ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1156/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 septembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, cu nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la următoarele prestații: restituirea prețului achitat în baza contractului de cesiune de creanță din 9 septembrie 2015, sumă care să fie actualizată, de la data plății și până la restituirea efectivă; plata dobânzii, până la restituirea efectivă; restituirea tuturor cheltuielile efectuate; plata daunelor-interese, reprezentând diferența între prețul actualizat al imobilului și valoarea de piață a acestuia, la data introducerii acțiunii; plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ.

Prin cererile precizatoare din 5 octombrie 2015, respectiv 26 octombrie 2015, reclamantul a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, astfel:

- prețul achitat în baza contractului de cesiune de creanță din 9 septembrie 2015 este de 28.000 USD, echivalentul în RON a sumei de 109.760 RON, la cursul de schimb din ziua introducerii cererii de chemare în judecată;

- dobânda datorată de la data efectuării plății, respectiv 17 ianuarie 2001, până la data de 11 septembrie 2015, este de 136.802 RON;

- cheltuielile sunt în sumă de 26.362 RON;

- daunele materiale solicitate sunt în valoare de 50.000 EUR (echivalentul a 220.500 RON la data cererii de chemare în judecată).

Prin sentința civilă nr. 2796 din 17 martie 2016, Judecătoria Cluj Napoca a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competenta de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

Primul ciclu procesual

Prin încheierea de ședință din 5 octombrie 2016, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 185 din 5 aprilie 2018, Tribunalul Cluj a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamantul A..

Pârâta B. a formulat apel incident împotriva încheierii de ședință din 5 octombrie 2016 și a sentinței civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 a Tribunalul Cluj.

Prin decizia nr. 16/A din 5 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj a admis apelul incident declarat de pârâta B., împotriva încheierii civile din 5 octombrie 2016 și a sentinței civile nr. 185 din 5 aprilie 2018, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a dispus respingerea acțiunii civile precizate formulate de reclamant ca fiind prescrisă.

Prin aceeași decizie, Curtea de Apel Cluj a respins apelul principal declarat de reclamant, ca nefondat.

Prin decizia nr. 271 din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 16/A din 5 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 396A din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosar civil nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. și, în consecință: a obligat pârâta B. să-i plătească reclamantului A. suma de 19.482,2888 USD, în echivalent în RON la data plății, la cursul de schimb B.N.R. de la data plății efective (cu titlu de restituire preț în temeiul contractului constatat nul); a respins restul pretențiilor din cererea precizată a reclamantului; a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta B., împotriva încheierii civile din 5 octombrie 2016 și a sentinței civile nr. 185 din 5 aprilie 2018 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul civil nr. x/2015; a obligat pe pârâta B. să-i plătească reclamantului A. suma de 114.605,858 RON, cheltuieli de judecată parțiale în toate fazele procesuale, proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva deciziei civile nr. 396A din 19 octombrie 2022 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.

Recursul declarat de reclamant este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță.

Printr-o primă critică, a susținut că dispozițiile art. 1.635 C. civ. au fost aplicate greșit în ceea ce privește obligația de restituire doar a prețului.

În dezvoltarea acestei critici, a menționat că prin sentința nr. 1255 din 30 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr. x/2009 de Judecătoria Cluj-Napoca, irevocabilă prin decizia nr. 3592/R/2012 din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj s-a dispus anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 17 ianuarie 2001, prin care vânzătoarea B. i-a garantat pentru evicțiune pe cumpărători, garanție prevăzută de art. 1337 C. civ.. Astfel, contractul a fost anulat parțial, respectiv pentru suprafața de 3.250 mp, iar vânzătoarea B. este obligată să răspundă pentru evicțiune pentru suprafața evinsă.

A mai invocat recurentul-reclamant că, în temeiul art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune-interese, iar potrivit art. 1344 C. civ., vânzătorul este obligat la plata excedentului de valoare. Având în vedere că la data încheierii contractului, imobilul a fost evaluat la 28.000 USD, iar în prezent valoarea acestuia este de 217.261 EUR, conform raportului de expertiză, recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței dintre prețul actualizat al imobilului (82.256 USD) și valoarea de piață a acestuia (217.261 EUR).

