ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2068/2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la 27.02.2019 sub nr. x/3/2019, reclamanta S.C. A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.R.L. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.001.481,04 lei reprezentând contravaloarea facturilor fiscale: nr. 651/27.01.2014 în sumă de 502.020 lei; nr. 642/21.03.2004 în sumă de 541.000 lei; nr. 664/30.04.2014 în sumă de 109.500 lei; nr. 666/14.05.2014 în sumă de 1240 lei; nr. 677/19.06.2014 în sumă de 2108,00 lei; nr. 893/03.12.2014 în sumă de 147.000 lei; nr. 898/11.12.2014 în sumă de 300.000 lei; nr. 952/23.12.2014 în sumă de 300.000 lei; nr. 916/15.01.2015 în sumă de 4.500 lei; nr. 943/20.04.2015 în sumă de 3500 lei; nr. 955/14.05.2015 în sumă de 5.215 lei; nr. 966/15.06.2015 în sumă de 3.682,80 lei; nr. 975/15.07.2015 în sumă de 3.092 lei; nr. 981/13.08.2015 în sumă de 3.290 lei; nr. 990/21.09.2015 în sumă de 3.243 lei; nr. 993/12.10.2015 în sumă de 6.776 lei; nr. 997/01.11.2015 în sumă de 6237 lei; nr. F x/30.11.2015 în sumă de 11.556,80 lei; nr. F x/29.12.2015 în sumă de 6314,70 lei; nr. F x/29.02.2016 în sumă de 5610 lei; nr. F x/29.02.2016 în sumă de 6535,2 lei; nr. F x/31.03.2016 în sumă de 8112 lei; nr. F x/29.04.2016 în sumă de 6507,6 lei; nr. F x/14.06.2016 în sumă de 7912,8 lei; nr. F x/11.07.2016 în sumă de 6486 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.270, art. 1.521, art. 1.522 și urm. C.civ.

În ședința publică din 07.06.2019, pârâta a depus concluzii scrise prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma în cuantum de 1.960.317,44 lei, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Având cuvântul, reclamanta a invocat excepția decăderii pârâtei din dreptul de a mai invoca excepția prescripției.

Prin încheierea din 07.06.2019, instanța a admis excepția decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 2014/05.07.2019, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis în parte cererea reclamantei, a obligat pârâta la plata sumei de 1.213.594,34 lei reprezentând contravaloare facturi și a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel reclamanta S.C. A S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Împotriva încheierii de ședință din 07.06.2019 și a sentinței civile nr. 2014/05.07.2019, pârâta S.C. B S.R.L. a promovat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a încheierii, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru suma în cuantum de 1.960.317,44 lei, schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii în integralitate a acțiunii, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului penal nr. x/42/2018/al aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În perioada 02.02.2021-16.04.2024, în temeiul art. 413 C. proc. civ., judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului penal x/42/2018/a1; judecata procesului s-a reluat la solicitarea apelantei-reclamante.

La 15.04.2024, C a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei, în raport de calitatea acesteia de inculpat în cauza penală, ce răspunde solidar cu pârâta, parte responsabilă civilmente în acțiunea civilă atașată acțiunii penale. Totodată, a solicitat și suspendarea judecării apelurilor, cauza suspendării fiind justificată de necesitatea soluționării pe fond a acuzațiilor privind săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălarea banilor, dosarul penal nr. x/42/2018/a1 fiind restituit la parchet din motive procedurale.

Prin cererea înaintată la dosar la 13.05.2024, apelanta-pârâtă a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă a cauzei penale înregistrate sub nr. x/D/P/2016 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.OT. Serviciul Teritorial Ploiești.

