ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1071/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1071/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursurilor de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în
judecată înregistrată la data de
20
noiembrie 2007, reclamanta A.V.A.S. București a solicitat
obligarea pârâtei SC V. SA București la plata
sumelor de
581.300 lei reprezentând
fond de restructurare, 322.807,74 lei
penalități de întârziere și 11.953,20
lei dobândă și plata în continuare a sumelor reprezentând penalități de
întârziere și
dobânzi până la plata
integrală a sumei datorate cu titlu de rate.
Î
n motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a
susținut că, în temeiul convențiilor nr. 11727
din 2 februarie 1994,
266 din 5 iulie
1995 și 1272 din 28 noiembrie 1996 pârâta a beneficiat de
fonduri de restructurare prin retehnologizare în
cuantum total de 581.300 lei. Prin convenția cu nr. 139 din 30 aprilie 2004,
restituirea
acestei sume a fost
eșalonată în trei rate egale, scadente la 31 decembrie 2004, 31 decembrie 2005,
respectiv la 31 decembrie
Pentru fiecare din aceste rate, pârâta
urma să plătească dobânda aferentă în cuantum egal cu dobânda de referință a
B.N.R. S-a convenit ca, pentru neplata la scadență, pârâta să
plătească penalități egale cu dobânzile percepute
pentru neplata la
termen a creanțelor bugetare.
Tribunalul București,
secția a V-a comercială, prin
sentința
comercială nr. 399 din 14 ianuarie 2008 a admis acțiunea
reclamantei A.V.A.S. București și a obligat
pârâta SC V.
SA București la plata
următoarelor sume: 581.300 lei fonduri de
restructurare nerestituite; 211.953,20 lei penalități de întârziere și
211.953,20
lei dobânzi.
Prin
aceeași sentință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu
23 noiembrie 2007, dobânda egală cu
dobânda de referință a B.N.R. și penalități egale cu dobânzile pentru
neplata la termen a creanțelor bugetare, ambele calculate
la suma de 581.300 lei, până la achitarea acestei
sume.
Pentru
a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâta nu a făcut dovada plății
debitului pretins de reclamantă potrivit convenției
dintre părți nr. 139 din 30 aprilie 2004.
Împotriva
sentinței menționată a formulat apel reclamanta
A.V.A.S., la data de 18 martie 2008 iar la data de 23
mai 2008
pârâta SC V. SA București a
formulat cerere de aderare la
apelul principal prin care a solicitat
admiterea apelului, desființarea sentinței civile nr. 399 din 14 ianuarie 2008
pronunțată de către Tribunalul București și
trimiterea cauzei spre
rejudecare la instanța de fond.
La data de 27 mai 2008 pârâta SC
V. SA a depus
motive de apel, prin care a
menționat că instanța nu i-a respectat
dreptul la apărare, că dosarul nu
a fost soluționat la fond,
respectiv nu s-au
administrat probe, ci a fost soluționat numai pe baza cererii de chemare în
judecată formulată de reclamantă deci
nu a fost respectat principiul
rolului activ al judecătorului și nu s-a încercat aflarea adevărului în cauză
Ulterior
și anume la 20 iunie 2008, pârâta a depus cerere precizatoare a cererii de
aderare la apelul principal, prin care a
menționat că apelul formulat este numai împotriva
capătului de
cerere
prin care s-au acordat penalitățile de întârziere, la sumele
solicitate inițial, sume
ce reprezentau fonduri de restructurare.
În motivare, pârâta a arătat că
pe calea apelului contestă numai suma de bani reprezentând penalități de
întârziere, deoarece așa cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție
prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 privind recursul în interesul legii,
publicată în M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006, „clauza penală prin care se
stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea
penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală
convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine
prevederilor
legii".
In justificarea acestui punct de
vedere apelanta - pârâtă a arătat că în raport de prevederile Legii nr. 313/1979
care nu au fost abrogată și nu a căzut în desuetudine, clauza penală în
contractele de împrumut este interzisă.
Reclamanta A.V.A.S. București la
data de 24 iunie 2008 a
depus la dosar
motivele de apel, criticând sentința de fond pentru
nelegalitate și
netemeinicie.
În motivarea apelului reclamanta
a arătat că potrivit art. 3
din Convenția
nr. 139 din 30 aprilie 2004 încheiată cu apelanta-
pârâtă „în caz de neplată a unei rate la
scadență, debitorul va plăti
creditorului, pe perioada de la data
scadenței și data plății efective, o penalitate la nivelul dobânzilor percepute
pentru neplata la termen a creanțelor bugetare, pentru fiecare zi de
întârziere, calculată la valoarea sumei
neachitate".
