ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 767/2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2016 la data de 8 septembrie 2016, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună:

Prin Sentința civilă nr. 527 din 17 martie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin reprezentant legal E., în calitate de administrator, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în calitate de continuatoare a personalității juridice a S.C. C. Romania S.A., și, pe cale de consecință: s-a dispus rezoluțiunea Contractului de cesiune de creanță nr. x și a Contractului de cesiune de creanță nr. x autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 13 septembrie 2013 emisă de notar public F. din cadrul Societății Profesionale Notariale "F., G., H., I., J.", contracte încheiate de S.C. C. Romania S.A., în calitate de cedent și S.C. A. S.R.L., în calitate de cesionar.

Pentru a hotărî astfel, cu titlu prealabil, prima instanță a reținut că societatea C. Romania S.A. a fuzionat prin absorbție cu B. S.A. conform Încheierii civile nr. 3267 din 25 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, astfel că, urmare a fuziunii, toate drepturile și obligațiile încheiate de societatea absorbită s-au transferat societății absorbante.

La data de 6 septembrie 2013 s-a încheiat, sub semnătură privată, contractul de cesiune de creanță prin care S.C. C. Romania S.A. ceda către S.C. A. S.R.L., cu titlu oneros, în mod irevocabil și necondiționat creanța rezultată din convenția de credit nr. x din 21 decembrie 2005 încheiată cu S.C. D. S.R.L. în valoare de 195.148 Euro, cu toate accesoriile și garanțiile acesteia, prețul cesiunii fiind de 194.000 Euro. Prin art. 4.2.1. lit. e) din acest contract cedentul declara că este titularul creanței cesionate, că nu a mai cedat aceste drepturi altor persoane fizice sau juridice și că se obligă să nu întreprindă nimic care să împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale. Prețul cesiunii a fost achitat la aceeași dată de către cesionar, la cursul euro de la data încheierii contractului.

La data de 13 septembrie 2013 contractul de cesiune de creanță menționat anterior a fost autentificat cu Încheierea nr. 2463 din 13 septembrie 2013 emisă de BNP F., G., H., I., J., din București.

Prin Sentința civilă nr. 201/F/2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara la data de 26 februarie 2014 în dosarul nr. x/2012/a2, în procedura insolvenței societății D. S.R.L., s-a admis cererea creditoarei K. formulată în contradictoriu și cu creditoarele S.C. C. Romania S.A și S.C. A. S.R.L. și s-a dispus radierea creditoarei A. S.R.L. din tabelul de creanțe al debitoarei S.C. D. S.R.L., cu creanța de 819.905,24 RON și înscrierea creditoarei K. cu creanța în sumă de 180.954,59 Euro și accesorii, echivalent în RON la data plății, sub condiția depunerii acestei sume în contul societății C. Romania S.A.

În cuprinsul sentinței s-a reținut că la data de 9 septembrie 2013 doamna K. a efectuat o plată în contul societății C. Romania S.A., pentru debitoarea S.C. D. S.R.L., în valoare de 194.000 Euro, iar plata a fost acceptată de către bancă la data de 10 septembrie 2013 și executată la data de 12 septembrie 2013. Din corespondența purtată de părți, nu rezulta că C. ar fi notificat pe K. despre refuzul plății. A considerat judecătorul sindic că restituirea sumei de 194.000 Euro la data de 12 septembrie 2013 către K. era nelegală, de vreme ce creanța fusese stinsă prin plata operată la data de 10 septembrie 2013. S-a mai arătat că cesiunea către A. S.R.L. nu s-a produs la data de 6 septembrie 2013, ci la data de 13 septembrie 2013, când s-a încheiat contractul în formă autentică, astfel că cesiunea s-a încheiat ulterior plății creanței de către K. A arătat judecătorul sindic că la data de 10 septembrie 2013 creanța a fost stinsă ca efect al subrogației de drept, astfel că banca nu mai putea cesiona unui alt creditor, cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice.

Recursul promovat împotriva Sentinței civile nr. 201/F/2014 a fost respins prin Decizia civilă nr. 334/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 30 iunie 2014. Prin această decizie s-au analizat efectele celor două mijloace de transmitere a obligațiilor, arătând instanța de control judiciar că "actul de cesiune încheiat la data de 6 septembrie 2013, între S.C. C. Romania S.A., în calitate de cedent, și S.C. A. S.R.L.,în calitate de cesionar nu a determinat imposibilitatea invocării subrogației legale". În esență, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că, față de terți, dreptul izvorât din cesiunea de creanță nu este opozabil până la momentul îndeplinirii formalităților de publicitate a cesiunii, iar astfel de formalități nu fuseseră realizate până în momentul plății de către doamna K., respectiv înscrierea cesiunii la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sau în cartea funciară. S-a reținut că "în lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate menționate, plata prin subrogația care a fost efectuată în temeiul legii, în conformitate cu prevederile art. 1596 alin. (1) pct. a noul C. civ., fără necesitatea exprimării vreunui consimțământ din partea deținătorului creanței, a avut drept efect, așa cum s-a reținut și de către judecătorul sindic, transmiterea creanței în favoarea creditoarei K., la data de 9 septembrie 2013. Restituirea nejustificată a sumei depuse de această creditoare în contul indicat de instituția bancară nu poate fi apreciată ca o lipsă a subrogației legale, consemnarea ulterioară la dispoziția băncii a acestei sume acoperind condiția de valabilitate."

