ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1140/2015

Decizia nr. 1140

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Asupra recursurilor civile de față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 18 decembrie 2012 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 538.001,72 lei din care suma de 513.812,18 lei reprezintă rest de achitat din contravaloarea facturilor nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 în cuantum de 441.957,94 lei, achitat parțial, în cuantum restant de plată de 161.703,62 lei și, respectiv factura nr. 2013351 din 09 mai 2012 în cuantum de 426.093,31 lei, achitată parțial, în cuantum restant de plată de 252.108,56 lei, iar suma de 24.189,54 lei reprezintă dobânda calculată la sumele restante, urmând ca dobânda să fie percepută până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2362 pronunțată la 20 martie 2013 în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 513.812,18 lei reprezentând contravaloare servicii prestate și neachitate, respectiv rest de achitat din facturile fiscale nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 și nr. 2013351 din 09 mai 2012 precum și suma de 24.189,54 lei, reprezentând dobânda calculată la sumele restante până la data de 14 decembrie 2012, dobândă ce urmează să fie calculată în continuare potrivit art. 3.6, Anexa C la Acordul de Interconectare încheiat între pârâta B. și reclamanta A., până la data achitării efective a debitului; de asemenea a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.821,49 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut, mai întâi, că soluționarea dosarului nu depinde de soluționarea sesizării aflate pe rolul ANCOM.

S-a reținut și că, între societatea reclamantă A. și societatea pârâtă B., s-a încheiat acordul de interconectare nr. 204/07/167 din 05 august 2003 precum și actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, care reglementează atât serviciul de tranzitare prin rețeaua A. a apelurilor originare în rețeaua B. având ca destinație numerotația geografică alocată C. cât și tariful aplicabil acestui serviciu furnizat de către A.

Tribunalul a reținut, în esență, că, potrivit art. 4 din actul adițional, sumele datorate în baza acestui acord trebuiau să facă obiectul decontării lunare conform acordului de interconectare nr. 204/07/167.

În acest sens, s-a prevăzut că societatea pârâtă B. va achita către A. pentru apelurile tranzitate către rețeaua C. următoarele tarife: 1,14 eurocenți/min (fără TVA) - în orele de vârf; 1,97 eurocenți/min fără TVA) - în afara orelor de vârf.

În baza contractului și a actului adițional menționate mai sus, societatea reclamantă A. a emis facturile nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 în cuantum de 441.957,94 RON, din care pârâta mai are de achitat un rest de plata de 261.703,62 lei și respectiv nr. 2013351 din 09 mai 2012 în cuantum de 426.093,31 RON, cu un rest de plata de 252.108,56 lei.

Potrivit dispozițiilor art. 3.1 din Anexa C, "Facturare și Plați" la Acordul de interconectare încheiat între B. și A. în iulie 2003, înregistrat sub nr. 204/07/167 din 05 august 2003, fiecare parte se obligă să plătească celeilalte părți suma datorata pentru fiecare tip de serviciu de interconectare în termen de douăsprezece (12) zile calendaristice de la data emiterii facturii.

De asemenea, în baza art. 5.1 din aceeași anexă, dacă una dintre părți contestă sumele reflectate ca fiind plătibile de către ea în factura transmisă de către partea care emite factura ("partea care facturează"), atunci această parte, înainte de data la care plata este datorată conform facturii, va transmite părții care facturează o notificare scrisă cuprinzând detaliile unui asemenea litigiu ("litigiu de facturare").

Din înscrisurile depuse la dosar tribunalul a apreciat că societatea pârâtă nu a înțeles să-și respecte obligațiile contractuale, ea neachitând la termenele stabilite prin contract, integral, contravaloarea serviciilor prestate de societatea reclamantă.

Nu se poate reține susținerea societății potrivit căreia a achitat doar o parte din suma facturată de societatea pârâtă pe motiv că a avut în vedere doar tariful ANCOM, și nicidecum tarifele aplicate de societatea reclamantă, având în vedere că actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004 încheiat de părți este în vigoare și în prezent, astfel că aceasta continuă să producă efecte juridice.

