ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2329/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2329/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată depusă pe

rolul Tribunalului Satu-Mare, s

ecția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, reclamanta SC U. SA Baia Mare

a solicitat instanței să se

dispună rezilierea contractului de consultanță din 19 februarie 2008 și

obligarea pârâtei SC F.C. SRL Satu Mare la restituirea sumei de

54

.

632,90 RON

reprezentând contravaloare factura din 25 februarie 2008.

Tribunalul Satu-Mare,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 342

din 23 octombrie 2012, a admis în parte acțiunea comercială formulată de către reclamanta

SC U. SA în contradictoriu cu pârâta SC F.C. SRL. A dispus

rezilierea

contractului de consultanță din 19 februarie 2008 încheiat între părți.

A respins

capătul de

cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei de 54.632,90 RON reprezentând

c/v factura din 25 februarie 2008. A compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a

reținut, în esență, că rezilierea contractului

nu poate fi primită de către instanța de judecată decât dacă sunt întrunite condițiile

rezilierii, respectiv neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor contractuale de către

pârâtă.

S-a constatat

că reclamanta nu face nici o referire la vreuna din obligațiile concrete asumate

de pârâtă prin contractul de consultanță din 19 februarie 2008 - Cap II, pct. 1.1.

- 1.5., art. , pct. 2.1.-2.6. sau Cap.VI. art. 11, a căror încălcare culpabilă din

partea pârâtei ar fi putut duce la o reziliere a contractului, ci aceasta invocă

chestiuni ce țin de obiectul contractului și de încheierea acestuia, care nu pot

duce la rezilierea contractului ci eventual la o nulitate a acestuia. Reclamanta

nu dovedește în nici un fel faptul că pârâta a încălcat vreuna din obligațiile contractuale.

Faptul că

la data semnării contractului de consultanță dintre părți nu era elaborat și publicat

Ghidul solicitantului la care face referire reclamanta și că nu se cunoșteau criteriile

de eligibilitate pentru solicitanți, reține instanța de fond, nu are nici o relevanță

în ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale, respectiv prestarea serviciilor

de "consultanță pentru realizarea și depunerea documentației de proiect pentru

obținerea de finanțare europeană nerambursabilă".

Cu toate acestea,

susținerile reclamantei nu au nici un suport legal întrucât criteriile de eligibilitate

au fost făcute publice încă din anul 2007 așa cum rezultă aceasta din Ordinul M.E.F.

nr. 479 din 20 februarie 2008 unde la art. 4 se prevede că schema de finanțare a

fost elaborată în conformitate cu Regulamentul CE nr. 1628/2006 publicat în Jurnalul

Oficial al U.E. nr. L302 din 01 noiembrie 2006, Programul sectorial Creșterea competitivității

economice aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. 3472 din 12 iulie 2007 și Documentul

cadru de implementare care a fost făcut public în anul 2007, care sunt toate documente

de reglementare în domeniu și pe care reclamanta le cunoștea la data semnării contractului.

Ghidul Solicitantului însă nu este document de reglementare ci unul de orientare

fiind elaborat pentru fiecare apel în vederea orientării solicitanților în elaborarea

proiectelor, astfel încât nu are nici o relevanță faptul că acesta nu era publicat

la data semnării contractului, iar acest fapt nu poate constitui un motiv de reziliere

a contractului întrucât nu are nici o legătură cu obligațiile asumate de noi prin

contract.

S-a apreciat

că prin invocarea celor de mai sus, reclamanta își invocă practic propria culpă

cu ocazia încheierii contractului de consultanță, fapt nepermis de lege.

Această chestiune

a așa zisei necunoașteri a criteriilor de eligibilitate în momentul semnării contractului

a fost lămurită de Curtea de Apel Oradea în motivarea Deciziei nr. 72/Com/2010-A

din 01 iulie 2010 pronunțată în apel, în Dosarul nr. 7980/182/Com/2008-A, având

ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de consultanță din 19

februarie 2008.

Instanța de

fond a apreciat că, reclamanta avea obligația de informare înainte de încheierea

contractului și că nu rezultă din nicio prevedere contractuală faptul că în calitate

de consultant, pârâta ar fi făcut cunoscut reclamantei că aceasta îndeplinește criteriile

de eligibilitate ci singura obligație asumată a fost aceea de a oferi servicii de

consultanță pentru realizarea și depunerea documentației de proiect.

În ceea ce

privește invocarea de către reclamantă a nerespectării de către pârâtă a dispozițiilor

art. 26 din contract, privind depunerea Rapoartelor de activitate, instanța a reținut

că, contrar susținerilor acesteia, pârâta a întocmit și depus la reclamantă 2 rapoarte

de activitate înregistrate la aceasta din 25 martie 2008 și din 17 aprilie 2004.

Neîntocmirea în continuare a rapoartelor de activitate însă, se datorează culpei

reclamantei care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind furnizarea

către pârâtă a informațiilor necesare întocmirii proiectului, aceasta încheind un

alt contract cu o altă societate.