În dosarul nr. x/2012/a2 al Tribunalului Hunedoara s-a statuat cu privire la opozabilitatea cesiunii de creanță încheiate între S.C. C. Romania S.A. și S.C. A. S.R.L. și din această perspectivă s-a stabilit că cesiunea este lipsită de efecte juridice. Nu s-a reținut susținerea pârâtei că cesiunea de creanță, ca și contract încheiat între părți, a rămas fără obiect sau nu ar fi produs efecte juridice între acestea, atâta vreme cât părțile nu au convenit rezoluțiunea sa în mod amiabil, conform art. 1169 C. civ., privind libertatea de a contracta, raportat la art. 1550 alin. (2) C. civ. și nici nu au utilizat pactul comisoriu de ultim grad inserat în cuprinsul contractului de cesiune în art. 5.2 (contractul de cesiune sub semnătură privată din 6 septembrie 2013). Contractul de cesiune reprezintă o convenție prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț, în acest sens fiind dispozițiile art. 1566 alin. (1) C. civ. Conform art. 1573 alin. (1) C. civ. "creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea debitorului". Față de terți, cesiunea produce efecte așa cum s-a statuat prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2012/a2, prin înscrierea într-un registru public (în cazul debitorului și prin acceptare sau notificare scrisă conform art. 1578 alin. (1) C. civ.).

Prima instanță nu a putut reține nici susținerea pârâtei privitoare la nulitatea absolută a contractului de cesiune din 13 septembrie 2013 întrucât cesiunea nu mai poate produce efecte pe motiv că a fost stinsă creanța pe calea subrogației legale. Nulitatea reprezintă sancțiunea care intervine în cazul actului juridic încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă (art. 1246 alin. (1) C. civ.), iar nulitatea absolută intervine atunci când se încalcă dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general (art. 1247 alin. (1) C. civ.). Faptul că la data de 13 septembrie 2013 nu ar mai fi existat creanța în patrimoniul cedentului nu reprezintă o condiție de valabilitate de interes general, pe de o parte, iar pe de altă parte, convenția de înstrăinare a bunului altuia poate fi valabilă în condițiile art. 1683 C. civ., ținând seama de faptul că, potrivit art. 1567 alin. (2) C. civ., dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare.

S-a mai reținut că între părți convenția de cesiune încheiată la data de 6 septembrie 2013 a produs pe deplin efectele sale specifice, încheierea în formă autentică nefiind o condiție ad valididatem a contractului de cesiune de creanță. Raportat și la faptul că pârâta a arătat că încheierea contractului în formă autentică s-a efectuat la solicitarea societății cesionare, în condițiile în care pentru opozabilitatea față de terți a acestui contract era necesară înscrierea în cartea funciară (fiind și garanții asupra unor imobile), prima instanță a reținut că nu se poate vorbi de existența a două contracte de cesiune distincte și nici modificatoare, forma autentică a contractului de cesiune reprezentând formalitatea necesară cesionarului pentru a face opozabilă terților convenția. În contractul de cesiune autentificat se arată expres că prețul cesiunii a fost primit de către cedent la data de 6 septembrie 2013 și nu se indică în cuprinsul acestuia că s-ar modifica clauze din convenția părților din data de 6 septembrie 2013.

Prima instanță a tratat cele două contracte ca fiind expresia unei singure voințe a părților, acestea având același obiect și aceeași cauză juridică. Din cuprinsul art. 1585 și art. 1586 C. civ., prima instanță a reținut că cedentul are obligația de garanție față de cesionar (în cazul cesiunii cu titlu oneros), respectiv de a garanta existența creanței în raport cu data cesiunii și totodată, obligația de a răspunde pentru evicțiune atunci când prin fapta sa proprie, singură sau concurentă cu fapta altei persoane, cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori nu o poate face opozabilă terților.

În speță, la data de 6 septembrie 2013 creanța cesionată de pârâtă exista în patrimoniul societății bancare, creanță care s-a stins urmare a subrogării legale prin plata primită de la doamna K. la data de 9 septembrie 2013, după cum reiese din cuprinsul Deciziei civile nr. 334/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 30 iunie 2014.

S-a reținut că, după cum reiese din adresa aflată la dosar, pârâta, la început, a purtat negocieri pentru cesiune mai întâi cu reclamanta S.C. A. S.R.L., la data de 10 iulie 2013, iar conform susținerilor pârâtei, din data de 30 iulie 2013 și cu doamna K. Pârâta a recunoscut chiar că aceste negocieri cu reclamanta erau avansate. A reieșit din corespondența depusă la filele x că în perioada august- septembrie 2013 erau comunicate diferite înscrisuri, se stabilea prețul cesiunii, fiind transmisă schița contractului de cesiune la data de 4 septembrie 2013. Nu are relevanță în cauză și nu îi este opozabil reclamantei, în opinia primei instanțe, în ce modalitate a negociat pârâta cu doamna K. cesiunea de creanță, atâta vreme cât din corespondența depusă la dosar reiese că pârâta nu a informat în mod util și ferm faptul că întrerupe negocierile cu doamna K. și urmează a încheia contractul de cesiune cu reclamanta. S-a constatat că numai la data de 10 septembrie 2013, după ce fusese efectuată plata creanței de către doamna K., s-a comunicat, de reprezentanții pârâtei, doamnei K. faptul că ar fi cesionat creanța la data de 6 septembrie 2013 . Or, în condițiile în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că pârâta a acceptat plata la data de 10 septembrie 2013, iar restituirea din data de 12 septembrie 2013 era nelegală, fără a putea opri intervenirea subrogației legale, prima instanță a reținut că se poate antrena răspunderea pârâtei cedente pentru evicțiune, conform art. 1586 C. civ. Astfel, pârâta prin fapta sa de a negocia în același timp atât cu reclamanta, cât și cu doamna K., într-un mod neglijent, după cum reiese din înscrisurile aflate la dosar, a produs prin fapta sa, coroborată cu cea a doamnei K., imposibilitatea ca reclamanta cesionară să dobândească creanța în patrimoniul său și să o facă opozabilă terților. S-a constatat că prin contractul de cesiune din 6 septembrie 2013, cesionarul avea obligația de a îndeplini formalitățile de publicitate în AEGRM în termen de 15 zile calendaristice de la data la care cesiunea a devenit efectivă, conform art. 4.1.1 iv din contractul de cesiune din data de 6 septembrie 2013 (cesiunea fiind efectivă odată cu plata prețului după cum rezultă din art. 6 din același contract). Prin urmare, nu s-a putut reține vreo culpă a reclamantei privind neefectuarea publicității la AEGRM mai devreme de 10 septembrie 2013, iar prin acceptarea de către pârâtă a plății efectuate de doamna K. la data de 9 septembrie 2013, pârâta a creat premisele imposibilității de transfer a creanței în patrimoniul reclamantei cesionare și ineficacitatea opozabilității cesiunii încheiate în formă autentică la data de 13 septembrie 2013.