Nici apărarea aceleiași pârâte potrivit căreia actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, care reglementează atât serviciul de tranzitare prin rețeaua A. a apelurilor originare în rețeaua B. având ca destinație numerotația geografica alocată C. cât și tariful aplicabil acestui serviciu furnizat de către A., nu ar fi în concordanță cu legislația secundară din domeniul comunicațiilor electronice, respectiv cu Decizia ANCOM nr. 77/2012 prin care sunt stabilite tarifele percepute de C. nu poate fi reținută de tribunal ca fiind pertinentă, având în vedere că tarifele practicate de C. și stabilite prin Decizia ANCOM nr. 77/2012 nu au legătura cu prezenta cauză sau cu actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, încheiat exclusiv intre A. și B., acesta reglementând serviciul de tranzit și tariful aferent acestui serviciu.

Că această susținere nu are suport în realitatea faptică o dovedește și răspunsul ANCOM dat la solicitarea societății reclamante. Prin urmare, așa cum s-a arătat mai sus, tariful serviciului de tranzit al apelurilor furnizat de A. se stabilește pe baze comerciale, prin negociere directă între cele 2 (doua) parți" ( a se vedea adresa nr. SC-DER-21372 din 05 noiembrie 2012).

În aceeași ordine de idei, nu se poate reține faptul că societatea reclamantă ar încălca acordul de interconectare existent între părți în ceea ce privește consultarea cu bună-credință și implementarea oricărei Decizii a Autorității de Reglementare, reiterând sub altă formă teza aplicabilității în cauză a Deciziei ANCOM nr. 77/2012, având în vedere că tarifele prevăzute în Decizia ANCOM nr. 77/2012 sunt aplicabile situației interconectării directe cu C., acestea neincluzând tarifele serviciilor de tranzit ale apelurilor furnizate de către A. (se are în vedere că potrivit art. 6 din actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, între B. și C. nu există o relație contractuală astfel că tarifele respective sunt inaplicabile).

Nu se poate reține nici apărarea pârâtei potrivit căreia a contestat facturile emise de societatea reclamantă, în condițiile în care conform art. 5.1 din Anexa C, "Facturare și Plăți" la Acordul de interconectare încheiat între B. și A. în iulie 2003, înregistrat sub nr. 204/07/167 din 05 august 2003, dacă una dintre părți contestă sumele reflectate ca fiind plătibile de către ea în factura transmisă de către partea care emite factura ("partea care facturează"), atunci această parte, înainte de data la care plata este datorată conform facturii, va transmite părții care facturează o notificare scrisă cuprinzând detaliile unui asemenea litigiu ("litigiu de facturare ").

Or, analizând înscrisurile depuse la dosar de societatea pârâtă B. tribunalul constată că aceasta nu a probat cele susținute, deși potrivit art. 1169 C. civ. avea această obligație.

Nici apărarea aceleiași pârâte potrivit căreia actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, în temeiul căruia au fost emise facturile nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 și respectiv nr. 2013351 din 09 mai 2012, nu prevede în sarcina ei obligația achitării unui tarif de tranzit, nu poate fi reținută de tribunal ca fiind pertinentă în condițiile în care art. 4 din actul adițional în discuție menționează foarte clar că sumele datorate în baza prezentului acord vor face obiectul decontării lunare conform acordului de interconectare nr. 204/07/167. B. va achita către A. pentru apelurile tranzitate către rețeaua C. următoarele tarife: 1,14 eurocenți/min (fără TVA) - în orele de vârf; 1,97 eurocenți/min (fără TVA) - în afara orelor de vârf.

Așadar, din înscrisurile depuse la dosar, instanța a reținut, în esență, faptul că până în prezent societatea pârâtă nu a înțeles să-și îndeplinească obligațiile contractuale, astfel că aceasta datorează în prezent suma totală de 513.812,18 lei.

Tribunalul a obligat societatea pârâtă și la plata dobânzii legale având în vedere că în obligațiile comerciale debitorul se află de drept în întârziere, conform principiului dies interpellat pro hominem, dobânda curge de drept de la data scadenței obligației, precum și la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile pârâta B. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Apelanta susține în mod nereal că tribunalul, neînțelegând mecanismul încheierii contractelor între furnizorii de servicii de comunicații electronice, nu și-a lămurit și a ignorat adevărata natură a tarifului convenit de părțile în cauză prin actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004 pentru a fi plătit de B. către A. pentru serviciul prestat. Contrar susținerilor apelantei, potrivit căreia actul adițional ar prevede și ar reglementa, în raport cu obiectul litigiului, numai un tarif de terminare a apelurilor provenind din rețeaua B. în rețeaua C., acordul de intermediere nr. 204/07/167 din 05 august 2003 și actul adițional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004 menționat reglementează atât serviciul de tranzitare prin rețeaua A., a apelurilor între B. și C., cât și tariful aplicabil acestui serviciu. Astfel, potrivit art. 4 din actul adițional, B. îi revine obligația de plată "pentru apelurile tranzitate de A. către rețeaua C." în raport cu tarifele stabilite. Acordul de interconectare și îndeosebi actul adițional au rămas nemodificate și în vigoare, producând efectele pentru care au fost încheiate. Reclamanta și-a bazat acțiunea în pretenții pe clauzele convenite prin cele două acte menționate. Cele două părți în litigiu nici nu ar fi avut posibilitatea de a stabili un tarif de terminare în virtutea unui terț operator (C.) fără ca acesta să fie parte contractantă și, într-adevăr C. este terț față de acordul și actul adițional în discuție, acestea neputând produce drepturi și obligații în ceea ce privește acest operator.

