ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2928/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2928/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică din 4 octombrie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I - Obiectul cauzei și hotărârea

primei instanțe.

înregistrată la data de 17 iunie 2010 pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC R. SA Bârlad a solicitat obligarea

pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) la

restituirea sumei de 284.475,0754 lei (Ron) achitată pârâtei prin OP nr. 2932

din 22 decembrie 2004, plată pe care reclamanta o consideră nedatorată.

În expunerea circumstanțelor de fapt și

de drept care o îndreptățesc să solicite restituirea sumei pretinse ca

nedatorată, reclamanta a arătat următoarele:

În anul 1994 a contractat un credit

extern de la B.I.C. Japonia în valoare de 1.076.950.000 JPY, credit garantat de

Statul Român prin Ministerul de Finanțe în baza convenției de garantare nr. 80569

din 15 februarie 1995 plata urmând să se facă în 10 rate semestriale în

perioada martie 1997 – septembrie 2001.

Potrivit reclamantei, urmare

privatizării societății în anul 2000 și înlesnirilor la plată de care a

beneficiat în baza H.G. nr. 655/2000, societatea a achitat integral datoria

față de statul român respectiv suma de 34.509.928.932 Rol achitată Ministerului

Finanțelor și suma de 51.764.893.395 Rol achitată pârâtei din prezenta cauză A.V.A.S.

București care prin contractul de cesiune de creanță nr. 15 încheiat la 28

iunie 2002 a preluat de la Ministerul Finanțelor creanța față de societate.

În acest sens, reclamanta arată că

printr-o hotărâre judecătorească – decizia comercială nr. 110 din 27 februarie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, rămasă

irevocabilă prin decizia nr. 807 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat inexistența unei datorii a societății față de pârâta A.V.A.S.

privind sumele ce au făcut obiectul contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002

modificat prin actul adițional nr. 1 din 15 decembrie 2005 încheiat între

Ministerul Finanțelor Publice în calitate de cedent și A.V.A.S., în calitate de

cesionar.

Potrivit reclamantei, în raportul de

expertiză dispus de instanță în vederea soluționării litigiului finalizat prin

decizia comercială nr. 110/2008, raport care a vizat verificarea tuturor

plăților efectuate de societate către Ministerul de Finanțe și A.V.A.S., s-a

reținut că societatea a plătit comisionul de risc în sumă de 284.475,0754 Ron

în anul 2000 către Ministerul de Finanțe și ulterior, a doua oară, în anul 2004

prin OP nr. 2932 către A.V.A.S., sumă virată în plus și nedatorată.

În drept reclamanta și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 992, art. 993 C. civ. și pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză, context legal care impune în opinia sa obligarea A.V.A.S.

la restituirea sumei încasate fără drept, respectiv fără o justificare legitimă.

formulată la data de 5 iulie 2010 a invocat în apărare excepția necompetenței

funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Iași

pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, excepția prescripției dreptului

material la acțiune în raport de dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 și

pe fond netemeinicia cererii.

administrativ, prin Încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2010 admite

excepția necompetenței sale funcționale și în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998

transpune cauza la secția comercială a aceleiași instanțe.

comercială, examinând cu prioritate excepțiile invocate de reclamantă respectiv

excepția necompetenței materiale a secției comerciale în raport de dispozițiile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și excepția necompetenței teritoriale a

curții în raport de dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, prin sentința

comercială nr. 3 pronunțată la 8 noiembrie 2010, respinge excepția

necompetenței materiale a curții de apel ca instanță comercială și admite

excepția necompetenței teritoriale cu consecința declinării cauzei în favoarea

Curții de Apel București, secția comercială, în a cărei rază teritorială se

află sediul pârâtei A.V.A.S.

V-a comercială, astfel investită, prin Încheierea de ședință din data de 26

ianuarie 2011 respinge excepția necompetenței sale materiale reiterată de

reclamantă constatând că litigiul dintre părți își are izvorul în raporturile juridice

comerciale derulate de acestea, iar prin sentința comercială nr. 20 din 23

februarie 2011 respinge acțiunea reclamantei ca prescrisă.

În argumentarea acestei soluții,

Curtea de apel , ca primă instanță, se întemeiază pe dispozițiile art. 49 alin.

(1) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată potrivit cărora termenul de prescripție

a acțiunilor îndreptate împotriva A.V.A.S. este de 6 luni de la data la care

s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază

acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau

încheierii actului.