Prima instanță nu a putut reține existența unei cauze exoneratoare de răspundere a pârâtei, respectiv fapta terțului, în sensul art. 1352 C. civ., în condițiile în care plata efectuată de K., cu care pârâta purta negocieri pentru vânzarea creanței, nu poate fi calificată ca un caz fortuit, respectiv un eveniment care nu putea fi prevăzut și nici împiedicat de către pârâtă. Pârâta putea prevedea că doamna K. avea posibilitatea de a pune la dispoziția sa prețul creanței, atâta vreme cât nu a existat din partea nici unuia dintre negociatori vreo renunțare expresă la eventuala încheiere a contractului. Din înscrisurile depuse la dosar, nu există nici o poziție fermă din partea pârâtei că, anterior încheierii contractului de cesiune de creanță din data de 6 septembrie 2013, a adus la cunoștința doamnei K. că a finalizat negocierile cu aceasta și că nu mai dorește să încheie contractul de vânzare al creanței cu aceasta.

În ceea ce privește întinderea răspunderii pârâtei și modalitatea în care aceasta este aplicabilă, s-a reținut că, potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ. "dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune interese, dacă i se cuvin".

S-a constatat că, în mod întemeiat, a solicitat reclamanta desființarea contractului de cesiune de creanță prin rezoluțiune, atâta vreme cât pârâta cedentă nu și-a îndeplinit obligația de a transmite în patrimoniul societății cesionare creanța, având în vedere efectul inopozabilității cesiunii stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2012/a2, raportat la subrogarea legală intervenită prin plata creanței efectuate de un terț cu care pârâta negocia transmiterea aceleași creanțe. Rezoluțiunea contractului de cesiune intervine ca urmare a faptei pârâtei de a accepta plata efectuată de un terț, faptă care a condus la imposibilitatea executării contractului de cesiune încheiat de reclamantă cu pârâtă. În condițiile în care reclamanta a plătit prețul cesiunii, dar prin fapta culpabilă a pârâtei, nu s-a mai transmis creanța în patrimoniul reclamantei, aceasta din urmă fiind îndreptățită a solicita rezoluțiunea contractului de cesiune de creanță din data de 6 septembrie 2013, autentificat la data de 13 septembrie 2013, astfel că în temeiul art. 1550 alin. (1) și art. 1549 alin. (1) C. civ. prima instanță a pronunțat rezoluțiunea la cererea reclamantei, astfel cum a solicitat prin primul capăt de cerere.

În ceea ce privește modalitatea de repunere în situația anterioară urmare a desființării contractului, prima instanță a reținut că, la data de 8 iulie 2014, pârâta a restituit suma de 194.000 Euro în această valută, reprezentând prețul cesiunii stabilit prin contractul de cesiune. Cu toate că s-a restituit această sumă, reclamanta a solicitat ca pârâta să îi plătească și daunele interese aferente evicțiunii sale, respectiv toate cheltuielile produse de încheierea contractului, sens în care a notificat pârâta anterior formulării prezentei acțiuni, la data de 14 iulie 2014.

Conform art. 1586 alin. (2) C. civ. "... întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispozițiilor art. 1585 alin. (4)", articol care la rândul său prevede că sunt aplicabile dispozițiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Art. 1585 alin. (4) C. civ. trimite la art. 1712 alin. (1) C. civ. din materia întinderii garanției la vânzare, articol care prevede că pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710 (una dintre măsuri fiind rezoluțiunea vânzării), vânzătorul să fie obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul. Prin urmare, art. 1712 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1586 alin. (2) C. civ. instituie obligația cedentului de a repara integral prejudiciul produs cesionarului ca urmare a rezoluțiunii contractului pentru încălcarea obligației de apărare împotriva evicțiunii cesionarului.

