ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 687/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.07.2013, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. (în prezent S.C. C. S.R.L.), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 332.022,50 RON (echivalentul a 75.000 euro, la cursul de schimb de 4,4403 RON pentru 1 euro afișat de B.N.R. la data formulării cererii de chemare în judecată), reprezentând ultima tranșă aferentă anului 2012, din suma de 300.000 euro datorată anual în baza contractului de cesiune autentificat sub nr. x/25.04.2007 de Biroul Notarului Public D. și a actului adițional nr. x la acesta, la plata sumei de 332.022,50 RON (echivalentul a 75.000 euro, la cursul de schimb de 4,4403 RON pentru 1 euro afișat de B.N.R. la data formulării cererii de chemare în judecată), reprezentând prima tranșă aferentă anului 2013, din suma de 300.000 euro datorată anual de către pârâtă, precum și la plata penalităților de întârziere pentru neplata la termen a sumelor mai sus menționate, în cuantum de 45.357,66 RON sau, după caz, dobânda și rata de inflație estimate provizoriu la 2.000 RON, calculate de la data scadenței până la data achitării efective și a cheltuielilor de judecată.

La data de 23.10.2013, pârâta a depus cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantului-pârât la restituirea sumelor de bani primite în temeiul contractului de cesiune sus-menționat, începând cu trimestrul IV al anului 2010 până la data formulării cererii, respectiv 3.566.952,46 RON, cu titlu de plată nedatorată și a dobânzii legale corespunzătoare, în cuantum de 343.266,90 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La 30.01.2014 pârâta-reclamantă a modificat cererea reconvențională, solicitând desființarea contractului de cesiune pentru dispariția cauzei și repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea reclamantului-pârât la restituirea sumelor de bani plătite sau executate silit după data formulării cererii de modificare; a solicitat, totodată, obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3627/17.07.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 332.022,5 RON (echivalentul a 75.000 euro), reprezentând indemnizația aferentă ultimului trimestru al anului 2012, suma de 332.022,5 RON (echivalentul a 75.000 euro), reprezentând indemnizația aferentă primului trimestru al anului 2013, suma de 45.357,66 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate până la data de 08.07.2013, precum și penalități de întârziere aferente debitului principal neachitat calculate în continuare, de la data de 09.07.2013 până la plata efectivă; a mai obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 42.705,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. (în prezent S.C. C. S.R.L.) a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

La 28.10.2015, intimatul-reclamant a depus cerere de renunțare la judecata primului capăt de cerere, având ca obiect plata sumei de 332.022,50 RON, reprezentând tranșa a patra din indemnizația cuvenită pentru anul 2012 și a penalităților de întârziere aferente, în cuantum de 31.570,53 RON.

Prin decizia nr. 159/27.01.2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a luat act de renunțarea parțială la judecată, a anulat în parte sentința, în ceea ce privește obligația de plată a sumelor de 332.022,5 RON, reprezentând indemnizația aferentă anului 2012 și de 31.570,53 RON, cu titlu de penalități de întârziere, a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 40.720,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile referitoare la cauza contractului de cesiune, respectiv exploatarea efectivă a resursei minerale, iar nu folosința terenului conform categoriei generice de folosință, prevederile referitoare la prețul cesiunii, care era condiționat de exercitarea unor activități miniere și de cantitatea de granit extrasă, prevederile licenței de exploatare nr. 8281/2007, cu privire la calculul indemnizației prin raportare la anul contractual și prevederile Legii nr. 85/2013, a interpretat greșit efectele dispariției cauzei juridice a contractului de cesiune și a ignorat efectele contractului de vânzare de părți sociale asupra drepturilor și obligațiilor părților contractului de cesiune.

A susținut recurenta că decizia atacată este susceptibilă de recurs, arătând că valoarea obiectului cererii reconvenționale se situează peste pragul valoric instituit de Legea nr. 2/2013, că hotărârea vădește o încălcare și o aplicare greșită a normelor de drept material, dar și că sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât a invocat sus-menționatele motive și în fața instanței de apel, însă aceasta le-a respins.

În continuare, a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a subliniat că recursul are ca premisă maniera incorectă și superficială în care instanța de prim control judiciar a soluționat apelul, expunând considerente contradictorii în susținerea dispozitivului și încălcând și aplicând greșit normele de drept material incidente.

În acest context, a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de interpretare a contractelor, cu privire la contractul de cesiune și actul adițional nr. x la acesta, reținând că voința părților exprimată prin contract este una clară, neechivocă, care nu necesită aplicarea normelor de interpretare prevăzute de C. civ.

Astfel, a evocat clauzele contractuale examinate de instanța de apel, respectiv cele privind obiectul, scopul și prețul contractului și considerentele deciziei atacate cu privire la acest aspect și a susținut că, deși a apreciat că nu este necesară aplicarea normelor de interpretare, a procedat tocmai la o aplicare deficitară a acestora, ignorând voința declarată a părților, în sensul condiționării încheierii, duratei și prețului contractului de exploatarea efectivă a resurselor de granit.

Or, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante (art. 977 C. civ.).

A susținut recurenta că o altă normă de interpretare a contractelor încălcată este cea conform căreia toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg (art. 982 C. civ.).

În acest sens, a arătat că din "actul întreg" rezultă o altă situație de fapt și de drept decât cea reținută de instanța de apel, respectiv că intimatul a avut reprezentarea consecințelor efectivității licenței de exploatare prin raportare la anii contractuali definiți în aceasta și a avut reprezentarea profitului realizat, pe care l-a introdus drept criteriu în stabilirea prețului, dar și că instanța de prim control judiciar a făcut abstracție de prevederile contractuale care se referă expres la condițiile și efectele juridice ale exercitării dreptului de exploatare.

A mai arătat recurenta că, prin prisma normei de interpretare a contractelor conform căreia, "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă" (art. 983 C. civ.), având în vedere un preț rezonabil și corect al lipsei de folosință a unui teren similar celui individualizat în contractul de cesiune, instanța de apel ar fi trebuit să aplice cel puțin prezumția relativă, în sensul asumării unei obligații de plată, prin raportare la cantitatea de granit efectiv exploatată.

O altă critică vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de interpretare cu privire la licența de exploatare nr. 8281/2007, ignorând voința părților, în sensul calculării indemnizației pe "ani contractuali".

Astfel, a susținut că dreptul de exploatare deținut ca efect al licenței de exploatare și al încheierii contractului de cesiune depind de termenii contractuali definiți de licență.

A subliniat că, dacă ar fi făcut o aplicare corectă a normelor și principiilor de interpretare, instanța de apel ar fi constatat că noțiunea de "an contractual" din contractul de cesiune beneficiază de efecte juridice numai în sensul definit în cuprinsul licenței de exploatare, anul contractual calculându-se de la data intrării în vigoare a respectivei licențe care, potrivit art. 21 din Legea nr. 85/2003, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului României de aprobare a acesteia.

Or, în speță, nu a fost adoptată o hotărâre de Guvern prin care să fi fost aprobată licența de exploatare, astfel că, din moment ce voința părților a fost aceea de a condiționa plata indemnizației de intrarea în vigoare a licenței de exploatare, prin referirea expresă la noțiunea de "an contractual", definit ca perioadă de timp ce începe să curgă doar ulterior acestei intrări în vigoare, pretențiile intimatului sunt neîntemeiate.

În acest context, a arătat că greșeala în aplicarea normelor de interpretare cu privire la licența de exploatare este evidentă, având în vedere că instanța de apel a ignorat faptul că plata sumelor determinabile prin raportare la cantitățile de granit vândute se plătesc pe ani contractuali, iar anul contractual este definit în licența de exploatare nr. 8281/2007.

Recurenta a susținut și că instanța de apel a aplicat greșit normele de interpretare cu privire la contractul de vânzare-cumpărare de părți sociale încheiat între intimat și S.C. E. S.A., care a avut ca efect transferul drepturilor și obligațiilor decurgând din licența de exploatare nr. 8281/2007.

