ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2951/2010

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 30 mai 2008, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pârâta SC V. SA București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 585.205,01 lei, reprezentând 248.410 lei, rata nr. 3 restantă, conform contractului din 2004, 234.698,50 lei, dobândă calculată până la scadența ratei nr. 3-31 decembrie 2006 și 102.094,51 lei, penalitățile calculate până la data de 15 februarie 2008 la nivelul dobânzilor percepute pentru neplata la termen a creanțelor bugetare, conform art. 4 din contract.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata în continuare a sumelor reprezentând dobânzi și penalități, până la plata integrală a sumei totale cu titlu de rată. Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei la întreprinderea demersurilor necesare în vederea declanșării procedurii legale privind emiterea unui ordin comun care să conțină înlesnirile la plată, de care beneficiază pârâta conform art. 8.4. din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni din 13 decembrie 2002. Prin sentința comercială nr. 3049 din 23 februarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea restrânsă formulată de reclamanta – pârâtă, obligând pârâta la plata sumei de 176.371,10 lei, reprezentând penalități de întârziere.

Instanța de fond a respins cererea reconvențională ca nefondată. Prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2008, tribunalul a respins excepția lipsei concilierii prealabile formulată de pârâta – reclamantă, iar prin încheierea din data de 20 octombrie 2009, instanța de fond a respins și excepția autorității de lucru judecat invocată de reclamanta – pârâtă cu privire la cererea reconvențională.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că la data de 13 decembrie 2002, între părți, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare acțiuni, pârâta – reclamantă obligându-se să-i plătească reclamantei – pârâte sumele datorate cu titlu de dividende acesteia, pentru anul 2001. Ca urmare a neachitării acestor sume, părțile au încheiat contractul din 2004, prin care au stabilit eșalonarea în 3 rate a sumelor datorate de pârâta – reclamantă conform contractului din 2002, fiecare rată incluzând, conform art. 1 din contractul din 2004, și dobânda datorată pentru dividende de la scadență și până la scadența nou convenită în contractul din 2004. La data de 15 ianuarie 2009, reclamanta – pârâtă și-a restrâns acțiunea introductivă de instanță, arătând că pârâta – reclamantă a achitat sumele datorate cu titlu de rata nr. 3 și dobânda aferentă, conform O.P.

din 19 decembrie 2008, astfel încât solicită obligarea pârâtei – reclamante la plata sumei de 176.371,10 lei reprezentând penalități de întârziere la plata ratei nr. 3, de la 31 decembrie 2006 și până la 1 decembrie 2008. Conform art. 4 din contractul din 2004, părțile au convenit ca întârzierea plății ratelor la scadența nou convenită să determine obligarea pârâtei – reclamante la plata penalităților de întârziere egale cu dobânda datorată pentru neplata creanțelor bugetare. Tribunalul a respins apărările pârâtei – reclamante privind interdicția cumulului dobânzilor cu penalitățile de întârziere, întrucât, în speță, este vorba de daune pentru întârziere calculate pentru perioade diferite și pornind de la baze de calcul diferite.

Cu privire la cererea reconvențională, tribunalul a reținut că reclamanta a demarat procedurile pentru inițierea unui ajutor de la stat pentru pârâtă, demersuri concretizate în emiterea Deciziei 161/2006 de către Consiliul Concurenței, act prealabil necesar pentru acordarea oricărui ajutor de la stat. Totodată, s-a reținut că, prin încheierea contractului din 2004, A.V.A.S. a fost de acord cu eșalonarea unor plăți restante ale pârâtei și cu înlocuirea penalităților cu dobânda legală, mai mică decât penalitățile de întârziere, astfel încât au fost respectate și dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, în vigoare la data încheierii actului adițional. Tribunalul a respins apărarea pârâtei privind aplicarea dispozițiilor H.G.

nr. 577/2002, având în vedere data scadenței obligației de plată aferentă anului 2001 – 31 decembrie 2001. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta – reclamantă, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii reconvenționale și respingerea acțiuni principale. Prin decizia nr. 528 din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul pârâtei – reclamante.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că motivul de apel privind greșita admitere a acțiunii principale, față de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, care prevăd ca totalul penalităților în decontare să nu depășească cuantumul creanței solicitate, este nefondat, întrucât stipularea contrariului în contractul părților - ca excepție de la regula inițiată, nu trebuie înțeleasă în sensul prevederii în mod expres în cuprinsul contractului că penalitățile pot depăși cuantumul sumei, ci orice clauză din cuprinsul căreia rezultă efectiv acest fapt. Or, în speță, părțile au convenit în art. 4 din contractul din 2004, ca penalitățile să se plătească pe perioada dintre data scadenței ratei și data plății efective.