La termenul din 14.05.2024, instanța de apel a admis excepția lipsei calității administratorului special de reprezentant legal al apelantei-reclamante S.C. A S.R.L., a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de numita C, a respins cererea apelantei-pârâte S.C. B S.R.L. de suspendare a judecării apelului până la soluționarea dosarului penal nr. x/D/P/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploiești și cererea de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului penal fără număr de pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 730/A/14.05.2024, Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a anulat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A S.R.L., prin administrator special pentru lipsa calității de reprezentant legal și a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă prin administrator judiciar D S.P.R.L. și de apelanta-pârâtă S.C. B S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2014/05.07.2019 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă.

Împotriva deciziei civile menționate au formulat recurs pârâta S.C. B S.R.L. și intervenienta C.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel București.

În considerarea motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a susținut greșita interpretare și aplicare a art. 2.513 C. civ. și, implicit, greșita soluționare a motivului de apel privind excepția decăderii din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune și greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, a afirmat că interpretarea literală a art. 2.513 C. civ. relevă două limite ale invocării excepției prescripției, fără a indica situația în care este aplicabilă fiecare limită în parte, astfel că alegerea este lăsată la aprecierea pârâtului.

În consecință, unicul termen imperativ prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii pentru invocarea excepției prescripției este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acesta fiind ulterior termenului de formulare a întâmpinării.

În raport de prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ., a precizat că sancțiunea decăderii din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, pentru nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., intervine numai dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, a apreciat că dispozițiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ. au caracter de normă generală în procedura civilă, impunând părților invocarea mijloacelor de apărare și a excepțiilor procesuale de îndată ce le sunt cunoscute, în timp ce normele cuprinse în art. 2.513 C. civ. au caracter special, reglementând condițiile de invocare a excepției, astfel că se aplică cu prioritate.

Considerând că, în situația invocării excepției prescripției extinctive se aplică regula specială prevăzută de art. 2.513 C. civ., a solicitat să se constate că invocarea excepției prin notele scrise depuse la primul termen de judecată, din 07.06.2024, satisface cerința textului evocat.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că, prin încheierea din 02.02.2021, rămasă definitivă, instanța de apel a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., suspendarea judecării apelurilor până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/42/2018/a1, pe considerentul că soluționarea litigiului pendinte depinde de soluționarea pe fond a cauzei penale, respectiv de verificarea de către instanța penală a acuzațiilor aduse de D.I.I.C.O.T. cu privire la caracterul fictiv al serviciilor aferente facturilor ce fac obiectul cauzei.

Criticând considerentele pentru care instanța de apel a reținut că procesul penal ar fi fost finalizat, a arătat că dosarul penal nr. x/D/P/2006 nu a fost și nu este finalizat, întrucât doar pentru infracțiunea de grup infracțional organizat s-a dispus clasarea, potrivit art. 63 alin. (2) raportat la art. 44 alin. (2) C. proc. pen., nu și pentru infracțiunile de care sunt acuzați reprezentanții părților – evaziune fiscală și spălarea banilor – și nu a fost soluționată cauza în privința facturilor pe care reclamanta și-a întemeiat pretenția dedusă judecății, cele două infracțiuni continuând să aibă o înrâurire hotărâtoare în litigiul pendinte.

A punctat că, pentru aceste infracțiuni, se desfășoară în continuare urmărirea penală, chiar dacă este realizează de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și cauza a fost înregistrată sub un alt număr, procesul penal fiind același, aspect ce rezultă și din comunicarea emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu referire la cauza înregistrată sub nr. x/D/P/2006 la D.I.I.C.O.T.

În acest context, a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 02.02.2021, prin care a reținut interdependența dintre litigiul pendinte și dosarul penal nr. x/D/P/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploiești, respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiile legale în materie penală referitoare la obiectul camerei preliminare, restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale, la disjungerea și declinarea competenței în vederea continuării urmăririi penale.