Apelanta-reclamantă
a mai arătat că valoarea penalităților
de întârziere nu poate fi aceeași cu dobânzile solicitate, în speță
cu suma de 211.953 lei, modalitatea de calcul
fiind diferită.
O altă critică adusă sentinței
are în vedere obligarea apelantei-pârâtă la plata în continuare a dobânzilor și
penalităților de întârziere începând cu 23 noiembrie 2007 și
reclamanta menționează că de fapt data corectă de
la care începe
obligația de plată în
continuare este data de 31 august 2007 și nu
23 noiembrie 2007.
Pentru
motivele invocate reclamanta a solicitat admiterea
apelului, modificarea în parte a sentinței în sensul
obligării pârâtei la plata sumei de 322.807,74 penalități de întârziere
calculate până la 31 august 2007, precum și
obligarea la plata în
continuare a acestora, până la achitarea integrală
a ratelor scadente.
Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 408 din 23 septembrie 2008 a
admis excepția tardivității depunerii motivelor de apel de către
apelanta-reclamantă A.V.A.S. București și a constatat decăderea
apelantei-reclamante din dreptul de a mai depune motive de apel.
Prin aceeași decizie a respins
apelul reclamantei A.V.A.S. ca nefondat.
A admis
excepția tardivității depunerii precizării cererii de aderare la apel de către
intimata SC V. SA și a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a completa
cererea de aderare la
apel.
A respins cererea de aderare
formulată de apelanta SC V. SA București ca nefondată.
Pentru a
hotărî astfel instanța de apel a reținut că cererea de
apel a reclamantei A.V.A.S. a fost depusă în termen
legal, dar
motivele de apel depuse la
termenul fixat pentru data de 21 iunie
2008 au fost tardiv depuse,
deoarece prima zi de înfățișare a fost la termenul fixat pentru data de 27 mai
2008.
Cu privire
la fondul cauzei, având în vedere prevederile
art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a
reținut că
apelanta - reclamantă prin
cererea introductivă de instanță nu a
precizat data de la care a
solicitat plata în continuare a
penalităților
de întârziere și a dobânzii, deci obiectul acțiunii nu a
fost clar,
determinat pe capete de cerere.
S-a mai reținut că art. 3 din
Convenția nr. 139 din 30
septembrie 2004
relevă că părțile au stabilit expres că în caz de
neplată a unei rate la
scadență, pârâta va plăti o penalitate egală cu nivelul dobânzilor percepute
pentru neplata la termen a creanțelor bugetare, dar din tabelul cu modul de
calcul al
penalităților de întârziere, nu
rezultă data plății efective ci numai
data scadenței, definitivă în
tabel „data start penalitate" și de asemeni nu rezultă modul de calcul al
penalităților raportat la data scadenței și data plății efective, respectiv a
procentelor aplicate, a temeiului legal care le reglementează, astfel că în
aceste condiții, instanța de apel a reținut că
instanța de fond a
pronunțat o hotărâre legală.
Cu privire la cererea de aderare
la apelul precizat, s-a
reținut că a fost depusă
în termen legal și anume până la prima zi
de înfățișare dar precizările
cererii de aderare la apelul principal
au
fost depuse tardiv, după împlinirea termenului și deci instanța
de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile
art. 287 alin. (1) pct. 3 și
alin. (2)
teza a II-a C. proc. civ. și a constatat că apelanta-pârâtă este decăzută din
dreptul de a completa cererea de aderare
la apel cu motive noi.
Analizând
cererea de aderare la apel depusă inițial, instanța
de apel a reținut că pârâta nu
a criticat pretențiile deduse judecății
ci numai împrejurarea că instanța de fond nu i-a
admis cererea
pentru lipsă de
apărare sau cel puțin cererea de amânare a
pronunțării,
pentru a-i da posibilitatea să depună concluzii scrise.
Împotriva
deciziei pronunțate în apel reclamanta A.V.A.S.
București și pârâta SC V. SA
București au declarat recurs
criticând-o
pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs
invocate, reclamanta a arătat că
instanța de
apel în motivarea soluției de respingere a apelului său
a reținut că în
cererea introductivă de instanță nu a precizat data de la care a solicitat
plata în continuare a penalităților de întârziere și a dobânzii și deci
instanța de fond a pronunțat o
soluție
având în vedere o cerere cu obiect incomplet în privința
datei pentru penalitățile pretinse de apelantă pe
viitor și un minim
de probe, între
care și un tabel insuficient de clar.
Recurenta - reclamantă
menționează că a investit instanța
de
judecată cu soluționarea cererii de chemare în judecată al cărui
obiect a îndeplinit cerințele prevăzute de art.