În cele două facturi emise de reclamantă pentru pârâta pe care se bazează pretențiile reclamantei nu se menționează expres că ar fi vorba de un tarif de tranzit, dar se menționează că este vorba de trafic indirect, ceea ce înseamnă același lucru.

Pretinzând că actul adițional reglementează un tarif de terminare iar nu de tranzitare, apelanta susține că acesta nu ar fi în concordanță cu legislația secundară emisă de ANCOM, respectiv Decizia 77/2012 a acesteia, care stabilește tarifele percepute de operator pentru terminarea apelurilor în rețeaua lui (C.). Or, stabilirea acestor tarife prin decizia menționată nu are legătură cu actul adițional convenit de părțile în litigiu, care privește serviciul de tranzit și tariful pentru acesta, în contextul în care A. efectuează tranzitarea apelurilor între rețeaua B. și rețeaua C. în raport cu convențiile existente între acestea.

Susținerile apelantei cu privire la evoluția relațiilor dintre cei trei operatori sunt, referitor la efectele juridice, doar ipotetice.

În același sens, la solicitarea A. pentru lămurirea asupra tarifului de tranzit, chiar ANCOM a clarificat prin adresa SC_DER-21372 din 05 noiembrie 2012 că din moment ce A. nu a fost desemnată cu putere semnificativă pe piața serviciilor de tranzit al apelurilor în rețelele publice de telefonie, în ceea ce privește tariful pentru serviciul de tranzit, acesteia nu îi incumba nicio obligație pentru aplicarea unor tarife reglementate de ANCOM și prin urmare plata acestora se face la nivelul agreat de părți de comun acord, încheierea unui act adițional între părțile în litigiu fiind la latitudinea acestora, cu respectarea obligației de negociere directă și pe baze comerciale.

Prin urmare, este indiscutabil că tariful de tranzit neachitat de B. nu este impus prin decizia ANCOM și a fost convenit de părți, nepunându-se problema că ar exista o normă legală care să impună modificarea lui.

În acest context nu se justifică nici susținerea apelantei în sensul aprecierii greșite de către tribunal a incidenței elementelor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei.

Nu se susține astfel aprecierea apelantei în sensul că reclamantei îi revenea obligația de a implementa noile tarife prevăzute de Decizia 77/2012 a ANCOM, în sensul modificării tarifului de terminare în rețeaua C., stabilit prin actul adițional.

Apelanta a susținut în mod neîntemeiat și că A. ar fi refuzat să negocieze modificarea tarifului de tranzit. Sub acest aspect este însă de reținut mai întâi că, astfel cum rezultă din corespondența părților până la primirea de către A. a adresei SC - DER 21372 din 05 noiembrie 2012 B. nu a avut în vedere la negociere în nici un fel tariful de tranzit sau modificarea acestuia, iar ulterior A. a redus de câteva ori prețul acestui tarif, fără a putea renunța la stabilirea unui cuantum pe baze comerciale și în raport cu tarifele disponibile pe piață. Neîntrunirea acordului de voință pentru încheierea unui act adițional cu privire la modificarea tarifului de tranzit se datorează, prin urmare, ambelor părți, ceea ce nu este de natură să înlăture incidența clauzelor din actul adițional în vigoare, încheiat în anul 2004.

Nu este fondat nici motivul de apel conform căruia tribunalul nu a dispus în mod greșit suspendarea judecății cauzei până la soluționarea de către ANCOM a sesizării ce i-a fost adresată de B. în legătură cu diferendul dintre părți. Astfel cum a reținut în mod corect tribunalul, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea judecății, deoarece soluționarea sesizării de către ANCOM nu constituie o "judecată" în sine, în sensul avut în vedere de dispozițiile legale menționate, ci o procedură administrativă prealabilă.