Printr-o altă critică a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 6 alin. (5) C. civ., susținând că raportat la art. 4 din Legea nr. 71/2011, art. 6 alin. (2) și alin. (3) C. civ., în cauză sunt incidente dispozițiile vechiul C. civ., având în vedere că actul juridic a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Recursul declarat de pârâtă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., aceasta solicitând casarea deciziei recurate, iar în rejudecare să se respingă apelul intimatului, cu consecința menținerii soluției instanței de fond.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat soluția de admitere a cererii precizatoare a reclamantului, susținând că nu a existat o asemenea cerere, prin care reclamantul să fi solicitat repunerea sa în situația anterioară, în temeiul art. 1635 C. civ., ca urmare a constatării nulității vânzării.

A menționat că, potrivit deciziei de casare, nulitatea vânzării a produs efecte de la data încheierii contractului, atrăgând inaplicabilitatea dispozițiilor legale referitoare la garanția pentru evicțiune. Prin urmare, în aprecierea sa, "recalificarea" acțiunii drept acțiune în pretenții "specifice obligației de restituire din cadrul efectelor nulității" atrage încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2), art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (1), (2), (3) și a art. 501 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului.

În susținerea acestui argument a indicat și prevederile art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (4), (5), și (6) și art. 20 C. proc. civ.

Recurenta a mai precizat că dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi în niciun caz interpretate în sensul unei invitații obligatorii la nesocotirea unor norme procedurale imperative. Aceasta cu atât mai mult cu cât, calificarea unui act juridic nu este o chestiune de drept, ci una de fapt, implicând o analiză a probelor, adică a temeiniciei acțiunii, pe care instanța de recurs nu avea nicio îndreptățire să o facă, neîncadrându-se în niciunul din motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că a invocat în fața instanței de apel, în rejudecare, nulitatea cererii de chemare în judecată și a apelului declarat de reclamant, având în vedere că acesta nu a formulat pretenții întemeiate în fapt și în drept pe dispozițiile art. 1653 și următoarele C. civ., însă instanța nu a soluționat această cerere.

A mai criticat faptul că instanța de apel nu putea acorda reclamantului echivalentul prețului actualizat, de vreme ce acesta nu a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.

Totodată, recurenta a indicat ca decisivă soluția adoptată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin decizia nr. 1/2015.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța a omis să analizeze apărările formulate prin notele scrise (identice celor precizate în argumentarea motivului de recurs anterior), ignorând astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și dreptul la un proces echitabil.

Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare la 8 mai 2023, prin care a susținut că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1337 C. civ., întrucât prin decizia de casare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pretențiile sale sunt specifice obligației de restituire ca efect al nulității, care asigură repunerea părților în situația anterioară încheierii actului nul. De asemenea, a invocat că, în calitate de vânzător de bună-credință nu poate fi obligată la despăgubiri extinse pentru evicțiune.

Cu privire la al doilea motiv de recurs a invocat inadmisibilitatea, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece acesta nu a fost invocat prin apelul declarat de reclamant.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 noiembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 396A din 19 octombrie 2022 pronunțată Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A fixat termen la 27 februarie 2024 complet C5 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, având în vedere că ambele părți au exercitat calea de atac în cauză, în raport de motivele invocate și de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora. În acest sens, se constată că prin recursul formulat reclamantul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pârâta pe cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din același act normativ. Față de această constatare, Înalta Curte consideră că se impune a se analiza mai întâi motivele de recurs susținute de pârâtă, apoi pe cele arătate de reclamant, căci numai o hotărâre motivată și care nu este viciată ca urmare a nerespectării unor norme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității poate fi verificată din punct de vedere al modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material.

II.1. Recursul pârâtei.

