ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 985/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 1003 din 28 ianuarie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC R.B.S. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că la data de 28 iulie 2009 SC N.R.

SRL a cesionat reclamantei creanța deținută împotriva pârâtei în valoare de 5.150.595,65 RON, sumă neachitată din valoarea contractului de servicii din 20 decembrie 2007 modificat prin actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, că în contractul de cesiune s-a prevăzut transmiterea creanței împreună cu garanțiile reale și personale accesorii și faptul că cesionarul se subrogă în toate drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanței, astfel că reclamanta putea solicita de la pârâtă și penalități de întârziere conform pct. 20 din contractul de prestări servicii.

A mai reținut instanța că, potrivit pct. 17 din contractul de prestări servicii, plata facturilor urma a fi efectuată în termen de 30 de zile de la data înregistrării lor la sediul pârâtei, în caz de neplată, după scurgerea a încă 14 zile prestatorul având posibilitatea sistării serviciilor, clauza penală având în vedere expirarea ambelor termene, reclamanta neprobând data la care facturile fiscale au fost înregistrate la sediul pârâtei, data la care facturile au fost semnate de primire data înregistrării facturilor în evidențele contabile ale pârâtei.

Instanța a apreciat și că raportul de expertiză are caracter extrajudiciar și nu a avut în vedere decât facturile, contractul de cesiune, contractul de servicii și confirmarea de sold, nu și evidențele contabile ale pârâtei, astfel că nu se poate stabili scadența fiecărei facturi conform termenilor contractului doar în temeiul înscrisurilor depuse la dosar iar reclamanta, deși asistată de avocat, nu a solicitat efectuarea unei expertize judiciare. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinței comerciale apelate și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul obligării intimatei la plata sumei de 580.267,85 RON (din care 480.605,07 RON reprezentând penalități, iar suma de 99.662,78 RON reprezentând valoarea inflației pentru debitul neachitat), precum și la plata cheltuielilor de judecată, din fond și prezentul apel.

În motivarea apelului său reclamanta a arătat că la data de 28 septembrie 2007 a preluat prin cesiune de la SC N.R. SRL creanța deținută împotriva pârâtei în valoare de 5.150.595,65 RON, sumă neachitată din valoarea contractului de servicii din 20 decembrie 2007 modificat prin actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, că la data de 31 iulie 2009 a fost notificată intimata cu privire la cesiune, că în baza acestui contract SC N.R. SRL a prestat servicii pârâtei, pentru care a emis o serie de facturi fiscale, că pârâta a făcut o plată parțiala a facturii din 31 iulie 2008 către SC N.R.

SRL, la data cesiunii rămânând neachitata suma de 5.150.595,65 RON, suma confirmată de pârâtă prin adresa din 24 iulie 2009, iar la data de 31 iulie 2009, pârâta a achitat și suma restantă în valoare de 5.150.595,65 RON, că potrivit art. 20 pct. 2 din contractul din 20 decembrie 2007 și actul adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008, pârâta datorează penalități de la scadență până la data plății efective, respectiv 4 august 2009, iar conform raportului de expertiză contabilă întocmit de expert C.D.S., penalitățile sunt în valoare de 480.605,07 RON la care se adaugă suma de 99.662,78 RON reprezentând valoarea inflației pentru debitul neachitat.

Apelanta a mai susținut că pct. 17.3 din contract nu are în vedere scurgerea a 44 de zile (30 + 14 zile), că instanța de fond trebuia să pună în vedere pârâtei să prezinte facturile înregistrate pentru determinarea scadenței, că raportul de expertiză extrajudiciar depus la dosar reprezenta doar un început de dovadă, în niciun caz o probă judiciară. Curtea a încuviințat administrarea probei cu expertiză contabilă având ca obiective efectuarea calculului penalităților în raport de data scadentă a facturilor, respectiv începând cu a 45-a zi de la înregistrarea facturilor la sediul societății intimate și stabilirea sumei rezultate din aplicarea coeficientului de inflație.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia nr. 211 din 4 mai 2012 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 373.295,99 RON reprezentând penalități și 55.798,17 RON reprezentând valoarea inflației aferentă facturilor neachitate în termen, a obligat instanța la plata sumei de 51775,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și în apel și a respins cererea d-nei expert G.M.C., de majorare a onorariului de expert, ca nefondată.

În fundamentarea acestei soluții instanța de control judiciar a reținut, în esență, că apelanta este îndreptățită să solicite de la intimată penalitățile de întârziere, având în vedere că, potrivit contractului de cesiune, creanța se cesionează împreună cu garanțiile reale și personale accesorii, iar cesionarul se subrogă în toate drepturile cedentului, urmând a recupera întreaga valoare a creanței, această concluzie fiind rezultatul prevederilor clauzelor 20.2, 17.3 și 17.1 din contract. Curtea a înlăturat susținerea intimatei conform căreia i se pretinde în mod nejustificat atât valoarea rezultată din actualizarea cu coeficientul de inflație a debitului neachitat, cât și valoarea penalităților, deoarece conform art. 1073, 1084 și 1086 C. civ.