Analizând daunele interese produse ca urmare a evingerii reclamantei cesionare prin fapta concurentă a pârâtei cu cea a unui terț, prima instanță a reținut următoarele:

În vederea încheierii contractului de cesiune în formă autentică, după cum reiese din cuprinsul încheierii de autentificare, s-a achitat taxă de publicitate imobiliară de 240 RON, la data de 12 septembrie 2013 și s-a perceput onorariul în sumă de 2.750 RON plus 660 RON TVA, achitat conform OP nr. x din 12 septembrie 2013 . Raportând factura fiscală nr. x din 12 septembrie 2013, aflată la fila x cu OP nr. x din 12 septembrie 2013, aflat la fila x, ordin de plată la care face referire încheierea de autentificare și cu bonurile fiscale din data de 12 septembrie 2013 (în cuantum total de 1.040 RON - fila x) reiese că reclamanta a dovedit faptul că pentru autentificarea contractului de cesiune din data de 13 septembrie 2013 a plătit suma totală de 4.450 RON. Reclamanta este îndreptățită la plata acestei sume în condițiile în care ineficacitatea opozabilității contractului de cesiune încheiat în formă autentică se datorează faptei culpabile a pârâtei, faptă care a condus la desființarea contractului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Pentru îndeplinirea formalităților de publicitate a cesiunii de creanță, reclamanta a plătit suma de 400 RON pentru înscrierea cesiunii la Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare, după cum reiese din înscrisul aflat la fila x (factura nr. x din 19 septembrie 2013), obligație pe care și-o asumase prin contractul de cesiune de creanță din 6 septembrie 2013 a o îndeplini în termen de 15 zile calendaristice. Totodată, reclamanta a plătit pentru garanția accesorie creanței cesionate prima de asigurare în cuantum de 629 Euro, respectiv contravaloarea a 1.472,41 RON, plată care reprezintă un act de conservare cu privire la dreptul cedat, măsură pe care cesionarul avea dreptul a o lua conform art. 1575 alin. (2) C. civ. (potrivit căruia "cesionarul poate, în aceleași împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat"). Chiar dacă aceste plăți au fost efectuate după ce pârâta primise plata creanței de la un terț, acestea au fost efectuate în perioada în care s-a purtat litigiul din dosarul nr. x/2012/a2 al Tribunalului Hunedoara, iar cesionarul avea cel puțin o speranță legitimă cu privire la dreptul pretins în baza contractului de cesiune încheiat. Prima instanță a reținut că și aceste sume se includ în noțiunea de daune-interese pentru repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de cesiune, atâta vreme cât fără existența acestui contract, reclamanta nu ar fi avut nici un temei și interes să facă asemenea plăți.

În ceea ce privește onorariile avocațiale în cuantum de 21.462,48 RON, reclamanta a arătat că se compun din onorariul în cuantum de 8.669,98 RON conform facturii fiscale din data de 3 octombrie 2013 emisă de SCA L., reprezentând servicii avocațiale conform contractului de asistență juridică nr. x din 14 august 2013; din onorariul în cuantum de 4.200 RON conform facturilor fiscale emise de Cabinet Individual de Avocat M. și din onorariul în cuantum de 8.592,5 RON conform facturilor fiscale emise de Cabinet Individual de Avocat N. A arătat reclamanta că aceste onorarii avocațiale au fost generate de încheierea convenției privind cesiunea de creanță și de litigiul purtat în dosarul nr. x/2012/a2 al Tribunalului Hunedoara.

La modul general aceste cheltuieli constând în onorariile avocațiale s-ar putea cuveni reclamantei numai în măsura în care ar fi fost generate și ar avea legătură de cauzalitate cu imposibilitatea de a mai obține creanța, astfel că prima instanță a analizat onorariile pe fiecare în parte și a reținut că este doar parțial justificată cererea reclamantei privind plata de daune interese din această perspectivă.

În ceea ce privește onorariul pentru SCA L., a reținut că, potrivit contractului de asistență juridică nr. x din 14 august 2013, obiectul său consta nu doar în asistența juridică pentru preluarea creanței de la creditorul majoritar C., ci și în asistență juridică în procedura falimentului societății D. S.R.L., urmând ca toate activitățile desfășurate de avocat și timpul alocat fiecăreia să fie centralizate în rapoarte de activitate ce vor fi anexate facturilor trimise clientului, în speță reclamantei . Or, factura fiscală din data de 3 octombrie 2013 menționează cu titlu general "servicii avocațiale", fără a fi însoțită de raportul de activitate aferent pentru a se stabili dacă aceste servicii aveau legătură cu cesiunea de creanță din cauză. În concluzie, prima instanță a reținut că potrivit art. 249 C. proc. civ. reclamanta nu a dovedit că această sumă reprezintă o sumă legată de încheierea și executarea contractului de cesiune de creanță.

Din contractul de asistență juridică nr. x din 3 martie 2014 încheiat de reclamantă cu Cabinetul de avocat M., reiese că obiectul său consta în acordarea de asistență juridică necesară derulării activității curente a clientului, cu un onorariu de 1.500 RON lunar, iar din contractul de asistență juridică nr. x din 17 octombrie 2013 încheiat de reclamantă cu Cabinetul de avocat N. reiese că obiectul său consta în consultanță și reprezentare pentru S.C. A. S.R.L., cu un onorariu de 400 Euro lunar. Luând în considerare declarația avocatului M. care a arătat că a asigurat reprezentarea juridică în litigiul care a făcut obiectul obiectului nr. x/2012 și dosarele asociate în proporție de 70%, facturile fiscale privind onorariile aferente lunilor martie 2014 - iunie 2014 coroborat cu faptul că litigiul în dosarul menționat s-a derulat în perioada septembrie 2013 - iunie 2014, iar reclamanta a căzut în pretenții, prima instanță a constatat că suma de 4.200 RON (70% din suma de 6.000 RON) aferentă onorariului achitat avocatului M. reprezintă pentru reclamantă un prejudiciu legat de executarea contractului de cesiune de creanță încheiat cu pârâta. Totodată, raportând declarația avocatului N., care a prestat toată activitatea juridică pentru rezolvarea situației generate de conflictul privind cesiunea de creanță, cu facturile fiscale aferente perioadei octombrie 2013 - februarie 2014 și cu faptul că reclamanta a pierdut în litigiul din dosarul nr. x/2012/a2, prima instanță a reținut că suma de 8.592,5 RON aferentă onorariului achitat avocatului N. reprezintă pentru reclamantă un prejudiciu legat de executarea contractului de cesiune de creanță încheiat cu pârâta. Cei doi avocați au prestat serviciile de asistență și consiliere juridică în perioada desfășurării litigiului din dosarul nr. x/2012/a2, litigiu pe care reclamanta l-a pierdut urmare a faptei culpabile a pârâtei de a primi plata creanței unui terț, deși între timp intrase în raporturi contractuale cu reclamanta, astfel că solicitarea de a se i se plăti de către pârâtă cu titlu de daune interese suma de 12.792,5 RON este pe deplin întemeiată (4.200 RON plus 8.592,5 RON).

Repararea integrală a prejudiciului presupune ca repunerea în situația anterioară să fie totală, inclusiv cu privire la prețul plătit și restituit. După cum se observă din cuprinsul contractului de cesiune autentificat la data de 13 septembrie 2013, prețul cesiunii de 194.000 Euro s-a achitat în RON la paritatea Euro - Leu convenit de părți la cursul de 4,46 RON, respectiv suma de 866.269 RON. Restituirea prețului cesiunii de către pârâtă s-a efectuat la data de 8 iulie 2014 în euro, astfel că dacă reclamanta ar fi convertit suma primită la cursul BNR de la acea dată, 1 euro = 4,3902 RON ar fi obținut suma de 851.698,8 RON, o sumă mai mică decât cea plătită de reclamantă cu diferența de 14.218,37 RON. În condițiile în care părțile au convenit că prețul cesiunii este în euro și la un anumit curs valutar, în condițiile în care pe teritoriul României plățile se fac în RON, pârâta nu putea obliga reclamanta să primească prețul cesiunii în euro, ci avea obligația să respecte înțelegerea la cursul euro/leu convenit de părți. În consecință, prima instanță a reținut că diferența de 14.218,37 RON cu titlu de diferență curs valutar se cuvine reclamantei cu titlu de daune interese urmare a repunerii părților în situația anterioară.

În ceea ce privește dobânda legală penalizatoare calculată pentru suma plătită de 866.269 RON pentru perioada 8 septembrie 2013 - 7 iulie 2014 la valoarea sumei de 84.805,36 RON, prima instanță a reținut că, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. (...)". S-a reținut astfel că reclamanta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit, prejudiciu care cuprinde nu doar pierderea efectiv suferită, dar și beneficiul de care aceasta este lipsit (art. 1531 alin. (1) și (2) C. civ.). Prima instanță a reținut că pârâta este de drept pusă în întârziere, în condițiile art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ., potrivit căruia "de asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când: prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face". Or, în cauză, pârâta a făcut imposibilă executarea contractului de cesiune de creanță din 6 septembrie 2013, în condițiile în care, cu putere de lucru judecat, s-a reținut că la data de 10 septembrie 2013 a primit plata efectuată de terț, intervenind subrogarea legală. În consecință, pârâta a fost de drept pusă în întârziere în ceea ce privește obligațiile sale contractuale din data de 10 septembrie 2013, aceasta datorând, conform art. 1535 alin. (1) C. civ., cu raportare la art. 1 alin. (3) și alin. (2)

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de intimata - reclamantă A. S.R.L.; obligarea intimatei A. S.R.L., în temeiul art. 451 și urm. C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (fond și apel).

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat, precum și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei căi de atac.

Prin Decizia civilă nr. 650 din 7 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a - civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta B. S.A. cu sediul social în Cluj-Napoca, jud. Cluj, împotriva Sentinței civile nr. 527, pronunțată la data de 17 martie 2017 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a reținut că la data de 6 septembrie 2013 între C. România S.A., în calitate de cedent și reclamanta intimată A. S.R.L., în calitate de cesionar, s-a încheiat un contract de cesiune de creanță sub semnătură privată prin care s-a transmis cu titlu oneros creanța rezultată din convenția de credit nr. 7 din 21 decembrie 2015 încheiată cu D. S.R.L.. Prețul cesiunii a fost de 194.000 Euro, iar prin art. 4.2.1 lit. e) din contract, banca a declarat că "este titularul creanței cesionate și că nu a mai cedat aceste drepturi altei persoane fizice sau juridice și se obligă să nu întreprindă nimic care să împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale.

Acest contract a fost autentificat la data de 13 septembrie 2013, prin încheierea nr. 2463 din 13 septembrie 2013 emisă de BNP "F., F., G., H., I., J.".

În același timp C. a purtat negocieri și cu numita K. care a transmis la data de 5 august 2013 că este interesată de cesionarea creanței. La data de 12 august 2013 dna K. a transmis C. o ofertă de preluare a creanței, însă din punctul de vedere al apelantei aceasta fiind tardivă, neclară și nesemnată și nu în ultimul rând nu exprima suma ofertă drept preț al cesiunii, nu putea constitui un angajament prin care să ofere exclusivitate către numita K. La data de 13 august 2013 printr-un e-mail, banca a semnalat carențele ofertei primite anterior, punându-i-se în vedere să trimită o ofertă semnată, un preț clar prin care să-și asume plata integrală a prețului cel târziu până la data de 21 august 2013, situație în care oferta acesteia urma să fie analizată.

K. a revenit cu o nouă ofertă la 14 august 2013, care din nou nu exprima clar prețul, iar la data de 16 august 2013 C. a semnalat din nou aceste carențe.

La data de 6 septembrie 2013 contractul de cesiune de creanță a fost încheiat cu A. în două forme, respectiv un act sub semnătură privată înregistrat la C. sub nr. x din 6 septembrie 2013, prețul cesiunii fiind achitat de către A. în aceeași zi. După achitarea prețului cesiunii de către A., C. a procedat la rambursarea creditului contractat de D. și închiderea tuturor conturilor tranzitorii deschise de C. pentru acest client. La data de 13 septembrie 2013 contractul de cesiune a fost autentificat la inițiativa reclamantei intimate A. pentru realizarea formalităților de publicitate la AEGRM.

Între momentele încheierii celor două contracte de cesiune cu intimata, la data de 12 septembrie 2013 C. a primit de la Oesterreichische C. - AG Viena informația conform căreia suma de 194.000 Euro s-a dorit a fi transferată din conturile D.

Deși pretinsa plată a fost refuzată de către bancă tocmai în considerarea încheierii anterioare a contractului de cesiune încheiat cu A., suma de 194.000 Euro a intrat în contul băncii, motiv pentru care K. a formulat mai multe demersuri procesuale ce au constituit obiectul dosarelor nr. x/2012/a2, y/97/2012/a3 și respectiv z/97/2012/a4, toate soluționate irevocabil de către Curtea de Apel Alba Iulia.

În aceste litigii, la data de 10 septembrie 2013 K. a formulat contestație împotriva tabelului definitiv de creanțe al debitoarei D., în sensul înlocuirii creditorului C. cu K., înlocuire ce are loc ca efect al subrogației legale survenite prin pretinsa plată a întregii creanțe deținută de bancă față de debitoare, contestația fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar asociat nr. x/2012/a2.

Prin cererea înregistrată la data de 3 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2013/a3, conexat la dosarul nr. x/2012/a2, K., în contradictoriu cu debitoarea D., prin administrator judiciar P. și creditoarea A. a formulat contestație împotriva tabelului definitiv de creanțe al debitoarei, solicitând radierea din tabel a A.

Totodată, prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2013 în dosarul x/2012/a4, conexat la dosarul nr. x/2013/a2 creditoarea A., în contradictoriu cu debitoarea în insolvență și cu K. a formulat contestație împotriva tabelului definitiv rectificativ de creanțe, solicitând radierea din tabel a creanței deținute de K. în valoare de 267.329 RON echivalentul a 59.000 Euro.

Cele trei dosare asociate de mai sus cu indicativul a2, a3, a4 și conexate au fost soluționate prin Sentința civilă nr. 201 din 26 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2012, prin care s-a dispus admiterea cererii creditoarei K. și înscrierea sa pe tabelul de creanțe cu o creanță de 180.954,59 Euro și accesorii, echivalent în RON la data plății, sub condiția depunerii acestei sume în contul S.C. C. România S.A., dispunându-se în același timp radierea din tabelul de creanțe a creanței A. în valoare de 819.905,24 RON. În esență, instanța a reținut în pronunțarea acestei hotărâri faptul că K. a efectuat o plată în contul C. pentru debitoarea D. S.R.L., în valoare de 194.000 Euro, plata a fost acceptată de bancă la data de 10 septembrie 2013 și executată la data de 12 septembrie 2013, plata s-a făcut în contul indicat de bancă prin reprezentant Q., director de sucursală, care a comunicat contestatoarei aceste date în baza cererii formulate. Din corespondența purtată între părți nu a rezultat că C. ar fi notificat pe K. despre refuzul încasării.

Prin urmare, instanța a statuat că K. s-a subrogat, în temeiul subrogației legale, în drepturile băncii, drept pentru care contestația acesteia a fost admisă și s-a dispus radierea creanței A. din tabelul de creanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, atât C. cât și A., iar prin Decizia civilă nr. 334 din 30 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2012/a2, instanța de control judiciar a dispus respingerea celor două recursuri.

Instanța de recurs, prin decizia pronunțată, a arătat că în speță "problema de tranșat nu este valabilitatea, ci opozabilitatea contractului de cesiune și preferința față de creditorul care invocă un drept similar. Plata cesiunii realizată de cesionar la data de 6 septembrie 2013 poate produce între părți efectul prevăzut de art. 1575 alin. (1) C. civ., cesionarul fiind îndreptățit să pretindă tot ceea ce primește cedentul în cazul în care cesiunea nu a fost opozabilă.

Cele două instanțe nu au analizat, în fapt, raporturile și efectele cesiunii dintre părțile semnatare ale contractului de cesiune, ci au analizat doar opozabilității cesiunii față de terți.

La data de 8 iulie 2014, în urma solicitării A., banca a restituit prețul de 194.000 Euro în această monedă la cursul valutar din ziua plății de 1 Euro = 4.3902 RON. În același timp, pârâta-apelantă nu a răspuns solicitării reclamantei de a acoperii daunele interese suferite ca urmare a încheierii contractului de cesiune, care a fost lipsit de efecte juridice prin constatarea subrogației legale a numitei K., astfel s-a formulat o cerere de chemare în judecată cu acest capăt de cerere. Acțiunea a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 și a fost soluționată definitiv prin Decizia nr. 1172 din 1 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. S-a reținut în această decizie că în cauzele anterioare nu s-a analizat problema valabilității contractului de cesiune de creanță între C. și A. și opozabilitatea acestuia și preferința față de un creditor ce invocă un drept similar. Totodată, Curtea de Apel București a statuat că pentru a solicita obligarea pârâtei la plata cheltuielilor avansate de către A. în vederea încheierii contractului de cesiune este necesară obținerea, în prealabil, a rezoluțiunii contractului, motiv pentru care a fost promovată prezenta acțiune.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate, instanța de apel a reținut că prima instanță, în mod corect, a reținut, în considerentele hotărârii, încheierea la două date diferite a unui contract de cesiune care însă sunt expresia unei singure manifestări de voință. Astfel, la data de 6 septembrie 2013 s-a încheiat contractul de cesiune de creanță prin act sub semnătură privată, în timp ce contractul încheiat la data de 13 septembrie 2013 este expresia necesității asigurării opozabilității cesiunii de creanță față de terți prin înscrierea acestuia în arhiva AEGRM.

În ceea ce privește faptul că cele două contracte îmbracă forma unei singure manifestări de voință aceasta rezultă din faptul că în timp ce contractul de cesiune nr. x din 6 septembrie 2013 reprezintă negotium iuris, contractul de cesiune nr. x din 13 septembrie 2013 încheiat în forma autentică constituie instrumentum probationis. De aceea, având în vedere sensul de negotium iuris, rezultă că acordul de voințe dintre intimată și apelantă s-a produs cu privire la contractul de cesiune în momentul în care acesta a fost semnat sub semnătură privată, iar încheierea în formă autentică nu reprezintă în nici un caz încheierea unui nou contract, ci asigurarea opozabilității contractului de cesiune anterior încheiat și față de terț. Contractul de cesiune nr. x din 13 septembrie 2013 are valoarea de instrumentum probationis și nu reprezintă un contract de cesiune nou distinct.

Instanța de apel a validat susținerile primei instanțe în sensul că încheierea contractului în formă autentică nu reprezintă modificarea celui sub semnătură privată, de vreme ce nu cuprinde clauze distincte și modificatoare. Mai mult decât atât, în contractul autentic se menționează că prețul cesiunii a fost primit de cedent la data de 6 septembrie 2013, ceea ce atestă că cele două contracte au același obiect și aceeași cauză juridică, înscrisul sub formă autentică fiind menit să asigure opozabilitatea față de terți și în nici un caz nu modifică raporturile juridice convenite de părți la data de 6 septembrie 2013.

O altă critică se referă la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, cu privire la care instanța de apel a reținut că a fost pe deplin respectată de prima instanță atunci când a analizat capătul de cerere privind rezoluțiunea. Aceasta deoarece hotărârile din dosarul de insolvență se bucură de autoritate de lucru judecat în sensul în care instanța de judecată a admis contestația formulată de K. și a dispus înscrierea creditoarei K. cu creanța în cuantum de 180.954,59 Euro, cu condiția depunerii acestei sume în contul băncii. Prin considerente s-a arătat că la data de 9 septembrie 2013 K. a efectuat o plată în contul băncii pentru debitoarea D. S.R.L. în valoare de 194.000 Euro, iar plata a fost acceptată de către bancă la 10 septembrie 2013 și executată la 12 septembrie 2013. S-a mai arătat că cesiunea către A. nu s-a produs la data de 6 septembrie 2013 ci la data de 13 septembrie 2013, când s-a încheiat contractul în formă autentică, astfel că cesiunea s-a încheiat ulterior plății creanței de către K. A mai arătat judecătorul sindic că la data de 10 septembrie 2013 creanța a fost stinsă ca efect al subrogației de drept, astfel că banca nu mai putea cesiona unui alt creditor, cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 334 din 30 iunie 2014, pronunțată în recursul declarat de C. și A., de Curtea de Apel Cluj s-au mai clarificat aspectele legate de soluția judecătorului sindic, precizându-se că acesta a analizat efectele celor două mijloace de transmitere a obligațiilor și a constatat faptul că dreptul izvorât din cesiunea de creanță nu este opozabil până la momentul îndeplinirii formalităților de publicitate a cesiunii, iar astfel de formalități nu fuseseră realizate până în momentul plății de către d-na K.

Prin urmare, în lipsa îndeplinirii formalităților de publicitate menționate, plata prin subrogația care a fost efectuată în temeiul legii, în conformitate cu prev. art. 1596 alin. (1) C. civ., fără necesitatea exprimării vreunui consimțământ din partea deținătorului creanței, a avut drept efect transmiterea creanței în favoarea creditoarei K., la data de 9 septembrie 2013. În acest sens, Curtea de Apel Alba Iulia clarifică poziția judecătorului sindic cu privire la momentul la care se produc efectele față de terț și lămurește faptul că sintagma "cesiunea astfel încheiată fiind lipsită de efecte juridice" se referă strict la opozabilitatea față de terț și în nici un caz la lipsirea de efecte juridice între părțile semnatare, cum în mod eronat se afirmă în apel.

O concluzie se desprinde din hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele de insolvență, anume aceea că banca a acceptat plata lui K. în data de 10 septembrie 2013, iar restituirea din data de 12 septembrie 2013 era nelegală, fără a mai putea opri intervenirea subrogației legale și lipsirea de efecte juridice se referă la opozabilitatea cesiunii față de terț.

Aceste aspecte, a apreciat instanța de apel, au intrat sub efectul autorității de lucru judecat.

Criticile în sensul în care nu orice considerente din cuprinsul hotărârii intră în autoritate de lucru judecat nu au fost reținute, pentru că aceasta ar însemna să fie lăsată, la latitudinea subiectivă a părților, partea de considerente favorabilă fiecăreia, ci dimpotrivă, ceea ce constituie esența autorității de lucru judecat este ansamblul considerentelor ce a condus la pronunțarea unei hotărâri, prin dezlegarea raportului juridic dintre părți, inclusiv aspecte reținute de prima instanță care nu au făcut obiectul criticilor în recurs și care astfel au intrat în autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi, ulterior, contrazise.