112 C. proc. civ.
și a solicitat
obligarea pârâtei la plata sumei de 322.807,74
lei reprezentând
penalități de întârziere și obligarea pârâtei la plata în continuare a acestora
până la achitarea debitului
principal,
astfel că motivarea instanței de apel nu poate fi primită
deoarece instanța avea obligația să studieze
conținutul cererii de
chemare în judecată pentru a pronunța o hotărâre
legală și temeinică.
Recurenta a
mai arătat că în situația în care instanța nu era
lămurită asupra calculului depus, în virtutea rolului
activ,
consfințit de art. 129 alin. (5) C.
proc. civ. se impunea să pună
în vedere părții, să depună un calcul
lămuritor.
Prin
motivele de recurs invocate, reclamanta a solicitat
admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate
în sensul
admiterii apelului său,
modificarea în parte a sentinței nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de
tribunal și obligarea pârâtei la plata
sumei
de 322.807,74 lei penalități de întârziere calculate până la
data de 31 august 2007, precum și obligarea la
plata în continuare
a dobânzii și a penalităților de întârziere, până la
achitarea debitului principal.
În drept reclamanta și-a
întemeiat recursul pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Pârâta,
prin recursul său, a criticat decizia atacată pentru
nelegalitate și a arătat că hotărârea a fost dată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident pct. 9 al art. 304 C.
proc. civ.
Cu privire la cererea de aderare
la apelul reclamantei a
arătat că instanța
de apel la primul termen de judecată, (27 mai
2008) i-a pus în vedere să
precizeze această cerere, și cum s-a
conformat
obligației, apreciază că nu se putea reține tardivitatea
cererii de
aderare la apel.
Printr-un
alt motiv de recurs, pârâta reia critica privind
respingerea cererii de amânare în vederea angajării
unui avocat
de către instanța de fond și
față de motivarea instanței de apel, că dispozițiile art. 156 C. proc. civ.
lasă instanței de judecată
posibilitatea
să aprecieze asupra necesității acordării termenului,
consideră că au
fost încălcate dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție, care, consacră
garantarea dreptului la apărare și
prevederile
art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces
echitabil.
Cu privire
la fondul cauzei pârâta a arătat că penalitățile de
întârziere au fost acordate nejustificat, în
condițiile în care la debitul stabilit s-au adăugat pe lângă dobânda legală și
penalitățile de întârziere, nesocotindu-se
decizia nr. XI din 24
octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție privind un
recurs în interesul
legii, conform căreia nu se cumulează dobânda
cu penalitatea.
Recurenta - pârâtă a
solicitat admiterea recursului și în principal modificarea deciziei, în sensul
respingerii petitului
privind acordarea
penalităților de întârziere, în secundar, casarea
deciziei și trimiterea
cauzei spre rejudecare.
Recursurile declarate în cauză
nu sunt fondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Cu privire
la recursul reclamantei, Înalta Curte apreciază
că nu este fondată critica privind diminuarea
penalităților de
întârziere solicitate prin
petitul cererii de chemare în judecată cât
și schimbarea datei până la care a fost calculată suma datorată cu
acest
titlu, având în vedere că instanța de apel, corect a reținut faptul că
reclamanta în cererea introductivă de instanță, nu a precizat data de la care a
solicitat plata în continuare a
penalităților
de întârziere și a dobânzii, iar tabelul cu modul de
calcul al acestora,
nu cuprinde data scadenței și data plății efective, procentele aplicate și
temeiurile legale care le reglementează.
I.
Cu
privire la recursul pârâtei, Înalta Curte constată că nu
este fondat, deoarece critica privind admiterea
excepției
tardivității depunerii precizării
cererii de aderare la apel, nu poate
fi
primită instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor
art. 293
și art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Astfel, potrivit textelor
menționate cererea de aderare la
apel se
poate face până la prima zi de înfățișare iar aceasta trebuie
să cuprindă sub sancțiunea decăderii motivele de
fapt și de drept pe care se întemeiază. In cauza de față cererea de aderare la
apel
motivată s-a depus în termenul
legal, până la termenul din 27 mai
2008
care constituie din perspectiva art. 134 C. proc. civ. prima zi de înfățișare,
așa încât în mod corect instanța a procedat
numai la analiza acesteia
iar nu și a precizării la cererea de aderare care conține noi motive dar care
nu a fost depusă în
termenul legal, fiind
fără relevanță asupra soluției măsura dispusă
de instanță cu privire la depunerea precizărilor condiționată de
neclaritatea
motivelor.
Nu este
fondată nici critica privind confirmarea de către
instanța de apel a soluției
judecătorului fondului de neacordare a
unui nou termen la judecata în fond. Instanța de
fond a făcut o
corectă aplicare
a dispozițiilor art. 720
4
alin. (2) C. proc. civ.