Constatând

că, părțile litigante au considerat

contractul încheiat între ele ca fiind

reziliat la circa o lună de la încheierea acestuia când a fost încheiat contractul

cu cealaltă societate și că părțile nu au stipulat printr-un pact comisoriu rezilierea

de drept a contractului, instanța de fond a reținut că rezilierea acestuia urmează

să fie constatată de către instanța de judecată.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 54.632,90 RON reprezentând

plata făcută de reclamantă cu OP din 27 februarie 2008 în baza facturii din 25

februarie 2008, instanța s-a constatat că este neîntemeiat, pârâta a întocmit și

depus la reclamantă 2 rapoarte de activitate înregistrate la aceasta sub din 25

martie 2008 și din 17 aprilie 2004.

Apelul declarat de reclamanta

SC U. SA împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin decizia

nr. 82/C/2013-A din 31 octombrie 2013.

În argumentarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că

reclamanta a încheiat

la data de 19 februarie 2008 un contract de consultanță, cu pârâta SC F.C. SRL,

reprezentată legal de Ș.O. – asociat unic, având ca obiect asigurarea de către pârâtă

a serviciilor de consultanță pentru realizarea și depunerea documentației de proiect

pentru obținerea de finanțare europeană nerambursabilă. Reclamanta s-a obligat să

plătească pârâtei suma de 75.000 euro + TVA pentru realizarea proiectului, în 6

tranșe lunare a câte 12500 euro + TVA fiecare, și suma de 425.000 euro pentru implementarea

proiectului.

În art. 7 din contractul

arătat s-a prevăzut că plata se face lunar, până în data de 10, în baza facturii

emise de consultant în data de 05 a fiecărei luni pentru luna anterioară.

În baza acestui contract,

pârâta a emis factura din 25 februarie 2008, în valoare de 54632,90 RON, echivalentul

sumei de 12500 euro, prima tranșă stabilită prin contractul de consultanță. Această

sumă a fost achitată de către reclamantă prin OP din 27 februarie 2008.

Pe de altă parte, reclamanta

a mai încheiat un contract de consultanță, cu aceleași clauze, cu SC K. SRL, reprezentată

legal de aceeași persoană – Ș.O., asociat unic. Acest contract a fost înregistrat

sub același din 19 februarie 2008, și în aceeași dată 19 februarie 2008.

În temeiul acestui contract,

a fost emise două facturi, respectiv din 07 aprilie 2008 în sumă de 55.253,18 RON

reprezentând tranșa a doua datorată în temeiul contractului de consultanță din

19 februarie 2008 și factura din 01 iunie 2008 pentru suma de 53.866 RON, ambele

reprezentând echivalentul în RON a tranșelor de 12.500 euro, stabilite prin contractul

arătat.

Instanța de apel a reținut

că, în baza clauzelor contractuale prevăzute în contractul încheiat cu SC K. SRL,

aceasta din urmă a întocmit rapoartele de activitate din 17 aprilie 2008, din

25 martie 2008 și din 30 mai 2008, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat

prin sentința civilă nr. 2937 din 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 5015/3/2013, rămasă definitivă și irevocabilă,

prin neapelare.

Prin urmare, reține instanța

de apel, pârâta SC F.C. SRL nu a întocmit nici un raport de activitate după încheierea

contractului de consultanță, emițând totuși factura pentru prima tranșă în valoare

de 12500 euro + TVA.

Având în vedere că SC

K. SRL, în temeiul contractului de consultanță încheiat cu reclamanta, a emis factura

din 07 aprilie 2008 în sumă de 55.253,18 RON reprezentând tranșa a doua datorată,

fără a exista o factură pentru prima tranșă de 12.500 euro, instanța de apel a apreciat

că, în fapt, a avut loc o cesiune de creanță, respectiv a contractului de consultanță,

între SC F.C. SRL și SC K. SRL, potrivit art. 1391 C. civ., cesiune ce este valabilă

prin simplul acord de voințe al părților, fără a fi necesară întocmirea unui înscris

în acest sens.

În sprijinul acestei concluzii,

s-a reținut și faptul că SC K. a fost înființată și înregistrată în Registrul Comerțului

abia la data de 04 martie 2008, astfel cum rezultă din certificatul de furnizare

informații aflat la dosarul de apel. În consecință, această societate nu exista

la data de 19 februarie 2008, data înscrisă în contractul de consultanță ca fiind

data încheierii contractului.

Instanța de apel a constatat

că, în speță, a avut loc o cesiune a contractului de consultanță, și nu o reziliere

a primului contract încheiat între reclamantă și pârâtă. Având în vedere însă limitele

efectului devolutiv al apelului, respectiv faptul că reclamanta nu apelează sentința

sub aspectul rezilierii contractului, precum și principiul neagravării situației

în propria cale de atac, consacrate în art. 295 și 296 C. proc. civ., instanța de

apel s-a pronunțat asupra rezilierii contractului de consultanță.

