ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 985/2013

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 1003 din 28

ianuarie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC R.B.S. SRL, în contradictoriu

cu pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut că la data de 28 iulie 2009 SC N.R. SRL a

cesionat reclamantei creanța deținută împotriva pârâtei în valoare de

5.150.595,65 RON, sumă neachitată din valoarea contractului de servicii din 20

decembrie 2007 modificat prin actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, că

în contractul de cesiune s-a prevăzut transmiterea creanței împreună cu

garanțiile reale și personale accesorii și faptul că cesionarul se subrogă în

toate drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanței, astfel

că reclamanta putea solicita de la pârâtă și penalități de întârziere conform

pct. 20 din contractul de prestări servicii.

A mai reținut

instanța că, potrivit pct. 17 din contractul de prestări servicii, plata

facturilor urma a fi efectuată în termen de 30 de zile de la data înregistrării

lor la sediul pârâtei, în caz de neplată, după scurgerea a încă 14 zile

prestatorul având posibilitatea sistării serviciilor, clauza penală având în

vedere expirarea ambelor termene, reclamanta neprobând data la care facturile

fiscale au fost înregistrate la sediul pârâtei, data la care facturile au fost

semnate de primire data înregistrării facturilor în evidențele contabile ale

pârâtei.

Instanța a apreciat

și că raportul de expertiză are caracter extrajudiciar și nu a avut în vedere

decât facturile, contractul de cesiune, contractul de servicii și confirmarea

de sold, nu și evidențele contabile ale pârâtei, astfel că nu se poate stabili

scadența fiecărei facturi conform termenilor contractului doar în temeiul

înscrisurilor depuse la dosar iar reclamanta, deși asistată de avocat, nu a

solicitat efectuarea unei expertize judiciare.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în

tot a sentinței comerciale apelate și pe fond admiterea cererii de chemare în

judecată, în sensul obligării intimatei la plata sumei de 580.267,85 RON (din

care 480.605,07 RON reprezentând penalități, iar suma de 99.662,78 RON

reprezentând valoarea inflației pentru debitul neachitat), precum și la plata

cheltuielilor de judecată, din fond și prezentul apel.

În motivarea apelului

său reclamanta a arătat că la data de 28 septembrie 2007 a preluat prin cesiune

de la SC N.R. SRL creanța deținută împotriva pârâtei în valoare de 5.150.595,65

RON, sumă neachitată din valoarea contractului de servicii din 20 decembrie

2007 modificat prin actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, că la data de

31 iulie 2009 a fost notificată intimata cu privire la cesiune, că în baza

acestui contract SC N.R. SRL a prestat servicii pârâtei, pentru care a emis o

serie de facturi fiscale, că pârâta a făcut o plată parțiala a facturii din 31

iulie 2008 către SC N.R. SRL, la data cesiunii rămânând neachitata suma de

5.150.595,65 RON, suma confirmată de pârâtă prin adresa din 24 iulie 2009, iar

la data de 31 iulie 2009, pârâta a achitat și suma restantă în valoare de

5.150.595,65 RON, că potrivit art. 20 pct. 2 din contractul din 20 decembrie

2007 și actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, pârâta datorează

penalități de la scadență până la data plății efective, respectiv 4 august

2009, iar conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert C.D.S.,

penalitățile sunt în valoare de 480.605,07 RON la care se adaugă suma de

99.662,78 RON reprezentând valoarea inflației pentru debitul neachitat.

Apelanta a mai

susținut că pct. 17.3 din contract nu are în vedere scurgerea a 44 de zile (30

+ 14 zile), că instanța de fond trebuia să pună în vedere pârâtei să prezinte

facturile înregistrate pentru determinarea scadenței, că raportul de expertiză

extrajudiciar depus la dosar reprezenta doar un început de dovadă, în niciun

caz o probă judiciară.