Cu privire la neîndeplinirea de către A.V.A.S. a demersurilor necesare pentru ca apelanta – pârâtă să beneficieze de înlesniri la plată, curtea de apel a reținut că strategia de privatizare a apelantei a fost cuprinsă în H.G. nr. 1112/2000, care prevedea acordarea înlesnirilor doar pentru creanțele bugetare, iar nu și pentru creanțele proprii A.V.A.S., cazul dividendelor solicitate prin acțiunea introductivă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta – pârâtă, criticând decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9, motive ce pot fi subsumate astfel: - instanțele de fond nu au avut în vedere faptul că reclamanta – a precizat în mod constant că suma de 234.698,50 lei reprezintă dobânzi calculate asupra întregului debit eșalonat conform Convenției din 2004, iar nu doar cu privire la rata nr. 3 astfel cum au reținut tribunalul și Curtea de Apel; - instanțele au interpretat greșit natura juridică a contractului din 2004, care este un veritabil contract de împrumut, iar nu un contract de înlesnire la plată; - instanțele, prin acordarea penalităților de întârziere reclamantei, au încălcat principiul privind cumulul dobânzilor cu penalitățile de întârziere, principiu stabilit și prin decizia în interesul Legii nr. 11/2005, întrucât după scadență, recurenta a fost obligată și la dobânzi și la penalități de întârziere; - acțiunea reclamantei de obligarea a pârâtei la penalitățile de întârziere, în cuantumul prevăzut, încalcă interdicția prevăzută de art. 4 alin. (3) Legea nr. 469/2002, care prevede că totalul penalităților în decontare nu poate depăși cumulul sumei asupra căreia sunt calculate, decât dacă prin convenția părților nu s-a stabilit altfel.

Cum părțile, nu au prevăzut expres o atare clauză – decizia curții de apel privind interpretarea clauzei contrară fiind criticabilă - cererea de penalități de întârziere a reclamantei este nefondată. Sub acest aspect, recurenta a arătat că întrucât în contract nu există o clauză nechivocă cu privire la cuantumul penalităților de întârziere prin raportare la cuantumul sumei totale, se aplică regula interpretării clauzei contractuale îndoielnice în favoarea celui ce se obligă; - în soluționarea acțiunii principale, instanțele de fond nu au reținut principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât, deși reclamanta a recunoscut în mod constant obligația ce-i revenea conform art. 8.1.4 din contractul din 2002, modificat prin actul adițional din 25 iulie 2003, a refuzat îndeplinirea acestei obligații contractuale, nedepunând diligențele necesare pentru ca recurenta să beneficieze de înlesnirile la plată prevăzute de normele legale în vigoare.

O atare obligație a intimatei, a arătat recurenta, este o obligație legală, conform art. 32 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2004 aprobată și completată prin Legea nr. 442/2004; - tot prin raportare la neîndeplinirea prezentelor obligații de către intimată, a fost criticată și soluția dată cu privire la cererea reconvențională, decizia Consiliului Concurenței nr. 161 din 13 iulie 2006 nefăcând o atare dovadă. Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la criticile de nelegalitate formulate în prezenta cauză, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că prima critică formulată vizează cuantumul sumei calculate cu titlu de dobânzi, în sensul că aceasta s-ar raporta la întregul debit, iar nu la rata nr. 3 care face obiectul prezentei cauze.

Întrucât aspectul învederat vizează o problemă ce ține de stabilirea situației de fapt și de administrarea probelor, așadar o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, se reține că, față de cuprinsul art. 304 C. proc. civ., acestea nu pot fi analizate direct de instanța de recurs, în condițiile în care recurenta – pârâtă nu și-a făcut apărări în legătură cu acest aspect, în fața instanțelor de fond și nu a solicitat probe în consecință.