Însă, reținând starea

de fapt astfel cum a fost descrisă mai sus, s-a apreciat că nu există nici un temei

de drept pentru restituirea primei rate aferente contractului de consultanță, achitate

de reclamantă. Această rată a fost achitată potrivit convenției părților, implicit

cesiunea de creanță ce a operat în cauză, pentru prestațiile executate în temeiul

acestor convenții, concretizate în raportul de activitate din 25 martie 2008, primul

raport întocmit. Nu are relevanță în cauză faptul că plata primei rate s-a efectuat

anterior întocmirii primului raport de activitate, întrucât prin contract nu s-a

condiționat plata ratelor de întocmirea rapoartelor de activitate, iar pe de altă

parte, s-a prevăzut o eșalonare a plății ratelor lunar, în vreme ce nu s-a stabilit

în sarcina consultantului obligația de a întocmi lunar rapoarte de activitate.

S-a constatat că în baza

contractelor de consultanță au fost întocmite trei rapoarte de activitate, astfel

cum se reține cu putere de lucru judecat de către Tribunalul București, și s-au

emis de către consultant trei facturi reprezentând contravaloarea a trei rate de

câte 12.500 euro fiecare. Astfel SC F.C. SRL a emis prima factură pentru prima rată,

iar SC K. SRL a emis următoarele două facturi, pentru a doua și a treia rată.

Nici motivul de apel vizând

plata cheltuielilor de judecată nu a fost reținut ca întemeiat, întrucât prima instanță

a admis în parte acțiunea și a dispus doar rezilierea contractului de consultanță,

respingând pretențiile solicitate de reclamantă, astfel că în baza art. 276 C. proc.

civ. a respins solicitarea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată,

chiar dacă din eroare s-a menționat în dispozitivul sentinței faptul că se compensează

cheltuielile, pârâta nesolicitând cheltuieli de judecată. În plus, față de prezentele

considerente, s-a apreciat că reclamanta se află în culpă procesuală și nu este

îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii

reclamanta SC U. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În susținerea motivului

de recurs indicat, recurenta a arătat, în esență, că la data înregistrării rapoartelor

de activitate contractul dintre SC U. SA și SC F.C. SRL era reziliat cu acordul

de voință al părților; că plata sumei de 54.632,90 RON către SC F.C. SRL s-a făcut

fără să existe o prestație care să îi oblige și că ambele rapoarte de activitate

au fost întocmite de dl. Ș.O. și au fost depuse spre înregistrare la sediul SC U.

SA în numele firmei K. SRL pentru ca plata să se facă către această firmă.

În opinia recurentei suma

de 54.632,90 RON plătită către SC F.C. SRL reprezintă o plată nedatorată, motiv

pentru care solicită obligarea pârâtei să le restituie suma integral.

Recurenta susține că instanța

de fond a compensat cheltuielile de judecată ocazionate soluționării cauzei, soluție

pe care o consideră eronată întrucât cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă

constau în taxa judiciară de timbru, iar pârâtei nu i s-au ocazionat cheltuieli

de judecată, astfel cum rezultă din actele dosarului.

Pentru aceste motive,

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul

schimbării sentinței apelate și admiterea cererii de chemare în judecată prin care

a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 54.632,90 RON reprezentând

c/v factura din 25 februarie 2008.

Înalta Curte, verificând

în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma motivelor invocate,

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele:

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate

sau aplicarea greșită a legii.

Criticile

subsumate de către recurentă motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu vizează niciuna dintre tezele avute în vedere de acest text legal. Astfel, decizia

atacată este motivată în drept, dispozițiile legale aplicate fiind cele care au

incidență în pricină. Instanța de apel nu a făcut decât să verifice respectarea

obligațiilor contractuale și să dea eficiență contractului dintre părți.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța fondului și confirmată de instanța de apel, constituie

o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate

exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare

a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Susținerea reclamantei

privind restituirea sumei de 54.632,90 RON către SC F.C. ca fiind o plată nedatorată

nu poate fi reținută întrucât, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu

există niciun temei de drept pentru restituirea primei rate aferente contractului

de consultanță. Se constată că, instanța de apel a reținut în mod corect situația

de fapt privind faptul că această rată a fost achitată potrivit convenției părților

și că nu are relevanță că plata primei rate s-a efectuat anterior întocmirii primului

raport de activitate, întrucât prin contract nu s-a condiționat plata ratelor de

întocmire a rapoartelor de activitate și nu s-a prevăzut o eșalonare a plății ratelor

lunar, iar în sarcina consultantului nu s-a stabilit obligația de a întocmi lunar

rapoarte de activitate.

Nu poate fi reținută nici

argumentarea privind o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Astfel, criticile formulate

privesc sentința instanței de fond, critici ce au fost analizate de către instanța

de apel și care nu mai pot face obiectul controlului de legalitate în această etapă

procesuală.

De menționat însă că instanța

de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. reținând,

în mod corect, că prin admiterea în parte a acțiunii, în baza art. 276 C. proc.

civ. instanța de fond a respins solicitarea reclamantei privind plata cheltuielilor

de judecată.

Așa fiind, se constată

că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză

neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată

este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc.

civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D

E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC U. SA împotriva deciziei nr. 82/C/2013-A din 31 octombrie

2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 iunie

2014.