Față de circumstanțele cauzei, respectiv

plata nedatorată pretinsă de reclamanta prin OP nr. 2932 din 22 decembrie 2004 și

data rămânerii irevocabile a deciziei comerciale nr. 110/2008 (11 martie 2009) instanța

constată că atât termenul subiectiv de 6 luni, cât și cel obiectiv de 12 luni

erau împlinite la data introducerii acțiunii 17 iunie 2010, excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă fiind pe deplin

întemeiată.

II - Recursul.

reclamanta a declarat recurs, la data de 8 aprilie 2011, în termen legal,

solicitând desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței competente Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ.

Recurenta și-a întemeiat criticile

aduse hotărârii primei instanțe pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 3 C. proc. civ. vizând încălcarea competenței de ordine publică; art. 304

pct. 8 C. proc. civ. referitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății și art. 304 pct. 9 vizând aplicarea greșită a legii, în dezvoltarea

cărora a susținut următoarele:

6.1. Instanța de fond a încălcat

normele de procedură cu privire la competența de ordine publică, deoarece în

raport de temeiul de fapt al cererii, respectiv refuzul autorității publice (

A.V.A.S.) de a soluționa favorabil solicitarea de restituire a sumei de bani

plătită fără a fi datorată, și de temeiul de drept material, art. 992, art. 993

și art. 1092 C. civ., competența de soluționare aparține instanței de

contencios administrativ.

Potrivit recurentei, refuzul

soluționării cererii de restituire din partea A.V.A.S., ca autoritate publică a

Statului, poate fi asimilat unui act administrativ unilateral, supus cenzurii

instanței de contencios administrativ.

6.2. Sub un al doilea motiv, recurenta

arată că raportul juridic dedus judecății, nu este un raport obligațional

rezultat din încheierea actului de preluare a creanței de către A.V.A.S., ci

este generat de săvârșirea unui act juridic licit – plata nedatorată.

În același sens, recurenta susține că

dreptul valorificat în prezenta cauză și obligația corelativă nu se încadrează

în obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 51/1998 care vizează numai

valorificarea activelor și creanțelor de către A.V.A.S. și nu valorificarea

creanțelor pe care un subiect de drept privat le afirmă față de A.V.A.S.

Concluzionând, recurenta arată că

acțiunea sa nu se încadrează în categoria cererilor reglementate de art. 45 din

O.U.G. nr. 51/1998 și pe cale de consecință nu este supusă termenelor de

prescripție speciale reglementate de actul normativ, ci termenului de 5 ani

reglementat de art. 135 C. proc. fisc., sau termenului general de prescripție

de 3 ani.

16 iunie 2011 intimata pârâtă A.V.A.S. și-a exprimat punctul de vedere

referitor la cererea de recurs promovată de recurente în sensul respingerii

recursului ca nefondat. În esență intimata a arătat că suma de bani pretins

nedatorată a fost achitată în baza contractului de cesiune de creanță convenit

cu Ministerul Finanțelor raporturile dintre părți fiind guvernate de

dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, în raport de care termenul de prescripție

special de 6 luni a fost depășit.

III. Înalta Curte verificând sentința

atacată în raport de criticile formulate și având în vedere și dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ. incidente în cauză, constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează.

jurisdicției de contencios administrativ

8.1. Materia contenciosului

administrativ este definită în art. 1 din Legea nr. 554/2004 modificat care

prevăd că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său un

interes legitim, de către de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal al unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată.

Totodată,

în sensul legii contenciosului administrativ [art. 2 alin. (1) lit. b)]

noțiunea de autoritate publică semnifică orice organ al statului sau al unităților

administrativ teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru

satisfacerea unui interes public astfel cum este definit în art. 2 lit. c) ca

fiind interesul care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare.

Prin

urmare sunt supuse jurisdicției contenciosului administrativ litigiile privind

anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ,

emis de o autoritate publică în regim de putere publică, sau nesoluționarea în

termen ori refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri de către

autoritatea publică, ca putere publică, în sfera sa de activitate

administrativă.

În

cauză, raporturile dintre părți nu sunt raporturi de drept administrativ

respectiv raporturi reglementate de normele dreptului administrativ, în

legătură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației

publice, deoarece nici una din trăsăturile esențiale care caracterizează

raporturile de drept administrativ nu se regăsesc în cauză , respectiv unul din

subiectele raportului să fie purtător al autorității publice, determinând, în

condițiile legii, un anumit comportament pentru celălalt subiect, în regim de

putere publică.