De asemenea, a susținut că instanța de apel, prin faptul că a refuzat să dispună emiterea unor adrese cu scopul de a se afla stadiul cauzei penale, cu motivarea că „nu este obligată instanța să facă aceste demersuri”, s-a încălcat art. 22 C. proc. civ. relativ la rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În acest sens, a precizat că nici acesteia, dar nici reprezentantului legal nu le-a fost comunicată ordonanța de clasare cu privire la infracțiunea de grup organizat, întrucât nu se regăseau printre persoanele acuzate de săvârșirea acestei infracțiuni, astfel că acestea nu puteau ataca ordonanța de clasare, nefiind în ipoteza în care le-ar fi fost adusă vreo vătămare intereselor lor legitime, în raport de art. 339 C. proc. pen.

Potrivit recurentei-pârâte, încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. rezultă și din faptul că, deși la termenul din 19.03.2024, instanța a dispus ca, până la termenul din 16.04.2024, reclamanta să depună la dosarul cauzei o comunicare a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cu privire la stadiul dosarului penal, astfel cum acesta a fost disjuns și înaintat în parte de Parchetul de pe lângă Înalta Curte, apreciind, așadar, că, pentru soluționarea litigiului pendinte era necesar să fie soluționat procesul penal, și deși reclamanta nu a dat curs acestei solicitări, instanța, prin respingerea cererii pârâtei de emitere a unei astfel de adrese, a revenit de facto asupra dispoziției de la termenul din 19.03.2024, cu ignorarea principiului aflării adevărului în cauză.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța de apel, deși a conchis că elementele invocate de către reclamantă sunt de natură să probeze prestațiile acesteia, pentru pârâtă nu sunt apte să facă proba, în condițiile în care situația este în mare parte identică, cu diferența că facturile pentru care acțiunea a fost admisă poartă o semnătură.

Prin cererea de recurs întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă C a criticat hotărârea din perspectiva respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual, recurenta-intervenientă a învederat că soluția de respingere a cererii de intervenție accesorie în favoarea pârâtei a fost pronunțată pe motive străine de cauză, pe o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, dar și pe grave erori de procedură (atât în materie civilă, cât și penală), respectiv pe faptul că nu ar mai exista procesul penal inițial, că nu ar exista dovada că ar mai avea calitatea de inculpat după emiterea ordonanței D.I.I.C.O.T. și care ar fi justificat interesul de a interveni în cauză.

Astfel, a afirmat că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare, întrucât restituirea dosarului penal nu reprezintă o revenire la situația de dinaintea începerii urmăririi penale, în condițiile în care, în cauza penală, nu a fost anulată începerea urmăririi penale cu privire la emiterea de către reclamantă a facturilor pe care își întemeiază pretențiile în litigiul pendinte, ci sunt investigate ca infracțiune de evaziune fiscală, în forma prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Cu referire la considerentele prin care instanța de apel a reținut că intervenienta nu a făcut dovada că are în continuare calitate de inculpat în dosarul penal și, astfel, să se poată reține că, în principiu, ar avea interes în soluționarea cauzei, a precizat că acestea sunt eronate, deoarece ordonanța D.I.I.C.O.T. atestă că atât aceasta, cât și reprezentantul reclamantei au calitatea de inculpați, iar S.C. B S.R.L. și S.C. A S.R.L. au calitate de părți responsabile civilmente, că nu s-a dispus soluția de clasare cu privire la reprezentanții celor două societăți și nici cu privire la faptele de care sunt acuzați și pentru care S.C. B S.R.L. este ținută să răspundă pe tărâm civil în calitate de parte responsabilă civilmente, respectiv că nici aceasta și nici pârâta nu puteau formula plângere împotriva soluției de clasare atât timp cât soluția nu a fost dispusă împotriva acestora, iar disjungerea și declinarea nu schimbă calitatea dobândită în procesul penal.

Cererile de recurs au fost comunicate părților, fără ca acestea să formuleze întâmpinare.