Prin recursul exercitat, astfel cum mai sus s-a evidențiat, pârâta invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia și cu privire la celelalte apărări invocate.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că, din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurenta susține, în esență, că, deși prin notele scrise depuse cu ocazia rejudecării a arătat motivele pentru care se impunea ca instanța de apel să respingă apelul reclamantului și, în raport de dispozițiile art. 501 C. proc. civ., să aprecieze asupra limitelor efectelor obligatorii ale deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, aceste apărări au fost total ignorate de către instanță.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel(determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță) și ținând cont de cele statuate prin decizia de casare pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, a răspuns apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinarea la apel, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Astfel, pe de o parte, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma dovedirii condițiilor necesare pentru repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare încheiat între B., în calitate de vânzător, și C., în calitate de cumpărător, contract care fusese validat prin sentința civilă nr. 217/2001 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul civil nr. x/2001.

Pe de altă parte, cu referire la susținerile din recurs vizând faptul că decizia recurată nu cuprinde considerente prin care să se răspundă apărărilor formulate prin notele scrise, Înalta Curte costată că recurenta a înțeles greșit argumentația curții de apel. În acest sens, din analiza notelor scrise de referință(depuse la dosarul de apel în data de 10.10.2022 de către pârâta intimată B.) se reține că în cuprinsul acestora se fac adnotări pe marginea deciziei de casare pronunțată de ÎCCJ în primul ciclu procesual, respectiv asupra efectelor obligatorii pe care le poate produce aceasta și limitele acestor efecte.

Or, prin decizia pronunțată curtea de apel face referiri relevante asupra acestor aspecte, în funcție de care, raportat și la dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a stabilit limitele rejudecării, analizând și răspunzând implicit și susținerilor pârâtei invocate prin notele scrise de referință.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic adecvat, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în speța de față sunt îndeplinite.

În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, respectiv întâmpinarea la apel, dar și prin notele scrise invocate, Înalta Curte constată că susținerile afirmate și încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă categorie de critici subsumate de recurenta pârâtă motivelor de recurs reglementate prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aceasta a susținut, pe de o parte, că recalificarea de către instanța de apel a acțiunii reclamantului drept acțiune în pretenții specifice obligației de restituire din cadrul efectelor nulității s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2), art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (1), (2), (3) și art. 501 alin. (3), toate din C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, respectiv limitele efectelor obligatorii ale deciziei de casare, precum și a principiului disponibilității, respectiv contradictorialității, legiferate în cuprinsul art. 9 alin. (2) și art. 14 din același act normativ.

Pe de altă parte, în susținerea aceluiași motiv de recurs, recurenta a mai precizat că dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi interpretate în sensul unei "invitații obligatorii la nesocotirea unor norme procedurale imperative, aceasta cu atât mai mult cu cât calificarea unui act juridic nu este o chestiune de drept, ci una de fapt, implicând o analiză a probelor, adică a temeiniciei acțiunii, pe care instanța de recurs nu avea nicio îndreptățire să o facă, neîncadrându-se în niciunul din motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta a încadrat corect aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incidența acestuia nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Astfel, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că prin criticile analizate recurenta aduce în discuție și raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil, neregularitatea invocată de recurentă implicând încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care presupune că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, într-adevăr, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității (art. 14 alin. (4) C. proc. civ.).

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului, în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta se schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori se încalcă dublul grad de jurisdicție.

Or, în cauza de față, curtea de apel, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama și de dezlegările în drept date de către instanța de casare prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a pronunțat soluția suspusă cenzurii instanței de recurs în cauza de față.

Pe de altă parte, din perspectiva criticii vizând nerespectarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, Înalta Curtea remarcă faptul că, în considerarea dispozițiilor art. 14 alin. (4)-(6) și art. 224, ambele din C. proc. civ., cu ocazia rejudecării instanța de apel a pus în discuția părților calificarea necesară a acțiunii în sensul dezlegărilor obligatorii ale instanței de recurs, pârâta, prin apărător punând concluzii consistente asupra acestor aspecte astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri în fața curții de apel din 12.10.2022.