Curtea a încuviințat

administrarea probei cu expertiză contabilă având ca obiective efectuarea

calculului penalităților în raport de data scadentă a facturilor, respectiv

începând cu a 45-a zi de la înregistrarea facturilor la sediul societății

intimate și stabilirea sumei rezultate din aplicarea coeficientului de

inflație.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 211 din 4 mai 2012 a admis

apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în parte

acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 373.295,99

RON reprezentând penalități și 55.798,17 RON reprezentând valoarea inflației aferentă

facturilor neachitate în termen, a obligat instanța la plata sumei de 51775,94

RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și în apel și a respins cererea

d-nei expert G.M.C., de majorare a onorariului de expert, ca nefondată.

În fundamentarea

acestei soluții instanța de control judiciar a reținut, în esență, că apelanta

este îndreptățită să solicite de la intimată penalitățile de întârziere, având

în vedere că, potrivit contractului de cesiune, creanța se cesionează împreună

cu garanțiile reale și personale accesorii, iar cesionarul se subrogă în toate

drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanței, această

concluzie fiind rezultatul prevederilor clauzelor 20.2, 17.3 și 17.1 din

contract.

Curtea a înlăturat

susținerea intimatei conform căreia i se pretinde în mod nejustificat atât

valoarea rezultată din actualizarea cu coeficientul de inflație a debitului

neachitat, cât și valoarea penalităților, deoarece conform art. 1073, 1084 și

1086 C. civ. din 1864 apelanta are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a

obligației, și a mai avut în vedere că urmare a neachitării în termen a

debitului principal, apelanta a suferit un prejudiciu constând în beneficiul

nerealizat, astfel încât intimata îi datorează acesteia și penalitățile

convenționale conform art. 96_9 și 970 C. civ. din 1864.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA, solicitând admiterea

acestuia, desființarea hotărârii atacate ca fiind lipsită de suport legal și

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurenta-pârâtă își

subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

O primă critică

vizează faptul că instanța de apel a acordat penalitățile de întârziere în

condițiile în care intimata-reclamantă nu a suferit niciun prejudiciu

reprezentând beneficiu nerealizat față de faptul că recurenta a achitat debitul

în cuantum de 5.150.595,65 RON la doar 7 zile de la data încheierii

contractului de cesiune de creanță, dată la care intimata a devenit creditoarea

recurentei.

Referindu-se la

notificarea transmisă la 31 iulie 2009, recurenta precizează că în cuprinsul

acesteia nu există niciun fel de referire la penalități de întârziere și/sau

valoarea inflației.

Făcând trimitere și

la conținutul art. 1107

1

C. civ. și la art. 22.3 din contractul de

cesiune recurenta-pârâtă consideră că subrogația în drept SC N.R. SRL de a

primi penalități de întârziere nu s-a produs întrucât aceasta trebuia să fie

menționată expres în contract, dacă părțile ar fi dorit-o și dacă legea le-ar

fi permis-o.

Conchide

recurenta-pârâtă sub acest aspect că, lipsa prevederilor cu privire la cesiunea

penalităților de întârziere se explică prin imposibilitatea de a mai solicita

penalități de întârziere având în vedere neexecutarea contractului, în sensul

respectării clauzei inserate la art. 22.3 cu privire la interdicția de

cesionare.

O a doua critică

vizează actualizarea de către instanța de apel a sumelor acordate cu indicele

de inflație în condițiile în care, în lipsa unor prevederi contractuale,

intimata nu a probat prejudiciul produs și patrimoniul său din perspectiva

restabilirii echilibrului prestațiilor în cadrul contractului în condițiile în

care suma rezultată în urma calcului penalităților de întârziere nu ar

contribui la restabilirea acestui echilibru.

Prin cea de-a treia

critică recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la admiterea în

totalitate de către instanța de apel a onorariului de avocat de 40.000 RON

solicitat de reclamantă în fața instanței de fond, în aplicarea și

interpretarea art. 274 C. proc. civ.