Prin rezoluția din 09.09.2024 s-a fixat termen de judecată 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L., printr-o primă critică, circumscrisă motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a susținut că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar pe de altă parte, că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, afirmă că art. 2.513 C. civ. se aplică cu prioritate, întrucât are caracter de normă specială în raport de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., care are caracter de normă generală; prin urmare, contrar celor reținute de instanțele devolutive, interpretarea art. relevă că unicul termen imperativ prevăzut de lege sub sancțiunea decăderii pentru invocarea excepției prescripției este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, acesta fiind ulterior termenului de formulare a întâmpinării. În acest context, a solicitat să se constate că, la 07.06.2019, nu era decăzută din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive, de ordine privată, având în vedere primul termen de judecată a fost tocmai 07.06.2019, astfel că invocarea excepției prin notele scrise depuse la acest termen îndeplinește cerința textului de lege evocat.

Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma acestor critici, ce se circumscriu motivelor de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin raportare la normele de drept material și de drept procesual a căror încălcare se invocă și la circumstanțele concrete ale speței de față, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată nelegala aplicare de către instanța devolutivă de control judiciar a art. 2.513 C. civ.

Prin hotărârea recurată, curtea de apel a înlăturat argumentele critice ale pârâtei ce susțineau nulitatea încheierii de ședință din 07.06.2019 pronunțată de instanța de fond, reținând, sub un prim aspect, că, în interpretarea dată de pârâtă art. 2.513 C. civ. – excepția prescripției ar putea fi invocată și prin întâmpinare, dar și la primul termen de judecată la care părțile sunt citate – ar însemna ca partea inițială a art., „prescripția poate fi opusă numai în primă instanță prin întâmpinare”, să rămână fără niciun efect.

Pe de altă parte, a statuat că principiul „in dubio pro reo” nu poate fi reținut decât în măsura în care ar fi existat vreun dubiu asupra rațiunii textului în mod obiectiv jusitificat, nu și în mod subiectiv și astfel pârâta să considere că textul evocat ar trebui să primească o altă interpretare.

A mai reținut că lipsa unui dubiu în legătură cu art. 2.513 C. civ. derivă și din art. 205 și art. 208 C. proc. civ., astfel că protecția specială pretinsă de pârâtă necesar a fi asigurată celui care are calitatea de debitor într-o cauză prin permiterea invocării excepției prescripției dreptului material la acțiune și la primul termen de judecată, chiar dacă întâmpinarea este obligatorie, ar însemna și încălcarea dreptului la apărare al celui care este reclamant și care, conform principiilor fundamentale ale procesului civile reglementate prin normele cuprinse în art. 10, art. 14 C. proc. civ, respectiv de C.E.D.O., are și el dreptul la un proces echitabil, să cunoască în timp util apărările părții adverse, inclusiv prin comunicarea întâmpinării formulate care trebuie să cuprindă și eventualele excepții de ordine privată considerate de pârât a fi incidente.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, cu titlu de regulă generală, art. 208 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cu toate acestea, art. 2.513 C. civ. prevede că, prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Dispozițiile legale citate relevă că prescripția nu poate fi invocată oricând, ci numai în fața primei instanțe și numai într-un anumit termen, fiind reglementate două astfel de momente distincte, respectiv, odată cu depunerea întâmpinării sau, dacă excepția nu a fost invocată prin întâmpinare, până ori cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Nerespectarea termenului atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai invoca excepția, iar eventuala invocare dincolo de momentul primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate este sancționată de legiuitor prin respingerea ca tardivă.

Prin urmare, momentul procesual limită până la care poate fi invocată prescripția extinctivă coincide cu primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, dispozițiile art. 2.513 C. civ. fiind prevederi procedurale derogatorii de la regula de drept comun instituită de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în ce privește momentul până la care pot fi invocate excepțiile de ordine privată de către pârât.

Având în vedere aceste considerente și observând că, în speță, excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ci prin concluziile scrise depuse la primul termen de judecată, în ședința publică din 07.06.2019 (filele (…) dosar fond), Înalta Curte constată că excepția a fost invocată în termen, în acord cu exigențele art. 2.513 C. civ,, astfel că ambele instanțe devolutive au dat o rezolvare greșită excepției de vreme ce aceasta nu a fost invocată tardiv ci în termenul prevăzut de prevederile derogatorii cuprinse în art. 2513 C. civ.

Interpretarea dată de către instanțele de fond dispozițiilor art. 2513 C. civ. se depărtează de la înțelesul explicit al normei încercând să confere acesteia un alt conținut decât cel care rezultă din lectura ei. Astfel, potrivit textului de lege, „prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”.

În logica reglementării, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca problema prescripției dreptului la acțiune să poată fi supusă analizei instanței în faza incipientă a procesului, adică la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a instituit, prin intermediul art. 2513 C. civ., obligația pârâtului de a invoca prescripția fie prin întâmpinare (adică chiar în faza preliminară scrisă a procesului), fie cel mai târziu la primul termen de judecată.

Nu există niciun argument în sensul interpretării oferite de instanțele de fond, conform căreia depunerea întâmpinării fără invocarea excepției de prescripție în cuprinsul acesteia, ar antrena subit decăderea părții din dreptul de a mai invoca această excepție. Argumentul esențial îl conferă chiar conținutul normei analizate care stipulează că, în lipsa invocării „prin întâmpinare” (deducția este logică), prescripția poate fi totuși opusă până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Orice altă interpretare restrictivă a textului de lege, în sensul oferit de instanțele de fond, reprezintă consecința nesocotirii modului clar și neîndoielnic în care se exprimă textul norma și are ca efect o restrângere nejustificată a sferei de aplicare a acesteia.

În raport de aceste elemente, Înalta Curte conchide în sensul că decizia instanței de apel, care a validat soluția de admitere a excepției decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, apare ca fiind nelegală din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât nesocotește norme procedurale imperative și principii care sunt destinate garantării unor drepturi procedurale fundamentale de care trebuie să beneficieze oricare dintre părțile aflate în litigiu (dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei în condiții de contradictorialitate, dreptul la apărare), fiind dată, în același timp, cu interpretarea și aplicarea greșită a normei de drept material cuprinse în art. 2.513 C. civ., astfel că se impune a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în vederea analizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată în termen și în condiții impuse de lege, acidă la primul termen de judecată, prin concluziile scrise depuse 07.06.2019 în fata Tribunalului București.

Pe cale de consecință, criticile aduse hotărârii din perspectiva încălcării autorității de lucru judecat a încheierii din 02.02.2021, încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., invocate în considerarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. și nici cele întemeiate pe pct. 6 al aceluiași text de lege și prin care se susține contradictorialitatea dintre considerentele ce au stat la baza soluției de respingere a apelului formulat de pârâtă și cele care au stat la baza respingerii apelului reclamantei, nu vor mai fi analizate, urmând ca instanța de apel, în raport de soluția pe care o va pronunța cu privire la excepția prescripției, să analizeze toate criticile invocate de pârâtă în cererea de apel și apărările formulate în cauză.

În raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 730/A/14.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă și va trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă.

Relativ la excepția nulității recursului, invocată din oficiu, se constată că în cuprinsul cererii de recurs se pot identifica susțineri de natură a fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care recurenta-intervenientă expune critici privind respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei, mai exact greșita apreciere a interesului acesteia în soluționarea litigiului pendinte.

Având în vedere că recursul acestei părți vizează nerespectarea normelor de procedură cuprinse în art. 33 C. proc. civ., acesta poate fi examinat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va respinge excepția nulității, analiza urmând a fi efectuată din perspectiva acestui motiv de casare.

Astfel, prin cererea de intervenție accesorie formulată în sprijinul pârâtei, în fața instanței de apel, întemeiată art. 61, art. 63 și urm. C. proc. civ., intervenienta a arătat că, în dosarul penal nr. x/D/P/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploiești a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de Legea nr. 241/2005, întrucât ar fi înregistrat în contabilitatea societății pârâte, al cărui administrator și asociat este, un număr de 22 de facturi fiscale ce atestau operațiuni comerciale fictive de prestări servicii, aparent efectuare de mai multe societăți, printre care și societatea reclamantă din cauză.