Criticile, ce conturează greșita valorificare de către instanța de apel a efectelor obligatorii ale deciziei nr. 271 din 8 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, deși corect încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuție încălcarea unor norme de procedură în materia efectelor casării, respectiv a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., nu pot fi reținute ca fondate.

Astfel, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Forța obligatorie a deciziei instanței de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar și este întrutotul compatibilă cu funcția principală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărei misiune primordială, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, constă în asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii de către celelalte instanțe judecătorești, conform competenței sale. De altfel, în măsura în care dezlegările în drept date de instanța de recurs nu ar fi obligatorii pentru instanța care va rejudeca în fond, ele ar fi în bună măsură lipsite de eficiență, existând riscul unei noi casări pentru aceleași motive, ceea ce ar afecta dreptul părților la o judecată într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Prin instanță de fond, în sensul acestei dispoziții legale și în contextul speței de față, se înțelege completul instanței de apel căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare în urma casării, fiind evident aplicabile, în mod corespunzător, prevederile procedurale aferentei fazei procesuale respective.

Din interpretarea sistematică, coroborată, a celor două dispoziții legale rezultă concluzia potrivit căreia cu prilejul rejudecării apelului se impune ca instanța de apel să aibă în vedere motivele invocate prin cererea de apel și apărările evidențiate prin întâmpinarea la apel, în măsura în care chestiunile respective nu au fost dezlegate definitiv prin decizia instanței de recurs.

În cauza de față, criticile relevante ale recurentei necesită identificarea problemelor de drept dezlegate de către instanța de recurs în primul ciclu procesual și, subsecvent, a limitelor în care trebuia să aibă loc rejudecarea.

Astfel, se constată că prin recursul soluționat prin decizia nr. 271 din 8 februarie 2022 Înalta Curte a fost învestită cu o calea de atac declarată împotriva deciziei instanței de apel din primul ciclu procesual prin care, consecutiv admiterii apelului incident declarat de pârâta B., s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea reclamantului A., ca fiind prescrisă.

În analiza legalității deciziei care a făcut obiectul recursului în dosarul finalizat prin decizia anterior menționată, respectiv pentru determinarea dispozițiilor legale incidente prescripției reținută de către instanța de apel, Înalta Curte a statuat că "ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care se constată nulitatea absolută parțială a unui contract de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată într-un proces început sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, iar ulterior este promovată o acțiune în pretenții, în scopul restituirii prestațiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desființat.", precum și că "Cert este că ceea ce se pretinde este o restituire a prestațiilor executate total în temeiul vânzării declarate a fi fost nulă absolut și aceasta apare a fi suficientă pentru determinarea momentului inițial al prescripției acțiunii condamnatorii, prin raportare la art. 2525 din noul C. civ..".

Prin urmare, se constată că, prin considerente decisive, Înalta Curte a stabilit cu autoritate de lucru judecat care trebuie să fie calificarea juridică exactă a acțiunii(respectiv că cererea reclamantului vizează obligarea pârâtei la restituirea prestațiilor executate în temeiul contractului declarat parțial nul), a constatat că, în raport de calificarea reținută, aceasta nu este prescrisă și a trimis cauza curții de apel pentru a fi judecată pe fond pretenția dedusă judecății, determinând în acest fel cadrul procesual în care va avea loc rejudecarea, iar aceste dezlegări sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare.

De asemenea, se remarcă faptul că fără temei susține recurenta că prin decizia de casare s-a calificat un act juridic(care într-adevăr reprezintă o chestiune de temeinicie ce scapă cenzurii instanței de recurs), cât timp prin hotărârea pronunțată Înalta Curte a dezlegat problema calificării cererii de chemare în judecată, ca formă de manifestare a acțiunii civile, iar nu cea a calificării unui act juridic civil ca izvor al raportului juridic concert dintre părți.

Totodată, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte consideră că procedând la dezlegarea efectivă a problemelor de drept supuse analizei, instanța de recurs nu a erodat în niciun fel drepturile procesuale ale părților, funcția recursului fiind tocmai aceea de a dezlega cu putere obligatorie problemele de drept incidente în speță, cum ar fi, de exemplu, corecta calificare juridică a faptelor litigioase, fapte cunoscute părților din actele de procedură îndeplinite de acestea pe parcursul judecății.

