ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2951/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2951/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului de

față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 30 mai 2008,

reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pârâta SC V. SA București,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 585.205,01 lei,

reprezentând 248.410 lei, rata nr. 3 restantă, conform contractului din 2004,

234.698,50 lei, dobândă calculată până la scadența ratei nr.

3-31 decembrie 2006 și 102.094,51 lei, penalitățile calculate

până la data de 15 februarie 2008 la nivelul dobânzilor percepute pentru

neplata la termen a creanțelor bugetare, conform art. 4 din contract.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata în continuare

a sumelor reprezentând dobânzi și penalități, până la plata

integrală a sumei totale cu titlu de rată.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională solicitând obligarea reclamantei la întreprinderea

demersurilor necesare în vederea declanșării procedurii legale

privind emiterea unui ordin comun care să conțină înlesnirile la

plată, de care beneficiază pârâta conform art. 8.4. din contractul de

vânzare – cumpărare acțiuni din 13 decembrie 2002.

Prin sentința comercială nr.

3049 din 23 februarie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea restrânsă formulată de reclamanta

– pârâtă, obligând pârâta la plata sumei de 176.371,10 lei, reprezentând

penalități de întârziere. Instanța de fond a respins cererea

reconvențională ca nefondată.

Prin încheierea de

ședință din data de 30 iunie 2008, tribunalul a respins

excepția lipsei concilierii prealabile formulată de pârâta –

reclamantă, iar prin încheierea din data de 20 octombrie 2009,

instanța de fond a respins și excepția autorității de

lucru judecat invocată de reclamanta – pârâtă cu privire la cererea

reconvențională.

Pe fondul cauzei, s-a reținut

că la data de 13 decembrie 2002, între părți, s-a încheiat

contractul de vânzare – cumpărare acțiuni, pârâta – reclamantă

obligându-se să-i plătească reclamantei – pârâte sumele datorate

cu titlu de dividende acesteia, pentru anul 2001. Ca urmare a neachitării

acestor sume, părțile au încheiat contractul din 2004, prin care au

stabilit eșalonarea în 3 rate a sumelor datorate de pârâta –

reclamantă conform contractului din 2002, fiecare rată incluzând,

conform art. 1 din contractul din 2004, și dobânda datorată pentru

dividende de la scadență și până la scadența nou

convenită în contractul din 2004.

La data de 15 ianuarie 2009,

reclamanta – pârâtă și-a restrâns acțiunea introductivă de

instanță, arătând că pârâta – reclamantă a achitat

sumele datorate cu titlu de rata nr. 3 și dobânda aferentă, conform

O.P. din 19 decembrie 2008, astfel încât solicită obligarea pârâtei –

reclamante la plata sumei de 176.371,10 lei reprezentând penalități

de întârziere la plata ratei nr. 3, de la 31 decembrie 2006 și până

la 1 decembrie 2008.

Conform art. 4 din contractul din 2004,

părțile au convenit ca întârzierea plății ratelor la

scadența nou convenită să determine obligarea pârâtei –

reclamante la plata penalităților de întârziere egale cu dobânda datorată

pentru neplata creanțelor bugetare.

Tribunalul a respins

apărările pârâtei – reclamante privind interdicția cumulului

dobânzilor cu penalitățile de întârziere, întrucât, în

speță, este vorba de daune pentru întârziere calculate pentru

perioade diferite și pornind de la baze de calcul diferite.

Cu privire la cererea

reconvențională, tribunalul a reținut că reclamanta a

demarat procedurile pentru inițierea unui ajutor de la stat pentru

pârâtă, demersuri concretizate în emiterea Deciziei 161/2006 de către

Consiliul Concurenței, act prealabil necesar pentru acordarea

oricărui ajutor de la stat. Totodată, s-a reținut că, prin

încheierea contractului din 2004, A.V.A.S. a fost de acord cu eșalonarea

unor plăți restante ale pârâtei și cu înlocuirea

penalităților cu dobânda legală, mai mică decât

penalitățile de întârziere, astfel încât au fost respectate și

dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, în vigoare la data

încheierii actului adițional.

Tribunalul a respins apărarea

pârâtei privind aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 577/2002, având în vedere

data scadenței obligației de plată aferentă anului 2001 –

31 decembrie 2001.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, pârâta – reclamantă, solicitând schimbarea sentinței

în sensul admiterii cererii reconvenționale și respingerea

acțiuni principale.

