ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 469/2017

Sesizarea instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat instanței: - să constate încetarea de la data de 16 mai 2013 a contractului-cadru de prestări servicii nr. 14/2009 încheiat între părți la data de 22 ianuarie 2009; - să oblige pârâta la plata sumei de 20.500 Euro la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune-interese ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de pârâtă prin contract; - să oblige pârâta la plata dobânzii legale, în conformitate cu O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data încheierii contractului, de la data de 16 mai 2013 și până la data achitării sumei solicitate la capătul doi de cerere; - să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1033 din 28 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, s-a constatat încetat Contractul de prestări servicii nr. 14/2009, a fost obligată pârâta la plata sumei de 20.500 Euro/echivalentul în RON la data plății/actualizată cu dobânda legală începând cu data de 2 decembrie 2013 și până la plata efectivă, precum și la plata sumei de 2.731,66 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Calea de atac exercitată de contestatoare Împotriva Sentinței nr. 1033 din 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii.

Soluția dată cererii de recurs formulată de contestatoare Prin Decizia civilă nr. 2012 din 17 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Calea de atac extraordinară exercitată Împotriva Deciziei nr. 2012 din 17 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând-o prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., a solicitat anularea deciziei menționate și admiterea recursului, în sensul respingerii acțiunii. Contestatoarea a susținut în esență, că decizia pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale în ceea ce privește aprecierea instanței cu privire la nedovedirea prin nici un mijloc de probă a plății facturii 11 noiembrie 2011. În acest context, contestatoarea a arătat că factura amintită a fost achitată, dovada fiind făcută cu extrasul de cont din 30 noiembrie 2011 care a fost depus atât la dosarul de fond, cât și la dosarul de recurs.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge ca inadmisibilă pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.: (...) (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. (...) Așadar, reglementând contestația în anulare specială, art. 503 din C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres și limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare. Semnificația conceputului de "greșeală materială" a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural, ori confundarea unor elemente sau date materiale importante ale cauzei. Esențial este, în cadrul acestui motiv de contestație în anulare, că nu se realizează o nouă judecată a faptelor prin reaprecierea probatoriului administrat, cum solicită autorul cererii. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Dispozițiile legale menționate au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu se încadrează normelor enunțate, obligă la respingerea contestației ca inadmisibilă. Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale. Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 2012 din 17 iunie 2016 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. În orice caz, contestația în anulare nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Aceste erori invocate de contestatoare nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare. Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c România/2008, Stanca Popescu c România/2009). În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", Înalta Curte va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată. Temeiul legal al soluție adoptate Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă și va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată.