ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2099/2016

Prin sentința civilă nr. 5973 din 28 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC A. SA București în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA IFN, iar pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.760.000 lei reprezentând contravaloarea garanției datorate în baza scrisorii de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011 și la plata sumei de 51.205 lei cheltuieli de judecată. În argumentarea sentinței, instanța de fond a reținut în esență că, reclamanta a respectat atât prevederile art. 7.2 din Convenția nr. 90 din 13 octombrie 2008 - și din perspectiva prelungirii termenului de prezentare la plată a biletului la ordin întrucât prin actul adițional nr. 13 din 17 ianuarie 2012 SC B. SRL a prelungit termenul de prezentare la plată a biletelor la ordin pe întreaga perioadă a creditului - cât și pe cele ale scrisorii de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011 - prin care pârâtul s-a angajat față de bancă să garanteze rambursarea finanțării constând în linie de credit acordată de bancă beneficiarului SC B. SRL, valoarea maximă a garanției fiind de 4.760.000 lei.

Apelul formulat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA IFN București împotriva sentinței civile nr. 5973 din 28 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 1350 din 29 septembrie 2015. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în cauză este esențial dacă cererea de plată formulată de bancă către apelantă este sau nu supusă prevederilor art. 7.2. lit. e) din actul adițional nr. 5/2009 - cum a susținut apelanta sau prevederilor actelor adiționale nr. 6/2010 și nr. 7/2011 - cum a susținut intimata. În esență, s-a reținut că, la data de 05 iulie 2013, când s-a formulat cererea privind plata garanției de către bancă erau aplicabile dispozițiile art. 6.2.1 din contractul de credit, cum a fost modificat prin actul adițional nr. 123 din 17 ianuarie 2012 și în raport de care termenul de prezentare la plată a biletelor la ordin s-a prelungit pe întreaga perioadă a creditului, fiind astfel respectate prevederile art. 7.2 din convenția nr. 90 din 13 octombrie 2008 și sub acest aspect. S-a mai reținut că, în cauză, biletele la ordin au fost emise cu titlu de garanție pentru executarea obligațiilor contractuale iar completarea acestora s-a realizat după neexecutarea obligațiilor contractuale de către SC B. SRL, termenul de 3 ani curgând după această dată, privind neexecutarea obligațiilor contractuale de către SC B. SRL. Probele au relevat că intimata a transmis toate documentele necesare odată cu cererea de plată, documente prevăzute de art. 14 din scrisoarea de garantare, iar ulterior acestea au fost completate la cererea apelantei, intimata transmițând inclusiv comisionul suplimentar de garantare. Modul în care a fost modificat art. 6.2.1 din contractul de credit prin actul adițional nr. 13 din 17 ianuarie 2012 privind prelungirea termenului de prezentare, așa cum a reținut și instanța de fond, nu a prejudiciat-o pe apelantă, neefectuându-se de altfel nicio probă a vătămării sale sub acest aspect. Termenul de prezentare la plată a biletului la ordin relevat de art. 6.2.1 din actul adițional nr. 13/2012 la contractul de credit s-a prelungit până la achitarea integrală a creditului și nu numai până la 29 iunie 2012 cum a susținut apelanta, la data predării cu cererea de plată, respectiv 5 iulie 2013 apelanta nefiind decăzută din dreptul de mai introduce la plată biletul la ordin, cât timp acest termen de prezentare era prelungit de emitentul biletului la ordin. În concluzie, s-a reținut că probele au confirmat respectarea de către intimată atât a prevederilor convenției nr. 90 din 13 octombrie 2008, cât și pe cele ale scrisorii de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011, prin care intimata s-a angajat față de bancă să garanteze rambursarea finanțării constând în linie de credit acordată de bancă beneficiarului SC B. SRL, valoarea maximă a garanției fiind de 4.760.000 lei. Pentru aceste considerente, în baza art. 480 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul pârâtului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA IFN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA IFN a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată. În subsidiar, în cazul admiterii recursului, s-a solicitat repunerea părților în situația anterioară efectuării plății sumelor la care pârâtul a fost obligat prin sentința nr. 5973/2014 a Tribunalului București, sume ce au fost achitate la data de 13 noiembrie 2015. În motivarea recursului său, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu nesocotirea prevederilor convenționale încheiate între părți, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluționarea prezentei cauze, precum și a prevederilor Legii nr. 58/1934. Recurentul-pârât a arătat că motivul care a stat la baza respingerii cererii de plată a intimatei-reclamante l-a constituit nerespectarea de către aceasta a prevederilor art. 7.2 lit. e) din convenția nr. 90/2008, ca urmare a faptului că Banca nu a prevăzut în contractul de credit încheiat cu beneficiarul SC B. SRL prelungirea convențională la o durată egală cu cea a finanțării plus 3 ani a biletului la ordin cu scadența la vedere emis de beneficiarul garanției. Deși instanța de apel a constatat că este „esențial de reținut dacă cererea de plată formulată de către apelantă este sau nu supusă prevederilor art. 7.2. lit. e) din actul adițional nr. 5/2009 cum susține apelanta sau prevederilor actelor adiționale nr. 6/2010 și 7/2011 cum susține intimata”, în realitate instanța nu s-a mai pronunțat pe acest aspect. În continuare, instanța a făcut o confuzie între scrisoarea de garantare nr. 460/2011, emisă de către Fond în favoarea Băncii, în baza convenției nr. 90/2008, în care B. SRL nu are nicio calitate, și contractul de credit încheiat între Bancă și SC B. SRL. De altfel, se poate observa că instanța de apel a făcut o confuzie între prevederile convenției nr. 90/2008 - încheiată între părțile litigante - și prevederile contractului de credit - încheiat între reclamantă și SC B. SRL. Prelungirea convențională a termenului de introducere la plată a biletului la ordin trebuia prevăzută în mod expres în contractul de credit încheiat între Bancă și SC B. SRL. În speță, biletul la ordin nu este un bilet la ordin în alb, ci un bilet la ordin cu scadența la vedere, iar conform art. 37 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, „cambia la vedere este plătibilă la prezentare. Ea trebuie prezentată spre plată în termen de un an de la data sa. Trasatorul poate reduce sau prelungi acest termen”. Recurentul a susținut că prevederile Legii nr. 58/1934 stabilesc în mod expres faptul că trăgătorul - în speță SC B. SRL - poate reduce sau prelungi termenul de introducere la plată a biletului la ordin - în speță, prin prevederea termenului în contractul de credit, și nicidecum prin prevederea acestuia în convenția nr. 90/2008 încheiată între Bancă și Fond, în care trăgătorul SC B. SRL nu are nicio calitate. Faptul că instanța a făcut o confuzie și nu a înțeles în mod concret mecanismul garanțiilor emise de către Fond, reiese și din considerentele sale, prin care s-a reținut că scrisoarea de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011 a fost emisă în condițiile prevăzute de art. 6.2.1 din contractul de credit cum a fost modificat prin actul adițional nr. 13/2012, în vigoare la data de 5 iulie 2013 când banca a solicitat plata garanției. Sub acest aspect, s-a arătat că scrisoarea de garantare nu a fost emisă în condițiile prevăzute de art. 6.2.1 din contractul de credit, ci în condițiile prevăzute de convenția nr. 90/2008, scrisoarea fiind emisă de către Fond anterior încheierii actului adițional nr. 13 din 17 ianuarie 2012 la contractul de credit. Prin urmare, refuzul său - al pârâtului - la plata garanției asumate este întemeiat pe conduita culpabilă a SC A. SA în calitatea sa de creditor garantat. Finanțatorul SC A. SA s-a obligat convențional ca în schimbul plății garanției, să transmită un bilet la ordin în condițiile prevăzute de art. 7.2. lit. e) din convenția nr. 90/2008, modificată prin actul adițional nr. 5, având în vedere că Banca nu a depus contractele de fidejusiune, așa cum prevedea actul adițional nr. 7 la convenție. La data de 5 iulie 2013, când biletul la ordin a fost predat Fondului împreună cu cererea de plată, acesta nu mai putea fi introdus la plată, fiind lipsit de caracterul său de titlu de credit încă din luna ianuarie 2013. Or, în condițiile în care biletul la ordin transmis nu mai putea fi introdus la plată, la data depunerii cererii de plată de către SC A. SA, recurentul a arătat că este împiedicat să fructifice dreptul său rezultat din titlu, fiind incidentă situația prevăzută de art. 2315 C. civ. Titlurile de valoare, adică inclusiv biletul la ordin emis de către SC B. SRL și transmis de către Bancă în original împreună cu cererea de plată sunt guvernate de „principiul formalismului”, ceea ce înseamnă că pentru a putea fi valorificate ca și titluri de credit, trebuie să respecte toate condițiile de formă prevăzute de lege. Recurenta a mai arătat că instanța trebuia să se pronunțe asupra respectării sau nerespectării prevederilor convenționale și legale, și nu să facă aprecieri în legătură cu oportunitatea plății garanției de către Fond. Răspunderea Băncii pentru nedepunerea biletului la ordin, titlul Fondului, în forma la care s-a angajat convențional, trebuia analizată de către instanță pornind de la diligența pe care un profesionist în sistemul financiar-bancar ar fi trebuit să o manifeste. Instanța a interpretat în mod greșit prevederile Legii nr. 58/1934, întrucât a făcut o confuzie între termenele legale de 3 ani prevăzute de norma evocată și termenul de 3 ani stabilit prin convenția nr. 90/2008, neprecizând despre care termen de 3 ani este vorba. Termenul de introducere la plată a biletului la ordin prezentat de către Bancă nu putea fi prelungit convențional prin acordul Fondului și al Băncii exprimat în cuprinsul convenției nr. 90/2008, ci prin acordul trăgătorului SC B. SRL, așa cum prevede în mod expres Legea nr. 58/1934. Nici prima instanță și nici instanța de apel nu au precizat în hotărârile emise, la care termen de 3 ani se referă, având în vedere că un astfel de termen nu a fost prevăzut în contractul de credit încheiat între Bancă și SC B. SRL, deși reclamanta avea această obligație. Recurentul a mai arătat că Banca a încercat să-și acopere propria culpă, susținând că menționarea termenului de 3 ani nu trebuia prevăzută. O altă critică vizează modul în care a fost interpretată sintagma „întreaga perioadă a creditului”, recurentul arătând că în opinia sa această interpretare dată atât de Bancă cât și de instanță este nelegală și neîntemeiată având în vedere prevederile Legii nr. 58/1934, precum și faptul că, dacă, s-ar agrea o astfel de interpretare, există ipoteza conform căreia SC B. SRL sau garanții săi nu ar achita niciodată debitul ce derivă din contractul de credit, iar Fondul ar putea să introducă la plată biletul la ordin și după 20 ani, situație care contravine principiului securității raporturilor juridice și principiului echității. Concluzionând, recurentul-pârât a susținut că decizia recurată este nelegală sub aspectul reținerii ca fiind îndeplinite și respectate prevederile convenției nr. 90/2008 și cele ale scrisorii de garantare nr. 460/2011.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata -reclamantă SC A. SA a invocat excepția nulității recursului, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 18 octombrie 2016, instanța a respins excepția nulității recursului și a dispus admiterea în principiu a recursului formulat în cauză.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte urmează să admită recursul pârâtului, urmând să dea eficiență prevederilor art. 497 C. proc. civ., care instituie regula casării cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Raporturile juridice dintre părțile litigante derivă din convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 90 din 13 octombrie 2008, în baza căreia a fost emisă scrisoarea de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011, potrivit căreia pârâtul F.N.G.C.I.M.M. SA IFN a acordat o garanție financiară în sumă maximă de 4.760.000 lei pentru contractul de linie de credit (credit revolving) din 3 iulie 2008 încheiat între A. SA și beneficiara SC B. SRL. Această convenție încheiată între părțile litigante a fost modificată și completată cu mai multe acte adiționale, și anume nr. 5 din 19 august 2009, nr. 6 din 17 noiembrie 2010 și nr. 7 din 16 februarie 2011. Totodată, contractul de credit revolving a fost modificat și completat prin actele adiționale nr. 1-11, nr. 12 din 24 august 2011 și nr. 13 din 17 ianuarie 2012. Chestiunea litigioasă poartă asupra sumei de 4.760.000 lei reprezentând contravaloarea garanției emisă prin scrisoarea de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011, reclamanta A. SA solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului F.N.G.C.I.M.M. SA IFN la plata acesteia, în conformitate cu prevederile art. 7.2 din Convenție. Totodată, la baza demersului judiciar al reclamantei A. SA se află refuzul cererii de plată de către pârâtul F.N.G.C.I.M.M. SA IFN, în argumentarea căruia acesta a invocat nerespectarea prevederilor art. 7.2 lit. e) din convenție, în forma modificată prin actul adițional nr. 5/2009, prin care se statuează că cererea de plată se transmite însoțită de bilet la ordin emis de Beneficiar în favoarea Finanțatorului, cu scadența la vedere, fără protest, al cărui termen de prezentare la plată a fost prelungit convențional la o durată egală cu cea a finanțării plus 3 ani. Divergența poartă asupra biletului la ordin emis cu titlu de garanție pentru executarea obligațiilor, în data de 17 ianuarie 2012, de către beneficiarul SC B. SRL și girat de A. SA fără drept de regres în favoarea F.N.G.C.I.M.M. SA IFN. Astfel, pe de o parte, reclamanta A. susține că acest titlu este un bilet la ordin în alb, stipulat fără protest, avalizat de asociatul C., valabil prin prisma prevederilor contractului de linie de credit dintre A. și beneficiara SC B. SRL, modificat prin actul adițional nr. 13 din 17 ianuarie 2012, prin care, potrivit noului conținut al art. 6.2.1, emitentul a împuternicit expres Banca să-l completeze la data scadenței sau în orice moment, cu suma corespunzătoare reprezentând suma totală datorată de acesta în baza contractului de credit, clientul (SC B. SRL) prelungind termenul de prezentare la plată a biletului la ordin pe întreaga perioadă a creditului. De cealaltă parte, pârâtul F.N.G.C.I.M.M. SA IFN reclamă faptul că titlul în discuție este un bilet la ordin cu scadența la vedere, ce nu mai putea fi introdus la plată, la data de 5 iulie 2013, dată la care a fost predat Fondului, ca urmare a nerespectării de către reclamantă a obligației de prelungire convențională a termenului de introducere la plată a biletului la ordin pe durata finanțării plus 3 ani în contractul de credit încheiat cu beneficiarul SC B. SRL, astfel cum s-a obligat prin art. 7.2 lit. e) din convenția nr. 90/2008. Prin urmare, Banca era obligată să pună la dispoziția sa un bilet la ordin valabil, care să poată fi introdus pe circuitul bancar, iar în final acesta să constituie un titlu executoriu împotriva emitentei și avalistului. Ca atare, într-o astfel de stare de divergență, interpretarea clauzelor din convenție coroborate cu normele legale incidente cauzei, precum și împrejurările speței, revine instanțelor de judecată. Mecanismul garanțiilor emise de către pârâtul F.N.G.C.I.M.M. SA IFN pentru instrumentele de finanțare contractate de la bănci sau din alte surse constă în preluarea riscului de neplată de către beneficiarul creditului a obligațiilor contractuale convenite cu instituția de credit, în baza unor convenții de lucru, în care sunt prevăzute obligațiile părților semnatare, valoarea și modul de plată al comisionului de garantare, calculul și modalitatea de plată a garanției acordate. Astfel, în cazul neachitării creditului de către beneficiarul acestuia, finanțatorul (Banca) solicită Fondului, în calitate de fidejusor, plata garanției în raport cu prevederile Convenției și cele ale scrisorii de garanție, urmând ca Fondul să își recupereze de la debitor suma plătită băncii cu aplicarea art. 1669-1670 C. civ. și a procedurilor de executare prevăzute de lege. La momentul plății garanției, Banca este obligată să pună la dispoziția Fondului mai multe documente, printre care și un bilet la ordin valabil și completat, conform prevederilor convenției și celor ale scrisorii de garanție, această plată a garanției putând fi făcută numai după prezentarea în integralitatea lor astfel cum părțile s-au obligat. În cauză, acest mecanism al garanțiilor emise de către Fond nu a fost pe deplin analizat de către instanța de control judiciar, aspect ce a condus la pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea normelor de drept material, constând în nesocotirea prevederilor convenționale încheiate între părți, precum și a prevederilor Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, în soluționarea cauzei instanța de apel nu a manifestat un rol activ în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., în sensul că aceasta nu s-a pronunțat asupra criticilor invocate sub aspectul respectării sau nerespectării prevederilor convenționale și legale, limitându-se la simple aprecieri asupra situației de fapt constând în considerații cu caracter general. În acest sens, din considerentele deciziei se observă că deși instanța de apel a reținut că esențial în rezolvarea litigiului este dacă cererea de plată este sau nu supusă prevederilor art. 7.2 lit. e) din convenție modificată prin actul adițional nr. 5/2009 - cum a susținut pârâtul - sau prevederilor actelor adiționale nr. 6/2010 și nr. 7/2011 - cum a susținut reclamanta -, în realitate instanța nu s-a mai pronunțat asupra acestui aspect. De asemenea, în analiza făcută de către instanța de apel se observă că aceasta a făcut o confuzie între prevederile convenției - nr. 90/2008 - încheiată între părțile litigante și prevederile contractului pentru linie de credit - din 3 iulie 2008 - încheiat între A. SA și SC B. SRL, instanța dând eficiență clauzelor contractuale dintre aceștia din urmă, respectiv art. 6.2.1 modificat prin actul adițional nr. 13/2012, reținând că acesta ar fi fost înțelegerea părților litigante, în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ. În ceea ce privește divergența purtată asupra biletului la ordin cu privire la forma și modalitatea de emitere a acestuia, prezentată pe larg în motivele de apel, se observă că instanța de control judiciar a omis să cerceteze acest motiv de apel. De altfel, în sprijinul acestui motiv de apel pârâtul a invocat nerespectarea prevederilor Legii nr. 58/1934 de către prima instanță, arătând că s-a făcut confuzie între termenele de 3 ani prevăzute de legea evocată și termenul de 3 ani prevăzut în convenție, în argumentarea căruia pârâtul a arătat că i-a fost pus la dispoziție un titlu ce nu poate fi introdus în circuitul bancar, ca urmare a nerespectării de către reclamanta A. SA a obligației prelungirii convenționale a termenului legal de introducere la plată a biletului la ordin emis de către beneficiarul creditului, astfel cum s-a obligat prin art. 7.2 lit. e) din convenție. Aceste norme legale - Legea nr. 58/1934 -, precum și Norma-cadru nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, cu modificările și completările ulterioare nu au făcut obiectul cercetării instanței de apel în raport cu obiectul cauzei, nefiind analizate deloc, în contextul în care biletul la ordin în discuție este supus principiului formalismului, iar pentru a putea fi valorificat ca și titlu de credit trebuie să respecte condițiile de formă prevăzute de lege. Toate aceste aspecte, esențiale în soluționarea cauzei, nu au fost puse în discuție de către instanța de apel, deși în virtutea caracterului devolutiv avea obligația de a verifica împrejurările de fapt relevate de părți, astfel că a lăsat nelămurite aspecte esențiale în soluționarea cauzei referitoare la cauzele și împrejurările ce au stat la baza refuzului cererii de plată privind contravaloarea garanției în sumă de 4.760.000 lei, emisă prin scrisoarea de garantare nr. 460 din 14 iulie 2011, în baza convenției nr. 90/2008. Este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 parag. 1 C.E.D.O., întrucât, conform jurisprudenței C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Dat fiind că, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte nu poate analiza dacă instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a legii privind raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care, în speță devin incidente dispozițiile art. 497 C. proc. civ., recursul urmând a fi admis, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel urmează a analiza potrivit art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. cauza sub toate aspectele invocate atât de reclamantă cât și de pârât sub formă de apărări, inclusiv critica vizând modul de interpretare a sintagmei întreaga perioadă a creditului referitoare la prelungirea termenului de prezentare la plată a biletului.