În acest context, se impune a se arăta că acele susțineri ale recurentei care pun în discuție procedura desfășurată în fața instanței de recurs care a pronunțat decizia de casare invocată nu pot fi analizate în cadrul procedural de față, decizia nr. 271 din 8 februarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție fiind definitivă și intrată în autoritatea de lucru judecat.

Din acest ultim punct de vedere, privit din perspectiva metodei de interpretare teleologică a normelor juridice, art. 501 alin. (1) C. proc. civ. reconfirmă principiul respectării puterii de lucru judecat a celor statuate deja definitiv judiciar, principiu fundamental al sistemului juridic național, enunțat în mod expres de art. 430 - art. 431 C. proc. civ. și recunoscut inclusiv pe plan juridic european, convențional.

Astfel, Înalta Curte observă că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61).

În egală măsură, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunțate în cauza nr. 4351/02 Amurăriței împotriva României, instanța de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenție, că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care dorește, între altele, ca soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligația de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiași subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

De asemenea, Curtea observă că și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a evidențiat importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (a se vedea exempli gratia Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C nr. 526/08, par. 26), instanța europeană statuând că această regulă fundamentală este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46).

Așadar, în lumina tuturor acestor considerente enunțate, Înalta Curte apreciază că efectul obligatoriu pentru instanța de rejudecare al deciziei de casare prin care de dezleagă cu caracter definitiv problemele de drept litigioase dintre părți constituie următorul element logic din lanțul căilor de atac interne de care dispun părțile în cauză, de natură a înlătura incertitudinea în ceea ce privește determinarea punctului final în litigiu, garantând în acest fel atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției.

În fine, printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs recurenta pârâtă invoca faptul că instanța de apel nu putea acorda reclamantului echivalentul prețului actualizat, de vreme ce acesta nu a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens, indicând ca având incidență în cauză soluția adoptată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii prin decizia nr. 1/2015.

Nici această critică, ce pune în discuție, dintr-o altă perspectivă, nesocotirea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, nu este aptă a determina casarea deciziei instanței de apel.

Astfel, Înalta Curte constată că prin decizia criticată instanța de apel admis în parte cererea precizată(s.n. căci reclamantul a depus o cereri precizatoare a acțiunii, în fața tribunalului, la 05.10.2015, respectiv 26.10.2015) formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta B. să-i plătească reclamantului suma de 19.482,2888 USD, în echivalent în RON la data plății, la cursul de schimb B.N.R. de la data plății efective (cu titlu de restituire preț în temeiul contractului constatat nul), fiind respinse restul pretențiilor reclamantului, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare se reține că pârâta nu a fost obligată la daune interese sub forma actualizării sumei a cărei restituire i s-a impus, astfel încât motivul de recurs invocat nu are fundament legal, decizia nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii nefiind aplicabilă cauzei.

II.2. Recursul reclamantului.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 6 alin. (5) C. civ., susținând că, raportat la art. 4 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 6 alin. (2) și alin. (3) C. civ., în cauză sunt incidente dispozițiile vechiul C. civ., având în vedere că actul juridic a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Motivul de casare analizat, deși corect încadrat de recurent în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are aptitudinea de a determina casarea hotărârii supuse controlului de legalitate în cauza de față după cum se va arăta în continuare.

Astfel, în considerentele precedente(vizând recursul pârâtei) s-a reținut că, în mod just, instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei în limitele stabilite prin decizia de casare și, ținând cont de aspectele dezlegate cu autoritate de lucru judecat de către instanța de recurs în primul ciclu procesual, prin soluția pronunțată a dat eficiență unuia dintre principiile care guvernează efectele nulității actului juridic civil, respectiv principiului repunerii părților în situația anterioară încheierii actului juridic anulat - restitutio in integrum - obligând pârâta să-i plătească reclamantului suma de 19.482,2888 USD, în echivalent în RON la data plății, la cursul de schimb B.N.R. de la data plății efective (cu titlu de restituire preț în temeiul contractului constatat nul).

