatei pârâte privind

formularea cererii de chemare în garanție a fost realizat în cel de-al doilea ciclu

procesual, tot s-ar fi impus respingerea acestei cereri, având în vedere că aceasta

a fost formulată după prima zi de înfățișare.

Nici această critică

nu poate fi primită, deoarece, cererea a fost depusă la primul termen de la fond,

după casare, când părțile legal citate puteau pune concluzii, iar instituția primei

zi de înfățișare trebuie raportată la cel de-al doilea ciclu procesual și nu la

cel derulat anterior lipsit de orice eficiență.

Pe de altă parte,

așa cum corect a reținut și instanța de apel, sancțiunea depunerii cererii de chemare

în judecată după prima zi de înfățișare nu este respingerea acesteia ca tardiv formulată,

ci judecarea separată a acesteia, dacă părțile nu consimt să se judece împreună,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 135 C. proc. civ.

În fine, recurentul

consideră că instanța de apel și-a depășit limitele investirii, extinzând cercetarea

și asupra unor aspecte ce exced raportului juridic dedus judecății.

Nici această susținere

nu este întemeiată, întrucât aspectele la care se referă recurentul, respectiv reținerea

de către curtea de apel a faptului că persoanele fizice chemate în garanție au desfășurat

o activitate sub îndrumarea altei persoane juridice și anume, a ministerului de

resort, precum și a faptului că în ce privește declarația din 27 septembrie

1999, răspunderea ministerului de resort, fiind prevăzută de lege nu poate fi înlăturată

în urma unei declarații date de o persoană care nu avea atribuții în acest sens,

trebuie apreciate ca având menirea de a răspunde argumentelor găsite ca fiind nejustificate

formulate de reclamantă în apel, soluția pronunțată de curtea de apel, fiind, pe

fond, corectă.

De altfel, niciunul

dintre motivele exprimate în recurs de chematul în garanție nu poate avea vreun

impact asupra soluționării cauzei, nefiind de natură a afecta în vreun fel soluția

pronunțată în cauză de vreme ce acțiunea principală a reclamantei astfel cum a fost

precizată, împotriva pârâtei a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtă, pentru ipoteza în care ar cădea în pretenții, spre

a fi obligați chemații în garanție în solidar la plata sumelor de bani la care ar

fi obligată pârâta prin cererea principală, a fost respinsă ca rămasă fără obiect,

raportat la prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință,

pentru considerentele prezentate și având în vedere dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu există niciun motiv de recurs întemeiat

formulat de recurente care să poată determina modificarea ori casarea deciziei curții

de apel, decizie care va fi menținută, ca legală și temeinică, iar recursurile declarate

în cauză de către reclamanta SC A.U.B. SA și chematul în garanție Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii se vor respinge, ca nefondate.

În conformitate

cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC A.U.B. SA va fi

obligată la plata sumei de 27.771,66 RON cheltuieli de judecată către intimatul

chemat în garanție F.L. și a sumei de 38.150,34 RON cheltuieli de judecată către

intimata pârâtă C.N.A.B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A.U.B. SA împotriva deciziei civile nr. 120 din 27 martie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul

declarat de chematul în garanție Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva

deciziei civile nr. 120 din 27 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă

SC A.U.B. SA la plata sumei de 27.771,66 RON cheltuieli de judecată către intimatul-chemat

în garanție F.L.

Obligă recurenta-reclamantă

SC A.U.B. SA la plata sumei de 38.150,34 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă

C.N.A.B. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 octombrie 2014.