Consideră

recurenta-pârâtă, și în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului la care face trimitere, că onorariul de avocat admis este extrem de mare

și nejustificat, apreciind totodată, prin raportare la condițiile esențiale

pentru validitatea unei convenții, caracterul nelicit al cauzei actului juridic

încheiat între client (creditor) și reprezentantul său convențional, recurenta

considerând că nu se dorește a fi remunerată calitatea serviciilor, ci

obligarea sa la plata unor sume considerabile și nejustificate.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin efectul cesiunii

creanța rămâne neschimbată, păstrându-și natura dar și eventualele garanții ce

o însoțesc deoarece conform art. 1396 C. civ. vinderea sau cesiunea unei

creanțe cuprinde și accesoriile acesteia.

Cesionarea creanței

împreună cu garanțiile reale și personale accesorii este prevăzută în art. 1

alin. (2) din contractul de cesiune, părțile convenind totodată în alin. (3) al

aceluiași articol că cesionarul se va subroga în toate drepturile cedentului în

legătură cu creanța cesionată, urmând a exercita toate demersurile legale necesare

în vederea recuperării întregii valori a creanței, aceasta incluzând în raport

de textul legal precitat valoarea nominală a creanței, respectiv soldul scadent

în sumă de 5.150.595,65 RON care reprezintă și prețul contractului de cesiune,

dar și accesoriile creanței.

Întrucât obiectul

cesiunii poartă asupra unei creanțe născute în temeiul contractului de servicii

din 20 decembrie 2007 și a actului adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008 la

acesta, față de faptul că părțile au inserat în art. 20.2 din evocatul contract

o clauză penală, includerea în conținutul creanței, pe lângă valoarea nominală

și a valorii rezultate din activarea clauzei penale, în aplicarea art. 1396 C.

civ., apare ca un efect legitim al cesiunii de creanță.

Din aceste

considerente, prima critică este nefondată neputându-se reproșa instanței de

apel interpretarea și aplicarea greșită a legii din perspectiva soluției

pronunțate cu privire la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere,

clauza penală operând prin forța obligatorie a contractului - principiu

consacrat de art. 969 C. civ.

Așadar, în condițiile

existenței clauzei penale părțile nu mai sunt ținute să dovedească prejudiciul.

Nici cea de-a doua

critică nu poate fi primită întrucât prin actualizarea cu rata inflației a sumei

datorate cu titlu de debit se urmărește acoperirea unui prejudiciu deja

existent, efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs

de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate,

intimata-reclamantă având dreptul de a dobândi și din acest punct de vedere

îndeplinirea exactă a obligației.

Actualizarea cu rata

inflației neavând fundament contractual are caracterul unei daune compensatorii

care urmărește acoperirea prejudiciului cauzat prin erodarea creanței ajunsă la

scadență, prin inflație.

Așadar, chiar în

lipsa unui fundament convențional, actualizarea cu rata inflației are drept

finalitate păstrarea valorii reale a obligației bănești.

Cu privire la ultima

critică este de reținut că prevederile art. 274 alin. (3) recunosc instanței

dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat,

în situația în care va constata că acestea sunt disproporționat de mari față de

activitatea prestată de avocat urmând a se raporta la onorariile prevăzute în

tabloul onorariilor minimale.

Prin aplicarea

prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu intervine în

contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în

integralitate - clientul urmând a plăti avocatului onorariul cuvenit -

limitându-se numai la a aprecia în ce măsură onorariul stabilit de partea care

a avut câștig de cauză trebuia suportat de partea adversă, ținând seama de

natura și complexitatea prestației avocatului acestuia.

Sub acest aspect în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca partea care a

câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul

art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constata realitatea,

necesitatea și caracterul lor rezonabil.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de

a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC F.I.S.E.E.S. SA București împotriva Deciziei

civile nr. 211 din 4 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - NN