Este real că pentru pronunțarea acestei hotărâri, în determinarea legii civile aplicabile, instanța de apel a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 6 alin. (5) din C. civ., respectiv art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., stabilind astfel că obligația de restituire a prestației executate este supusă legii "sub imperiul căreia s-a născut dreptul la repunerea părților în situația anterioară", respectiv noului C. civ.

Aceste statuări ale instanței de apel sunt eronate deoarece, pentru actul juridic, legiuitorul noului C. civ. a stabilit, ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci si pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C. civ. (reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât și din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 potrivit căruia "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa".

Potrivit art. 6 alin. (3) C. civ. și art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi. Așadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condițiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanță faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiție de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiție.

Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluțiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, în cazul de față C. civ. de la 1864 întrucât contractul constatat nul a fost încheiat la data de 17 ianuarie 2001 fiind astfel supus dispozițiilor acestui din urmă act normativ, în vigoare până la data de 01.10.2011 când a fost abrogat prin art. 230 lit. a) coroborat cu art. 220 alin. (1), ambele din Legea nr. 71/2011.

Cu toate acestea, Înalta Curte, remarcă faptul că efectele nulității unui act juridic civil sunt similare atât în sistemul C. civ. de la 1864, cât și în reglementarea noului C. civ. intrat în vigoare la data mai sus menționată.

În consecință, raportat la această ultimă constatare, Înalta Curte consideră că nu se impune casarea deciziei recurate întrucât recurentul nu a fost în nici un fel vătămat prin statuările instanței de apel referitoare la legea aplicabilă efectelor nulității câtă vreme aceste efecte sunt identice în ambele reglementări și presupun, printre altele, ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat să fie restituit, motivul de recurs analizat apărând astfel ca nefondat.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași caz de casare(art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurentul reclamant a susținut că dispozițiile art. 1.635 C. civ. au fost aplicate greșit în ceea ce privește obligația de restituire doar a prețului.

Acest motiv de recurs se vădește, de asemenea, a fi nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit motivului de nelegalitate anterior menționat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reglementarea de referință având în vedere situațiile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, deși a analizat textele de lege incidente speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Pe calea recursului de față, prevalându-se de motivul de casare anterior menționat, recurentul-reclamant a invocat, în esență, nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării și aplicării eronate a normelor legale în materia răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

Susținând această critică, recurentul ignoră, în mod nepermis, dezlegările asupra problemelor de drept date de către instanța de recurs prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, prin care s-a statuat că pretențiile concrete formulate de reclamant sunt cele specifice obligației de restituire din cadrul efectelor nulității, ce asigură repunerea părților în situația anterioară încheierii actului nul și nu se circumscriu condițiilor antrenării unei garanții contra evicțiunii, care presupune o transmitere a proprietății bunului vândut printr-un contract valabil încheiat, iar nu unul nul încă de la momentul încheierii lui.

Astfel, Înalta Curte constată că, deși demersul judiciar al recurentului reclamant are ca fundament juridic constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare încheiat la 17 ianuarie 2001 de pârâta B. cu soții C. și D., respectiv doar cu privire la terenul în suprafață de 3.250 m.p.din cei 3670 m.p. care au făcut obiectul contractului, prin sentința civilă nr. 1255 din 30 iunie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2009, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 208/A din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj și irevocabilă(la epoca litigiului) prin decizia civilă nr. 3592/R din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, cu toate acestea recurentul pretinde aplicarea în cauză a unor dispoziții legale specifice unei alte instituții juridice decât cea pe care se fundamentează cererea de chemare în judecată și a căror incidență nu se reține în cauză.

Prin urmare, față de cele arătate nici această critică nu poate fi primită, instanța de apel identificând, aplicând și interpretând corect dispozițiile legale incidente cauzei în raport de fundamentul juridic al pretenției reclamantului.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 396A din 19 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 aprilie 2024.