De asemenea, s-a reținut că momentul prevăzut în contractul părților pentru contestarea celor două facturi emise de reclamantă s-a îndeplinit încă din luna aprilie, respectiv, mai 2012, în timp ce apelanta și-a arătat intenția de a nu achita facturile numai după convocarea la conciliere, la 27 noiembrie 2012.

Având în vedere considerentele expuse în rezumat, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 221 din 3 aprilie 2014 a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii și împotriva încheierii de ședință din 20 martie 2014 prin care au fost respinse ca neutile cauzei probele solicitate de apelantă, a declarat recurs, în termen legal, B.

În motivarea recursului recurenta a prezentat, mai întâi, calitatea părților implicate în litigiu și principala problemă de care depinde, în opinia sa, soluționarea litigiului, precum și noțiunile cheie specifice în domeniul telecomunicațiilor incidente în relația contractuală dintre părți și un istoric al acestei relații.

În prezentare motivelor de recurs, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în ceea ce privește încheierea de ședință prin care au fost respinse ca neutile cauzei proba cu înscrisuri, proba testimonială cu un martor, proba cu interogatoriul intimatei-reclamante, apreciindu-se de recurentă că toate aceste probe sunt esențiale pentru stabilirea voinței reale a părților și aplicarea corectă a legii, urmând ca, în funcție de un probatoriu complex și complet, să se decidă în ce măsură pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Cu privire la Decizia civilă nr. 221 din 3 aprilie 2014 s-au invocat următoarele motive de recurs:

1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel, interpretând greșit actele juridice deduse judecății, a schimbat natura acestora și înțelesurile lămurite, vădit neîndoielnice ale actelor care au fost supuse analizării.

A învederat recurenta că, din întregul probatoriu administrat, reiese că voința părților la încheierea actului adițional a fost ca acesta să reglementeze un tarif de terminare în rețeaua C. pentru apelurile inițiate din rețeaua B. în oglindă cu tariful de terminare în rețeaua B. pentru apelurile inițiate în rețeaua C. pe care B. era obligată să le perceapă pentru terminarea apelurilor C. în propria rețea conform art. 32 al Deciziei ANCOM nr. 147/2002, în vigoare în anul 2004.

Instanța de apel a interpretat greșit voința juridică a părților în sensul că prin actul adițional s-ar fi reglementat atât serviciul de tranzitare prin rețeaua A., cât și tariful aplicabil acestui serviciu, deși din analiza întregului probatoriu administrat în cauză, a tuturor clauzelor actului adițional, ținând cont de voința reală a părților, rezultă că singurul serviciu contra cost furnizat de A. către B. în baza actului adițional este serviciul de terminare a apelurilor.

Recurenta a invocat în acest sens clauzele care reglementează raporturile contractuale între A. și C., respectiv Lista de tarife secțiunea B.2,4, precum și prevederile art. 4 din actul adițional prin care părțile au prevăzut negocierea, în următoarele luni, pe baza principiului reciprocității, noile tarife pentru apelurile originate în rețeaua B. având ca destinație numerotația geografică alocată C. și rutate prin rețeaua A..

De asemenea, a invocat prevederile art. 6 din Actul Adițional prin care A. și-a asumat întreaga responsabilitate pentru toate costurile aferente rutării traficului către C..

În mod corespunzător, s-a arătat că în Lista de tarife A. - C. la Secțiunea B.2.4 nu se mai face nicio referire la vreun tarif de tranzit primit de A. de la B., pentru că B. nu achita nici un tarif de tranzit către intimata-reclamantă, ci doar tariful de terminare a apelurilor, în oglindă cu tariful achitat de C..

În concluzie, serviciul de tranzit era furnizat de A. către C., acesta din urmă achitând tariful acestui serviciu către intimata-reclamantă.

S-a învederat și că decizia intimatei-reclamante de a furniza serviciul de tranzit fără costuri suplimentare către B., ci prin recuperarea acestora de la C. se justifică și datorită faptului că sunt mai mici costurile de tranzit decât cele asociate serviciului de terminare a apelurilor.

Mai mult decât atât, în niciuna din facturile emise de reclamantă nu a fost evidențiat vreun tarif de tranzit până la apariția disputelor, iar nivelul tarifului agreat prin Actul Adițional este același cu tariful de terminare perceput B. de către A. pentru apelurile terminate în rețeaua intimatei-reclamante, ceea ce demonstrează că părțile au avut în vedere un tarif de terminare și nu de tranzit.