8.2.-

Cu privire la natura raporturilor dintre părți și dispozițiile legale

aplicabile.

Raporturile

dintre societatea reclamată și pârâta A.V.A.S. își au izvorul în contractul de

cesiune de creanță nr. 15/2002 încheiat între Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S.

având ca obiect preluare de către A.V.A.S. a creanței deținute de Ministerul

Finanțelor asupra debitorului cedat, SC R. SA Bârlad, rezultate din executarea

garanției emise de stat pentru împrumutul extern contractat de societate în

anul 1994.

A.V.A.S.

în cadrul raporturilor stabilite cu debitorul cedat nu acționează ca o

autoritate publică în sensul Legii nr. 554/2004, ci în îndeplinirea

atribuțiilor sale principale prevăzute în art. 12 din O.U.G. nr. 51/1998 modificată

respectiv preluarea unor creanțe comerciale în vederea valorificării lor prin

modalitățile prevăzute în același act normativ.

În

acest sens, O.U.G. nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a A.V.A.S.,

definește A.V.A.S. ca o instituție de specialitate a administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului care îndeplinește

atribuțiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, administrează participațiile

Statului în calitate de asociat/acționar la societățile comerciale aflate în

portofoliul său, monitorizează modul în care au fost respectate clauzele

contractelor de privatizare potrivit O.G. nr. 25/2002, dispoziții care nu o pot

califica sau asimila unei autorități publice, potrivit art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

8.3.

Se impune a preciza, în acest punct al analizei raporturilor dintre părți, că

recurenta reclamantă și-a fundamentat acțiunea ce formează obiectul prezentului

dosar, respectiv restituirea sumei achitată A.V.A.S., în baza contractului de

cesiune, sumă reprezentând comisionul la fondul de risc, pe statuările

irevocabile conferite de decizia comercială nr. 110 din 27 februarie 2008 a

Curții de Apel București referitoare la inexistența unei datorii a societății

reclamante față de pârâta A.V.A.S. privind sumele din contractul de cesiune de

creanță nr. 15/2002 modificat prin actul adițional nr. 1/2005.

8.4.

Or, litigiul finalizat prin decizia comercială nr. 110/2008 a fost soluționat

de Curtea de Apel București, secția comercială, ca litigiu comercial, în baza

dispozițiilor speciale din O.U.G. nr. 51/1998, art. 45, chestiunea competenței

curții de apel, ca primă instanță și naturii comerciale a litigiului, a făcut

obiectul examinării cererii din această perspectivă, dezlegarea dată de Curtea

de Apel, secția comercială, ca primă instanță fiind confirmate de instanța de

recurs prin decizia nr. 807 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială.

8.5.

Așa fiind, cum prezenta acțiune este o consecință a celor statuate în litigiul

finalizat prin decizia nr. 110/2008, așa cum reclamanta arată

in terminis

în cuprinsul cererii, a supune acest litigiu unei alte jurisdicții decât cea

comercială, apare lipsit de orice fundament logico juridic.

Distinct

de acestea prin decizia comercială nr. 110/2008 s-a statuat în mod irevocabil

asupra naturii comerciale a raporturilor dintre părți și a dispozițiilor

speciale aplicabile respectiv O.U.G. nr. 51/1998 în legătură cu sumele ce au

făcut obiectul contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 dedus judecății și

prin urmare o interpretare consecventă a raporturilor dintre părți impune același

raționament și aceeași soluție cu privire la natura litigiului de față și

dispozițiile legale aplicabile.

8.6.

Altfel spus, cererea formulată de recurenta reclamantă privind restituirea unei

sume de bani achitată în baza contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 și

nedatorată, se încadrează în dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 care

se referă la „cereri de orice natură privind drepturi și obligații în legătură

cu activele preluate de A.V.A.S., cereri supuse unui termen special de

prescripție reglementat de art. 49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a

cunoscut dar trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază.

În

raport de acest termen special de prescripție, acțiunea formulată la data de 17

iunie 2010, se situează în afara termenului de prescripție luând în considerare

ca început al curgerii termenului data de 11 martie 2009 reținută de prima

instanță, în condițiile în care recurentului în propria cale de atacat nu i se

poate crea o situație mai grea.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ.

va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC R. SA BÂRLAD împotriva sentinței comerciale nr. 20 din 23

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2011.