În acest sens, a arătat că instanța de apel trebuia să aplice criteriile de interpretare a voinței părților prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare și la contractul de cesiune, care sunt acte juridice distincte, dar interdependente în executarea lor.

Astfel, cum în lumina celor două contracte, licența de exploatare nr. 8281/2007 a fost înstrăinată în schimbul unui preț substanțial, părțile nu au urmărit limitarea efectelor contractului de cesiune la simpla transmitere a folosinței, conform categoriei legale de folosință, ci transmiterea folosinței în scopul exploatării resurselor de granit, cu respectarea Legii nr. 85/2013.

Recurenta a criticat decizia atacată și prin prisma faptului că instanța de apel a aplicat greșit prevederile Legii nr. 85/2013.

A susținut recurenta că în mod greșit a reținut instanța de apel că titularul dreptului de exploatare își asumă, implicit, o obligație în acest sens, asumându-și toate demersurile legale pentru exploatare, cu toate că art. 51 din Legea nr. 85/2013 consacră expres posibilitatea renunțării titularului la dreptul de exploatare, atunci când factori obiectivi împiedică sau îngreunează activitatea minieră sau când aceasta a devenit nerentabilă economic.

Cu privire la soluționarea cererii reconvenționale, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele și principiile de drept privind cauza juridică și efectele dispariției ei pe parcursul derulării contractului.

A susținut că în mod eronat a apreciat instanța de apel că dispariția cauzei juridice, din motive externe voinței părților, nu afectează valabilitatea contractului de cesiune, atât timp cât nu a existat o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate de intimat.

Or, atât potrivit normelor de drept incidente, cât și literaturii de specialitate și practicii instanței supreme, dispariția cauzei juridice ulterior acordului de voință atrage sancțiunea desființării contractului, ca expresie a ruperii echilibrului contractual.

A subliniat recurenta că dispariția cauzei juridice a fost asimilată, în literatura de specialitate, cu situația în care contractantul nu poate realiza, din motive obiective, rezultatul urmărit și declarat prin încheierea contractului, dar și că, în ipoteza contractelor sinalagmatice, cauza trebuie să se manifeste atât la momentul încheierii contractului, cât și la cel al executării lui.

În acest context, a arătat că, în practica instanțelor de judecată, dispariția cauzei juridice este tratată uneori drept temei al rezilierii, fără însă a se impune verificarea condiției neîndeplinirii culpabile a obligației.

În final, a susținut că înscrisurile noi depuse, respectiv Acordul nr. 1177/03.02.2016 privind încetarea licenței de exploatare nr. 8281/2007, emis de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, relevă faptul că a fost împiedicată, în mod obiectiv, sa exercite dreptul de exploatare a granitului existent în subsolul terenului, atât timp cât licența nu a fost aprobată prin hotărâre a Guvernului României, iar imobilul ce a făcut obiectul contractului de cesiune a fost declarat la 05.09.2007 arie naturală protejată Natura 2000.

În acest context, a subliniat că și-a exercitat dreptul conferit de Legea nr. 85/2013 și a renunțat din motive obiective la licența de exploatare, astfel că nu se justifică blocarea sa într-un raport juridic care nu mai poate continua, fiind lipsit de cauză juridică.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 977-985 C. civ.

La 22.07.2016, recurenta a formulat motive suplimentare de recurs, prin care a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 977 și art. 1411 C. civ., precum și cele ale art. 1020-1021, art. 1423 și art. 1439 C. civ., subsumând aceste critici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 977 și art. 1411 C. civ., întrucât nu a calificat contractul dedus judecății și nu a răspuns motivelor de apel prin care a susținut că, în speță, s-a încheiat un contract de locațiune.

Or, interpretarea clauzelor unui contract este o operațiune subsecventă calificării actului juridic dedus judecății, fiind necesar a se analiza dacă acesta reprezintă un contract numit sau unul nenumit, cu consecințele ce decurg dintr-o astfel de comunicare.