Prin decizia nr. 528 din 10

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a respins ca nefondat apelul pârâtei – reclamante.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a reținut că motivul de apel privind

greșita admitere a acțiunii principale, față de

dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, care prevăd ca

totalul penalităților în decontare să nu

depășească cuantumul creanței solicitate, este nefondat,

întrucât stipularea contrariului în contractul părților - ca

excepție de la regula inițiată, nu trebuie înțeleasă

în sensul prevederii în mod expres în cuprinsul contractului că

penalitățile pot depăși cuantumul sumei, ci orice

clauză din cuprinsul căreia rezultă efectiv acest fapt. Or, în

speță, părțile au convenit în art. 4 din contractul din 2004,

ca penalitățile să se plătească pe perioada dintre

data scadenței ratei și data plății efective.

Cu privire la neîndeplinirea de

către A.V.A.S. a demersurilor necesare pentru ca apelanta – pârâtă

să beneficieze de înlesniri la plată, curtea de apel a reținut

că strategia de privatizare a apelantei a fost cuprinsă în H.G. nr. 1112/2000,

care prevedea acordarea înlesnirilor doar pentru creanțele bugetare, iar

nu și pentru creanțele proprii A.V.A.S., cazul dividendelor

solicitate prin acțiunea introductivă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, apelanta – pârâtă, criticând decizia pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9, motive ce pot fi

subsumate astfel:

- instanțele de fond nu au avut

în vedere faptul că reclamanta – a precizat în mod constant că suma

de 234.698,50 lei reprezintă dobânzi calculate asupra întregului debit

eșalonat conform Convenției din 2004, iar nu doar cu privire la rata nr.

3 astfel cum au reținut tribunalul și Curtea de Apel;

- instanțele au interpretat

greșit natura juridică a contractului din 2004, care este un

veritabil contract de împrumut, iar nu un contract de înlesnire la plată;

- instanțele, prin acordarea

penalităților de întârziere reclamantei, au încălcat principiul

privind cumulul dobânzilor cu penalitățile de întârziere, principiu

stabilit și prin decizia în interesul Legii nr. 11/2005, întrucât

după scadență, recurenta a fost obligată și la dobânzi

și la penalități de întârziere;

- acțiunea reclamantei de

obligarea a pârâtei la penalitățile de întârziere, în cuantumul

prevăzut, încalcă interdicția prevăzută de art. 4 alin.

(3) Legea nr. 469/2002, care prevede că totalul penalităților în

decontare nu poate depăși cumulul sumei asupra căreia sunt

calculate, decât dacă prin convenția părților nu s-a

stabilit altfel. Cum părțile, nu au prevăzut expres o atare

clauză – decizia curții de apel privind interpretarea clauzei

contrară fiind criticabilă - cererea de penalități de

întârziere a reclamantei este nefondată. Sub acest aspect, recurenta a

arătat că întrucât în contract nu există o clauză

nechivocă cu privire la cuantumul penalităților de întârziere

prin raportare la cuantumul sumei totale, se aplică regula interpretării

clauzei contractuale îndoielnice în favoarea celui ce se obligă;

- în soluționarea acțiunii

principale, instanțele de fond nu au reținut principiul de drept nemo

auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât, deși reclamanta a

recunoscut în mod constant obligația ce-i revenea conform art. 8.1.4 din

contractul din 2002, modificat prin actul adițional din 25 iulie 2003, a

refuzat îndeplinirea acestei obligații contractuale, nedepunând

diligențele necesare pentru ca recurenta să beneficieze de înlesnirile

la plată prevăzute de normele legale în vigoare. O atare

obligație a intimatei, a arătat recurenta, este o obligație

legală, conform art. 32 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din

O.U.G. nr. 26/2004 aprobată și completată prin Legea nr. 442/2004;

- tot prin raportare la

neîndeplinirea prezentelor obligații de către intimată, a fost

criticată și soluția dată cu privire la cererea

reconvențională, decizia Consiliului Concurenței nr. 161 din 13

iulie 2006 nefăcând o atare dovadă.

Analizând actele și

lucrările dosarului prin raportare la criticile de nelegalitate formulate

în prezenta cauză, Înalta Curte reține că recursul declarat este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că

prima critică formulată vizează cuantumul sumei calculate cu

titlu de dobânzi, în sensul că aceasta s-ar raporta la întregul debit, iar

nu la rata nr. 3 care face obiectul prezentei cauze. Întrucât aspectul

învederat vizează o problemă ce ține de stabilirea

situației de fapt și de administrarea probelor, așadar o

critică de netemeinicie a hotărârii atacate, se reține că,

față de cuprinsul art. 304 C. proc. civ., acestea nu pot fi analizate

direct de instanța de recurs, în condițiile în care recurenta –

pârâtă nu și-a făcut apărări în legătură cu

acest aspect, în fața instanțelor de fond și nu a solicitat

probe în consecință.