Înalta Curte va respinge și motivul invocat privind greșita încadrare juridică a clauzelor contractului din 2004, în sensul că, în realitate acesta ar fi un veritabil contract de împrumut, întrucât, pe de o parte, recurenta nu dezvoltă critica formulată, în sensul de a învedera aspectele pentru care calificarea instanțelor de fond este greșită, iar pe de altă parte, este vorba tot despre o critică ridicată direct în fața instanței de recurs, fără ca partea să-și formuleze apărări în legătură cu aspectul învederat în fața instanțelor de fond.

Cât privește critica privind încălcarea Deciziei în interesul Legii nr. 11/2005 relativă la interdicția cumului dobânzilor cu penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține că hotărârile instanțelor de fond sunt temeinice și legale, reținându-se în mod corect că prin încheierea contractului din 2004 prin care datoria recurentei constând în dividende aferente anului 2001, a fost eșalonată la plată sub forma a trei rate consecutive, părțile înțelegând conform art. 1 din contract să includă în suma aferentă fiecărei rate și dobânda legală calculată de la scadența inițială, conform contractului din 2002, și până la noua scadență stabilită conform contractului din 2004, urmând ca eventualele penalități de întârziere să fie calculate doar în ipoteza în care, suma astfel eșalonată, nu este achitată la noua scadență.

Ca atare, se reține că daunele interese reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nu se cumulează, conform clauzelor 1 și 4 din contractul din 2004 astfel cum au reținut și instanțele de fond, având baze diferite de calcul și fiind datorate datorate pe perioade diferite. Recurenta a invocat incidența, în speță, a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 în vigoare la data încheierii contractului din 2004, conform cărora penalitățile în decontare nu pot depăși cumulul sumei datorate, cu excepția cazului în care părțile au prevăzut contrariul în actul juridic încheiat.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, noțiunea de clauză contrară, în sensul de excepție de la regula instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu trebuie interpretată în sensul prevederii unei clauze exprese în contractul părților care să excludă în mod explicit această regulă, ci în sensul existenței oricărei alte clauze din a cărei interpretare rezultă intenția părților de a deroga de la această dispoziție legală.

Sub acest aspect, întrucât în convenția încheiată părțile au stipulat că plata penalităților de întârziere să se facă începând cu data scadenței și până la achitarea integrală a debitului, o atare clauză este o clauză care derogă de la regula prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, orice altă interpretare lipsind de conținut obligația asumată de pârâtă de a plăti daune interese de întârziere până la momentul plății debitului, obligație care, dată fiind și natura juridică a penalităților de întârziere, este prevăzută ca o modalitate de constrângere a părții contractante vizată, în executarea cu punctualitate a obligațiilor de plată asumate și, implicit, de protecție a creditorului, în speță, intimata.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în speță clauza penală instituită prin art. 4 din contractul din 2004, nu este o clauză îndoielnică, astfel încât nu se pune problema aplicării regulii in dubio pro reo. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs legat de aplicarea greșită a regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans, de către instanțele de fond și, legat de acest aspect greșita soluționare a cererii reconvenționale, Înalta Curte, ținând cont și de poziția recurentei exprimată și în ședință publică, în sensul de a nu mai susține criticile relative la soluționarea cererii reconvenționale, față de obținerea ordinului comun, reține că și această critică de nelegalitate este nefondată pentru următoarele considerente: Conform art. 9.11 din contractul din 2002, recurenta s-a obligat la plata către A.V.A.S.

a datoriilor existente, inclusiv a dividendelor și a accesoriilor acestora, în situația în care acestea nu au fost incluse sau stinse prin ordin comun. Ca atare având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ., în absența unui atare ordin comun, aceste sume sunt datorate conform contractului din 2004. În plus, astfel cum în mod legal a reținut și instanța de apel, recurenta nu se poate prevala de incidența O.G. 26/2004, modificată și completată conform Legii nr. 442/2004, întrucât Decizia nr. 161/2006 emisă de Consiliul concurenței, în urma procedurilor inițiate de A.V.A.S. pentru obținerea ajutorului de stat de către recurentă, nu face referire la acest act normativ, pe de o parte, iar pe de altă parte, O.G.

nr. 26/2004 nu se aplică față de data încheierii contractului din 2004. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă SC V. SA București împotriva deciziei nr. 528 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.