S-a arătat și că reclamanta admite implicit că valoarea maximă pe care o poate pretinde de la pârâtă pentru serviciile de terminare în rețeaua C. este de 0,67 eurocenți pe minut, astfel cum prevede Decizia ANCOM nr. 77/2012 (adresa nr. 2636/145 din 12 septembrie 2012).

2) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că decizia pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă prin raportare la voința reală a părților și a tuturor clauzelor/textelor legale aplicabile în cauză. În continuare, recurenta a făcut referire expresă la cele învederate instanței de fond și la împrejurarea că A. avea obligația legală, conform art. 12 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 111/2011, de a oferi B. servicii de interconectare cu implementarea tarifelor maxime de terminare a apelurilor în rețeaua C. stabilite prin Decizia ANCOM nr. 77/2012 (independent de soluția tehnică de interconectare).

Dispozițiile legislației secundare prin care ANCOM stabilește aplicarea anumitor tarife sunt dispoziții de drept public și, în măsura în care în perioada de derulare a unui contract intervin decizii ANCOM care reglementează tarife maximale, acestea au prioritate față de acordul părților și urmează a se aplica direct și imediat în relația contractuală dintre părți.

În consecință, debitul principal nu este datorat întrucât acesta reprezintă un tarif de tranzit, impus și facturat în mod abuziv de către intimata-reclamantă, iar A. și-a recuperat costul aferent serviciului de tranzit prestat de la C., neputând solicita de două ori plata aceluiași serviciu de tranzit.

S-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 969, 979, 982, 977, 983 C. civ. și a legislației specifice în domeniul comunicațiilor raportat la toate prevederile contractuale asumate de părți.

Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru administrarea de probe noi și, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței apelate și respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Recurenta a formulat și o cerere de suspendare a judecării recursului în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2014 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, cerere respinsă pentru considerentele arătate în încheierea de ședință de la 3 martie 2015.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția nulității recursului întrucât se invocă aspecte care țin de netemeinicie și nu de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat, în esență, că instanța de apel a respins în mod judicios probele solicitate de apelantă, iar validitatea actului adițional din 16 noiembrie 2004 care reglementează atât serviciul de tranzitare, cât și tariful aplicabil este neîndoielnică, tariful aplicabil nefiind impus printr-o decizie a ANCOM.

Sub aspectul nulității recursului, instanța supremă constată că, cel puțin în ceea ce privește decizia recurată, recurenta a indicat criticile de nelegalitate și le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1864, invocând, în esență, greșita interpretare a clauzelor contractuale și ignorarea principiilor de interpretare a contractelor, precum și a legislației secundare în materie.

Împrejurarea că anumite critici vizează situația de fapt nu poate atrage nulitatea parțială a recursului, întrucât sancțiunea incidență în cazul prevăzut de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. nu poate viza decât recursul în ansamblul său, urmând ca acele critici care nu pot fi analizate din perspectiva controlului de legalitate a hotărârii să fie înlăturate cu această motivare.

În consecință, excepția nulității recursului va fi respinsă.

Analizând încheierea de ședință din 20 martie 2014 sub aspectul criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, instanța supremă constată că acestea nu sunt fondate.

Astfel, pe de-o parte nu se explică de către recurentă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 - 9 C. proc. civ. în ceea ce privește încheierea recurată, iar, pe de altă parte, se constată că această hotărâre cuprinde motivele pentru care au fost respinse probele solicitate de apelantă, respectiv neutilitatea lor deoarece vizează relația intimatei cu o terță persoană.

Prin urmare, instanța de apel fiind suverană în dreptul de a aprecia dacă probatoriul administrat în fața instanței de fond se impune sau nu să fie completat, nefiind încălcat nici un principiu al procesului civil întrucât respingerea cererii de probatorii nu s-a realizat în mod arbitrar, ci printr-o încheiere motivată, instanța supremă constată că recursul declarat împotriva acestei încheieri nu este fondat.

De asemenea, instanța supremă constată că nu este fondat nici recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 221 din 3 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

O primă constatare a instanței de recurs vizează faptul că, indiferent de încadrarea în prevederile art. 304 pct. 8 sau 9 C. proc. civ., motivele de recurs se referă, în principal, la interpretarea voinței reale a părților în sensul că tarifului agreat prin actul adițional este un tarif de terminare a apelurilor în rețeaua C., iar nu un tarif de tranzit al acestor apeluri în rețeaua A.