Înalta Curte va respinge și

motivul invocat privind greșita încadrare juridică a clauzelor

contractului din 2004, în sensul că, în realitate acesta ar fi un

veritabil contract de împrumut, întrucât, pe de o parte, recurenta nu

dezvoltă critica formulată, în sensul de a învedera aspectele pentru

care calificarea instanțelor de fond este greșită, iar pe de

altă parte, este vorba tot despre o critică ridicată direct în

fața instanței de recurs, fără ca partea să-și

formuleze apărări în legătură cu aspectul învederat în

fața instanțelor de fond.

Cât privește critica privind

încălcarea Deciziei în interesul Legii nr. 11/2005 relativă la

interdicția cumului dobânzilor cu penalitățile de întârziere,

Înalta Curte reține că hotărârile instanțelor de fond sunt

temeinice și legale, reținându-se în mod corect că prin

încheierea contractului din 2004 prin care datoria recurentei constând în

dividende aferente anului 2001, a fost eșalonată la plată sub

forma a trei rate consecutive, părțile înțelegând conform art. 1

din contract să includă în suma aferentă fiecărei rate

și dobânda legală calculată de la scadența

inițială, conform contractului din 2002, și până la noua

scadență stabilită conform contractului din 2004, urmând ca

eventualele penalități de întârziere să fie calculate doar în

ipoteza în care, suma astfel eșalonată, nu este achitată la noua

scadență. Ca atare, se reține că daunele interese

reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nu se

cumulează, conform clauzelor 1 și 4 din contractul din 2004 astfel

cum au reținut și instanțele de fond, având baze diferite de

calcul și fiind datorate datorate pe perioade diferite.

Recurenta a invocat incidența,

în speță, a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002

în vigoare la data încheierii contractului din 2004, conform cărora

penalitățile în decontare nu pot depăși cumulul sumei

datorate, cu excepția cazului în care părțile au prevăzut

contrariul în actul juridic încheiat.

Astfel cum în mod corect a

reținut instanța de apel, noțiunea de clauză contrară,

în sensul de excepție de la regula instituită prin art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 469/2002 nu trebuie interpretată în sensul prevederii unei

clauze exprese în contractul părților care să excludă în

mod explicit această regulă, ci în sensul existenței

oricărei alte clauze din a cărei interpretare rezultă

intenția părților de a deroga de la această dispoziție

legală. Sub acest aspect, întrucât în convenția încheiată

părțile au stipulat că plata penalităților de

întârziere să se facă începând cu data scadenței și

până la achitarea integrală a debitului, o atare clauză este o

clauză care derogă de la regula prevăzută de art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002, orice altă interpretare lipsind de

conținut obligația asumată de pârâtă de a plăti daune

interese de întârziere până la momentul plății debitului,

obligație care, dată fiind și natura juridică a

penalităților de întârziere, este prevăzută ca o modalitate

de constrângere a părții contractante vizată, în executarea cu

punctualitate a obligațiilor de plată asumate și, implicit, de

protecție a creditorului, în speță, intimata. Prin urmare,

Înalta Curte reține că, în speță clauza penală

instituită prin art. 4 din contractul din 2004, nu este o clauză

îndoielnică, astfel încât nu se pune problema aplicării regulii in

dubio pro reo.

În ceea ce privește ultimul

motiv de recurs legat de aplicarea greșită a regulii nemo auditur

propriam turpitudinem allegans, de către instanțele de fond și,

legat de acest aspect greșita soluționare a cererii

reconvenționale, Înalta Curte, ținând cont și de poziția

recurentei exprimată și în ședință publică, în

sensul de a nu mai susține criticile relative la soluționarea cererii

reconvenționale, față de obținerea ordinului comun,

reține că și această critică de nelegalitate este

nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 9.11 din contractul din

2002, recurenta s-a obligat la plata către A.V.A.S. a datoriilor

existente, inclusiv a dividendelor și a accesoriilor acestora, în

situația în care acestea nu au fost incluse sau stinse prin ordin comun.

Ca atare având în vedere dispozițiile art. 969 C. civ., în absența

unui atare ordin comun, aceste sume sunt datorate conform contractului din 2004.

În plus, astfel cum în mod legal a reținut și instanța de apel,

recurenta nu se poate prevala de incidența O.G. 26/2004, modificată

și completată conform Legii nr. 442/2004, întrucât Decizia nr. 161/2006

emisă de Consiliul concurenței, în urma procedurilor inițiate de

A.V.A.S. pentru obținerea ajutorului de stat de către recurentă,

nu face referire la acest act normativ, pe de o parte, iar pe de altă

parte, O.G. nr. 26/2004 nu se aplică față de data încheierii

contractului din 2004.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta – pârâtă SC V. SA București împotriva deciziei nr. 528 din

10 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.