S-a mai arătat faptul că cesiunea către intimata A. nu s-ar fi produs la data de 6 septembrie 2013 ci dimpotrivă, la 13 septembrie 2013 când s-a încheiat actul în formă autentică și prin urmare, cesiunea este încheiată ulterior creanței de către K.

Această critică este în legătură directă cu cele reținute de Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 334 din 30 iunie 2014, când a precizat că lipsirea de efecte a cesiunii se referă la opozabilitatea față de terți.

Prima instanță nu putea să reanalizeze considerentele instanțelor din dosarul de insolvență și să dea o altă interpretare decât cea deja dată, respectând pe deplin dispozițiile din hotărârile pronunțate în dosarele de insolvență și autoritatea de lucru judecat a acestora.

Între părți, cesiunea de creanță își produce efectele prin simpla manifestare de voință. Conform prev. art. 1573 alin. (1) C. civ., în mod corect, a reținut prima instanță "creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului fără notificarea debitorului", iar față de terț efectele se produc prin realizarea formalităților de publicitate.

Întrucât cesiunea și-a produs efectele între părțile semnatare de la data semnării contractului sub semnătură privată, pentru a se pronunța asupra rezoluțiunii trebuie să se aibă în vedere dacă C. și-a îndeplinit sau nu obligațiile asumate începând cu data de 6 septembrie 2013. Printre obligațiile asumate în contractul sub semnătură privată este și cea de la art. 4.2.1 din contract prin care a declarat și garantat că are la momentul semnării acestuia, calitatea de titular a dreptului de creanță și a drepturilor accesorii acestora și nu a cedat aceste drepturi altor persoane, obligându-se totodată să nu întreprindă nimic de natură să o împiedice pe intimată în calitate de cesionar în realizarea drepturilor dobândite.

Prin urmare, instanța de apel a relevat că prima instanță nu a reținut nici o legătură între lipsirea de efecte juridice a contractului și necesitarea ca părțile să convină rezoluțiunea în mod amiabil în fond, instanța a statuat, prin sentința atacată, că nu se poate concluziona că cesiunea de creanță a rămas fără obiect sau că nu și-ar fi produs efectele juridice câtă vreme instanțele de insolvență au specificat că lipsirea de efecte se referă la inopozabilitatea față de terți, iar Curtea de Apel București, prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2014, a reținut că nu pot fi asimilate efectele inopozabilității constatate de judecătorul sindic cu cele ale rezoluțiunii și că nici o instanță nu s-a pronunțat anterior referitor la desființarea contractului de cesiune. Restituirea prețului cesiunii nu echivalează cu o rezoluțiune având în vedere că părțile nu au folosit pactul comisoriu prevăzut în contract.

Pe cale de consecință, în mod întemeiat, reținând faptul că nu există o cauză de desființarea a contractului cu neîndeplinirea obligațiilor de către bancă, rezultă că nu există nici un impediment pentru ca rezoluțiunea contractului să fie dispusă de către instanță, cu atât mai mult cu cât aceasta a reieșit cu necesitate ca o condiție esențială prealabilă, prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București.

De asemenea, s-a reținut că în prezenta cauză nu sunt incidente prevederile referitoare la nulitate, întrucât se are în vedere situația actului juridic începând cu data de 6 septembrie 2013 și, cum s-a arătat mai sus, aceasta reprezentând o singură manifestare de voință, la acel moment, obiectul contractului de cesiune exista, nefiind incident un alt motiv pentru a invoca nulitatea. La data realizării acordului de voințe între cele două părți, A. și C., prin semnarea actului sub semnătură privată, nu exista o cauză de nulitate, contractul fiind valabil încheiat, iar instanțele au stabilit că subrogația a intervenit ulterior încheierii contractului de cesiune cu intimata, respectiv la data efectuării plății 9 septembrie 2013.

Cauza de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic și ea constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, în timp ce cauza de rezoluțiune apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una din părți, ceea ce a și învederat reclamanta intimată.

Prima instanță a admis, întemeiat, capătul de cerere referitor la rezoluțiunea contractului de cesiune, nefiind incident un caz de nulitate, astfel că acest motiv de nelegalitate, fiind neîntemeiat, a fost înlăturat.

Cu privire la răspunderea cedentului față de cesionar în cazul cesiunii cu titlu oneros, reglementarea actuală prevede două forme ale acesteia. Art. 1585 C. civ. dispune că cedentul are obligația de a răspunde de existența creanței în raport cu data cesiunii. Dispoziția legală are în vedere o garanței de drept care însă nu împiedică părțile să convină și o garanție suplimentară, convențională. Prin art. 4.2.1 lit. e) din contract, C. a declarat că "este titularul creanței cesionate și că nu a mai cedat aceste drepturi altor persoane fizice ...".

Cu alte cuvinte, banca și-a asumat o obligație suplimentară de a garanta și în cazul în care întreprinde ceva ce ar putea să o împiedice pe intimată în realizarea drepturilor.

Astfel, instanța de apel a apreciat că pentru atragerea răspunderii în baza art. 1585 C. civ., nu trebuie să ne raportăm doar la momentul încheierii contractului și la faptul existenței creanței în patrimoniul băncii, ci trebuie avută în vedere și ipoteza în care banca, din culpa sa, a împiedicat cesionarul să-și realizeze drepturile.

Un al doilea caz de răspundere este cel prev. de art. 1586 C. civ., care reglementează obligația pentru evicțiune în cazul unei cesiuni de creanță, în două modalități: când cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori când nu poate să o facă opoza