În continuare, a prezentat argumentele pentru care consideră că actul juridic dedus judecății este un contract de locațiune, evocând prevederile art. 1, art. 4.1 și art. 5.1 din contractul încheiat de părți.

O altă critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1020-1021, art. 1423 și art. 1439 C. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 1420 C. civ., intimatul avea obligația de a asigura folosința imobilului potrivit destinației.

Or, imobilul a fost închiriat pentru destinația arătată în art. 2.1 din contractul încheiat de părți, pentru o durată de 40 de ani (art. 3.1.), iar potrivit art. 2.2, intimatul a declarat că nu există niciun impediment cunoscut - juridic sau de fapt - pentru utilizarea terenului conform scopului contractului, astfel că obligația de a preda și de a asigura folosința potrivit destinației convenite era exigibilă imediat, iar din acel moment ar fi trebuit să se execute și obligația corelativă de plată a chiriei.

A susținut recurenta că utilizarea imobilului potrivit destinației din contract era condiționată, prin lege, de aprobarea de către Guvernul României și publicarea în Monitorul Oficial al României a unei licențe de exploatare emise de A.N.R.M. și a subliniat că, potrivit art. 970 alin. (2) C. civ., convențiile "obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa."

În acest context, a arătat că instanța de apel, cu încălcarea art. 1420 pct. 2 C. civ., a considerat că intimatul nu avea obligația de a asigura folosința potrivit întrebuințării convenite, ci numai obligația de a ceda folosința terenului, asigurându-i astfel posibilitatea de a obține autorizațiile necesare exploatării zăcământului.

A susținut recurenta că, în speță, imobilul închiriat nu poate fi folosit potrivit destinației convenite de părți, întrucât nu a fost aprobată de către Guvernul României și publicată în Monitorul Oficial al României licența de exploatare a zăcământului, astfel că se pune problema sorții contractului în situația imposibilității folosirii bunului potrivit destinației convenite.

În continuare, a evocat doctrina în materia contractului de locațiune și a subliniat că a intervenit încetarea contractului, în temeiul art. 1423 C. civ., pentru pieirea lucrului, dar și că atât în situația imposibilității fortuite a locatorului de a-și executa propria obligație, cât și în situația imposibilității culpabile, locatarul este exonerat de obligația de plată a chiriei, astfel că, întrucât părțile nu au derogat de la alocarea legală, în cadrul contractului, a riscurilor obligației de asigurare a folosinței potrivit destinației, riscul imposibilității de utilizare a imobilului potrivit destinației convenite incumbă debitorului obligației imposibil de executat.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că în mod nelegal a conchis instanța de apel că, invocând prin motivele suplimentare de apel efectul suspensiv al imposibilității de executare a obligației de asigurare a folosinței bunului potrivit destinației, a încălcat regula tantum devolutum quantum judicatum.

În acest sens, a arătat că efectul suspensiv al imposibilității de executare a fost invocat ca mijloc de apărare împotriva cererii principale, argumentele fiind dezvoltate în secțiunea din memoriul de apel referitoare la criticile împotriva cererii principale. Or, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. permite producerea de noi mijloace de apărare în cadrul apelului, atât timp cât au fost invocate prin motivele de apel.

La 19.09.2016, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La data de 17.02.2017, recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen de judecată în vederea soluționării acestuia, iar la 20.02.2017, intimata a depus punct de vedere, solicitând admiterea excepției inadmisibilității, cu consecința respingerii recursului, ca inadmisibil.

La data de 10.04.2017, recurenta a depus la dosar o declarație de achiesare la decizia recurată, autentificată de Societatea Profesională Notarială F. și G., sub nr. x/04.04.2017.

Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, iar conform art. 464 alin. (2) din același Cod, achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței.

Având în vedere textele de lege sus-citate, precum și manifestarea expresă de voință a recurentei-pârâte, Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea acesteia la decizia nr. 159/27.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de achiesarea recurentei-pârâte S.C. C. S.R.L. la decizia nr. 159/27.01.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 aprilie 2017.