A mai susținut că, prin rechizitoriul din 13.02.2018 s-a dispus trimiterea sa în judecată, fiind format dosarul nr. x/42/2018, respectiv nr. x/42/2018/a1 având ca obiect măsuri judecător cameră preliminară, iar prin încheierea din 02.02.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală s-a dispus restituirea cauzei la parchet pentru reluarea urmăririi penale și refacerea actului de sesizare, cauza penală nefiind soluționată pe fond.

De asemenea, a învederat că pârâta S.C. B S.R.L. a fost introdusă în cauza penală în calitate de parte responsabilă civilmente la solicitarea A.N.A.F., inculpata C fiind ținută să răspunsă în solidar cu societatea pentru relațiile comerciale ce s-au derulat între S.C. B S.R.L. și S.C. A S.R.L. și care fac obiectul analizei și în litigiul pendinte.

Prin urmare, intervenienta a solicitat ca, în raport atât de calitatea acesteia din dosarul penal, cât și a părților, să se constate că deține un interes de a interveni în soluționarea cauzei civile.

Curtea de apel a respins cererea de intervenție accesorie astfel formulată ca inadmisibilă, reținând că dosarul penal nr. x/D/P/2016 a fost soluționat prin ordonanța de clasare, disjungere și declinare a competenței din 15.02.2024 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploiești, că niciuna dintre părți nu a făcut dovada că au atacat soluția dispusă, respectiv că intervenienta nu a făcut dovada numărului sub care s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București dosarul disjuns, nu a făcut dovada stadiului dosarului penal și, astfel, nu a făcut dovada că are la acest moment calitate de inculpat în dosarul penal disjuns, pentru a se putea reține că, în principiu, ar avea un anumit interes și în soluționarea dosarului civil.

Criticând aceste rețineri, prin prezentul demers judiciar, recurenta-intervenientă susține că instanța s-a aflat într-o gravă eroare de drept atunci când a reținut că nu ar mai justifica interes, deoarece nu a făcut dovada calității de inculpat în partea de dosar disjunsă, cu consecința respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie în sprijinul pârâtei, în condițiile în care ordonanța atestă că atât aceasta, cât și reprezentantul reclamantei au calitatea de inculpați pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălarea banilor, societățile din litigiu pe cea de parte responsabilă civilmente, faptul că împotriva celor doi inculpați nu s-a dispus nicio soluție de clasare cu privire la infracțiunile de care sunt acuzați, respectiv că nici inculpata C și nici partea responsabilă civilmente S.C. B S.R.L. nu puteau formula plângere împotriva soluției de clasare întrucât nu privea acuzațiile aduse inculpatei, acesta fiind și motivul pentru care ordonanța nici nu le-a fost comunicată, respectiv că disjungerea și declinarea cauzei nu schimbă calitatea dobândită în procesul penal.

Înalta Curte, analizând aceste critici, le apreciază ca fiind fondate, întrucât instanța de apel a statuat în mod greșit cu privire la interesul intervenientei accesorii în soluționarea cauzei civile și, astfel, a pronunțat o hotărâre ce contravine art. 33 C. proc. civ.

Potrivit art. 61 alin. (1) și (3) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare, cererea de intervenție voluntară având caracter accesoriu atunci când sprijină numai apărarea uneia dintre părți, ipoteză care se regăsește în cauză.

Este de menționat că o cerere de intervenție accesorie, formulată în condițiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susține apărările părții în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunța i-ar prejudicia drepturile și interesele.

În egală măsură, art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, iar conform art. 32 alin. (1) lit. d) din același cod, printre condițiile de exercitare a acțiunii civile se regăsește și justificarea unui interes.

Din cuprinsul normelor legale enunțate rezultă că și terțul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenției, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile.

Așadar, intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept al său, astfel, el trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține.

Se poate aprecia că, susținând una dintre părțile inițiale, terțul urmărește să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a-i compromite propriile drepturi.