din 1864 apelanta are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și a mai avut în vedere că urmare a neachitării în termen a debitului principal, apelanta a suferit un prejudiciu constând în beneficiul nerealizat, astfel încât intimata îi datorează acesteia și penalitățile convenționale conform art. 96_9 și 970 C. civ. din 1864. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA, solicitând admiterea acestuia, desființarea hotărârii atacate ca fiind lipsită de suport legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a acordat penalitățile de întârziere în condițiile în care intimata-reclamantă nu a suferit niciun prejudiciu reprezentând beneficiu nerealizat față de faptul că recurenta a achitat debitul în cuantum de 5.150.595,65 RON la doar 7 zile de la data încheierii contractului de cesiune de creanță, dată la care intimata a devenit creditoarea recurentei. Referindu-se la notificarea transmisă la 31 iulie 2009, recurenta precizează că în cuprinsul acesteia nu există niciun fel de referire la penalități de întârziere și/sau valoarea inflației. Făcând trimitere și la conținutul art. 1107 1 C. civ. și la art. 22.3 din contractul de cesiune recurenta-pârâtă consideră că subrogația în drept SC N.R.

SRL de a primi penalități de întârziere nu s-a produs întrucât aceasta trebuia să fie menționată expres în contract, dacă părțile ar fi dorit-o și dacă legea le-ar fi permis-o. Conchide recurenta-pârâtă sub acest aspect că, lipsa prevederilor cu privire la cesiunea penalităților de întârziere se explică prin imposibilitatea de a mai solicita penalități de întârziere având în vedere neexecutarea contractului, în sensul respectării clauzei inserate la art. 22.3 cu privire la interdicția de cesionare. O a doua critică vizează actualizarea de către instanța de apel a sumelor acordate cu indicele de inflație în condițiile în care, în lipsa unor prevederi contractuale, intimata nu a probat prejudiciul produs și patrimoniul său din perspectiva restabilirii echilibrului prestațiilor în cadrul contractului în condițiile în care suma rezultată în urma calcului penalităților de întârziere nu ar contribui la restabilirea acestui echilibru.

Prin cea de-a treia critică recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la admiterea în totalitate de către instanța de apel a onorariului de avocat de 40.000 RON solicitat de reclamantă în fața instanței de fond, în aplicarea și interpretarea art. 274 C. proc. civ. Consideră recurenta-pârâtă, și în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care face trimitere, că onorariul de avocat admis este extrem de mare și nejustificat, apreciind totodată, prin raportare la condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, caracterul nelicit al cauzei actului juridic încheiat între client (creditor) și reprezentantul său convențional, recurenta considerând că nu se dorește a fi remunerată calitatea serviciilor, ci obligarea sa la plata unor sume considerabile și nejustificate.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Prin efectul cesiunii creanța rămâne neschimbată, păstrându-și natura dar și eventualele garanții ce o însoțesc deoarece conform art. 1396 C. civ. vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde și accesoriile acesteia. Cesionarea creanței împreună cu garanțiile reale și personale accesorii este prevăzută în art. 1 alin. (2) din contractul de cesiune, părțile convenind totodată în alin. (3) al aceluiași articol că cesionarul se va subroga în toate drepturile cedentului în legătură cu creanța cesionată, urmând a exercita toate demersurile legale necesare în vederea recuperării întregii valori a creanței, aceasta incluzând în raport de textul legal precitat valoarea nominală a creanței, respectiv soldul scadent în sumă de 5.150.595,65 RON care reprezintă și prețul contractului de cesiune, dar și accesoriile creanței.

Întrucât obiectul cesiunii poartă asupra unei creanțe născute în temeiul contractului de servicii din 20 decembrie 2007 și a actului adițional nr. 1 din 10 noiembrie 2008 la acesta, față de faptul că părțile au inserat în art. 20.2 din evocatul contract o clauză penală, includerea în conținutul creanței, pe lângă valoarea nominală și a valorii rezultate din activarea clauzei penale, în aplicarea art. 1396 C. civ., apare ca un efect legitim al cesiunii de creanță. Din aceste considerente, prima critică este nefondată neputându-se reproșa instanței de apel interpretarea și aplicarea greșită a legii din perspectiva soluției pronunțate cu privire la capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, clauza penală operând prin forța obligatorie a contractului - principiu consacrat de art. 969 C. civ.

Așadar, în condițiile existenței clauzei penale părțile nu mai sunt ținute să dovedească prejudiciul. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât prin actualizarea cu rata inflației a sumei datorate cu titlu de debit se urmărește acoperirea unui prejudiciu deja existent, efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, intimata-reclamantă având dreptul de a dobândi și din acest punct de vedere îndeplinirea exactă a obligației. Actualizarea cu rata inflației neavând fundament contractual are caracterul unei daune compensatorii care urmărește acoperirea prejudiciului cauzat prin erodarea creanței ajunsă la scadență, prin inflație.

Așadar, chiar în lipsa unui fundament convențional, actualizarea cu rata inflației are drept finalitate păstrarea valorii reale a obligației bănești. Cu privire la ultima critică este de reținut că prevederile art. 274 alin. (3) recunosc instanței dreptul de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat, în situația în care va constata că acestea sunt disproporționat de mari față de activitatea prestată de avocat urmând a se raporta la onorariile prevăzute în tabloul onorariilor minimale. Prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate - clientul urmând a plăti avocatului onorariul cuvenit - limitându-se numai la a aprecia în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câștig de cauză trebuia suportat de partea adversă, ținând seama de natura și complexitatea prestației avocatului acestuia.

Sub acest aspect în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC F.I.S.E.E.S. SA București împotriva Deciziei civile nr. 211 din 4 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - NN