În acord cu susținerile recurentei, instanța de recurs constată că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, că dubiile profită celui care se obligă, iar clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.

În interpretarea voinței reale a părților, cuprinsă în actul adițional, recurenta invocă două aspecte: unul care rezultă din aprecierea voinței părților raportată la întregul probatoriu administrat și al doilea care se referă la interpretarea coroborată a tuturor clauzelor cuprinse în actul adițional.

Primul aspect învederat nu poate fi considerat ca reprezentând o critică de nelegalitate a deciziei recurate întrucât situațiile în care instanța ar fi stabilit o greșită stare de fapt ca urmare a aprecierii eronate a probelor administrate, ori când instanța înțelege a-și întemeia hotărârea doar pe unele dintre probele administrate, socotindu-le preferabile altora administrate în cauză, sunt aspecte care țin de temeinicia hotărârii și nu pot face obiect al analizei în recurs.

Prin asemenea motive de fapt ale recursului, recurenta tinde la a se prevala de fostul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. ("când hotărârea se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate"), motiv de recurs care a fost, însă, abrogat.

Prin urmare, aspectele legate de interpretarea facturilor sau a listelor de tarife nu pot fi analizate în recurs întrucât se referă la aspecte ce țin de netemeinicia deciziei recurate.

În ceea ce privește interpretarea coroborată a tuturor clauzelor cuprinse în actul adițional, instanța supremă constată că instanța de apel a respectat regulile de interpretare a contractelor.

Astfel, articolul 4 al actului adițional care stabilește obligația B. de a achita tarifele pentru apelurile tranzitate către rețeaua C. au fost interpretate coroborat cu preambulul actului adițional care se referă în mod expres la tranzitarea prin rețeaua A. a apelurilor originate în rețeaua B. având ca destinație numerotația geografică alocată C.

De asemenea, concluzia că tariful convenit de părți este un tarif de tranzitare și nu unul de terminare rezultă și din răspunsul comunicat de ANCOM intimatei, la data de 5 noiembrie 2012, din care rezultă că A. nu îi incumbă nicio obligație cu privire la aplicarea tarifelor reglementate de ANCOM, iar plata acestora se face la nivelul agreat de părți de comun acord.

Susținerile recurentei în sensul că tarifele agreate de părți sunt cele de terminare a apelurilor și nu de tranzit față de faptul că art. 6 din actul adițional se referă la asumarea de către A. a întregii responsabilități pentru toate costurile aferente rutării traficului către C. vor fi, de asemenea, înlăturate întrucât prin această clauză intimata și-a sumat costurile rutării către C. și nu costurile preluării și tranzitării rețelei pentru apelurile originate în rețeaua B.

Contrar acestor susțineri, din analiza tuturor clauzelor actului adițional, ținând cont de voința reală a părților, rezultă că singurul serviciu contra cost furnizat de A. către B. în baza actului adițional este serviciul de tranzit al apelurilor și nu serviciul de terminare a acestora.

De altfel, nu ar fi nici logică facturarea de către A. către B. a unui serviciu de terminare a apelurilor într-o rețea terță, a unui operator care nu este parte a acordului de interconectare.

Prin urmare, susținerile recurentei din cadrul motivelor de recurs în sensul că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile legislației secundare prin care ANCOM stabilește aplicarea unor tarife maximale nu pot fi primite întrucât tariful neachitat de către pârâtă este un tarif de tranzit care se stabilește prin acordul de voință al părților, neexistând vreo normă legală care să impună un anumit tarif, chiar autoritatea de reglementare arătând că plata tarifului serviciului de tranzit al apelurilor furnizat de A. se stabilește pe baze comerciale, prin negociere directă.

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a deciziei recurate raportată la criticile formulate de parte, este de necontestat că dispozițiile procedurale recunosc părții interesate dreptul de a uza de calea de atac a recursului inclusiv atunci când hotărârea este nemotivată, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera că, în verificarea respectării acestei obligații, instanțele nu sunt obligate să răspundă fiecărui argument dintre cele pe care părțile le invocă în susținerea aceleiași cereri, ci pot grupa criticile formulate pentru a le răspunde printr-un argument comun.

Examinând decizia din această perspectivă, se constată că instanța de apel a procedat la un examen efectiv al susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă administrate, respectând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Față de toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimată.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii de ședință din data de 20 martie 2014 și a Deciziei nr. 221 din 3 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 28 aprilie 2015.

Procesat de GGC - GV