În speță, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B S.R.L. solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 2.001.481.04 lei reprezentând contravaloarea a 22 de facturi fiscale emise în temeiul Contractului cadrul de marketing, know-kow and management business din 14.04.2013.

În apel, C, în calitate de administrator și asociat al societății chemate în judecată, a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei prin care a învederat că interesul acesteia de a interveni în cauză derivă din calitatea sa de inculpat în dosarul penal în care este anchetată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală și spălarea banilor cu privire la facturile ce fac obiectul disputei, dar și în raport de calitatea S.C. B S.R.L. de parte responsabilă civilmente, acestea fiind ținute să răspundă în solidar în cadrul dosarului penal.

Examinarea actelor dosarului relevă faptul că, prin ordonanța de clasare, disjungere și declinare a competenței din 15.02.2024 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploiești (filele (…) dosar apel), împotriva inculpatei C (pct. 30, fila (…)) s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/42/2018, iar pe parcursul procedurii de cameră preliminară, la solicitarea părții civile Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală, au fost introduse în cauză ca părți responsabile civilmente S.C. A S.R.L. și S.C. B S.R.L. (fila (…), respectiv că prin încheierea din 23.08.2023, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Ploiești – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. x/42/2018/a1 s-a dispus începerea judecății.

Această încheiere a fost contestată, iar Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală prin încheierea din 21.11.2023 a desființat în parte încheierea atacată și a constatat neregularitatea actului de sesizare, iar ulterior, prin încheierea definitivă din 02.02.2024 instanța supremă a dispus restituirea cauzei ce formează obiectul dosarului penal nr. x/P/D/2016 Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Ploiești.

După restituirea dosarului penal, la 15.02.2024, organul de cercetare penală a dispus clasarea cauzei cu privire la inculpații acuzați de săvârșirea infracțiunilor de constituire grup infracțional organizat, iar corelativ acestor soluții de clasare, cu privire la ceilalți inculpați, printre care și intervenienta din cauză, C (pct. 34, fila (…) verso), a dispus disjungerea și declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, competența fiind atrasă de calitatea de avocați în cadrul Baroului București a doi dintre inculpații anchetați pentru săvârșirea acelorași infracțiuni.

De asemenea, se observă că, în finalul ordonanței se menționează inculpații cărora li se va comunica soluția, fără ca printre aceștia să se regăsească inculpata C sau partea responsabilă civilmente S.C. B S.R.L.

Pe aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța devolutivă de control a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată de C în sprijinul pârâtei S.C. B S.R.L., pe simplul considerent că intervenienta nu ar fi indicat numărul de dosar și nu a făcut dovada stadiului acestuia și, astfel, să se poată reține că ar justifica un interes în soluționarea dosarului civil, câtă vreme din ordonanța de clasare, disjungere și declinare din 15.02.2024 rezultă cu puterea evidenței că, în dosarul penal astfel disjuns, se continuă cercetările cu privire la faptele de evaziune fiscală și spălarea banilor de care este acuzată intervenienta din cauză, chiar dacă acestea sunt efectuate de către un alt organ de urmărire penală, în cadrul unui nou dosar.

În condițiile în care, în cauză, cercetările penale dispuse a se continua cu privire la inculpata C au consecințe directe asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte constată că omisiunea de a verifica stadiul acestor cercetări - premisa ce justifica interesul pretins de intervenientă - conduc la concluzia că deciziei îi lipsește fundamentul necesar evaluării interesului și, astfel, impun soluția de casare și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de intervenție accesorie la aceeași instanță de apel, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, în considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L. și de recurenta-intervenientă C, va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă și a cererii de intervenție accesorie, în raport de toate argumentele de fapt și de drept invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția nulității recursului declarat de recurenta-intervenientă C.

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B S.R.L. și de recurenta-intervenientă împotriva deciziei civile nr. x/A/14.05.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă și a cererii de intervenție accesorie.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.