în sensul că recurenta - pârâtă a fost citată cu
mențiunea de
a depune întâmpinare pentru termenul din 14 ianuarie 2008,
citație pe care aceasta a primit-o la 3 decembrie
2007, așa încât
intervalul de 5 zile
prevăzut de lege fiind cu mult depășit, pârâta a
avut aproape o lună și
jumătate la dispoziție pentru a-și angaja apărător.
Cum
potrivit art. 720
6
alin. (1) procesele în materie comercială
se judecă cu precădere, desfășurarea lor cu
celeritate fiind un imperativ, în mod corect cererea de amânare a fost respinsă
în raport de prevederile art. 720 alin. (3) C. proc. civ., garanțiile
constituționale în acord cu cele ale convenției europene fiind pe deplin
respectate.
In ceea ce privește
amânarea pronunțării, în situația neacordării termenului solicitat, se constată
că în mod corect
instanța de apel a reținut
că măsura nu se impunea cât timp pârâta
nu a formulat o astfel de cerere
în condițiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ.
Cât privește al
treilea motiv de recurs invocat de pârâtă Înalta Curte constată că prin el se
critică sentința tribunalului cu privire la acordarea penalităților de
întârziere, iar nu decizia, instanța de apel decăzând pârâta din dreptul de
a-și completa cererea de aderare cu acest motiv.
Înalta
Curte față de cele ce preced, constatând neîntrunite ipotezele pct. 9 al art. 304
C. proc. civ., hotărârea atacată
fiind legală, recursurile părților, vor fi respinse ca
nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinie majoritară,
Respinge recursurile declarate
de reclamanta
A.V.A.S.
BUCUREȘTI și
pârâta SC V. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 23
septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a
VI-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 31 martie 2009.
Cu opinia
separată a d-nei judecător, în
sensul
că:
Admite recursurile declarate de
reclamanta
A.V.A.S.
BUCUREȘTI și
pârâta SC V. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 23
septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a
VI-a comercială,
pe care o modifică în sensul că admite apelurile
declarate împotriva
sentinței nr. 399 din 14 ianuarie 2008
pronunțată
de Tribunalul București, secția comercială pe care o
desființează și trimite cauza spre rejudecare la
aceeași instanță.
OPINIE
SEPARATĂ
Contrar opiniei majoritare
exprimate consider că, în cauză
se impunea
admiterea recursurilor declarate de părți împotriva
deciziei, modificarea
acesteia în sensul admiterii apelurilor
declarate
împotriva sentinței cu consecința desființării acesteia și
trimiterii
cauzei spre rejudecare la instanța fondului pentru următoarele considerente:
Cu
privire la recursul declarat de reclamanta A.V.A.S.
București,
întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează încălcarea
prevederilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ.
, se constată că instanța apelului a ignorat
prevederile menționate atunci când a reținut că prima instanță a
pronunțat o soluție bazată pe o cerere cu un
obiect incomplet, în
privința datei pentru penalitățile pretinse pe
viitor, și pe un
minim de probe între care,
un tabel de calcul insuficient de clar.
In
exercitarea atribuțiilor sale, ca instanță de apel, Curtea
trebuia să dea
eficiență dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., astfel încât să pună în
dezbaterea părților orice împrejurări de fapt
și de drept, chiar dacă nu sunt
menționate în cerere și să ordone completarea probelor atunci când constată că
acestea au fost administrate parțial, tocmai în scopul aflării adevărului în
cauză,
pe baza stabilirii pe
deplin a situației de fapt și prin aplicarea corectă a legii.
Este adevărat că potrivit art. 296
C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea o situație mai grea în propria
cale
de atac însă, aceste prevederi își
găsesc aplicabilitate în situația în
care există numai apelul unei
părți, nu și în aceea în care apelul este declarat de două sau mai multe părți
cu interese contrare ori
în ipoteza aderării
la apel - cum este cazul de față.
Cu
privire la apelul declarat de pârâta SC V. SA
București
se constată că, în principiu,
instanța anterioară a făcut
aplicarea corectă a prevederilor art. 293 și art. 287
alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în soluționarea excepției tardivității depunerii
precizării cererii de aderare la
apel, deși a sancționat această
cerere în
condițiile în care, după depunerea în termen a cererii de
aderare la
apel (motivată), chiar instanța, prin încheierea de
ședință din data de 27 mai 2008, i-a pus în vedere apelantei pârâte
să depună la dosar o astfel de precizare,
acordând termen pentru
ca reclamanta
să ia cunoștință de conținutul precizării și pentru ca
pârâta să precizeze motivele de apel pe care
înțelege să le susțină
(încheierea de ședință din 24 iunie 2008).
Critica
ce vizează confirmarea de către instanța apelului a soluției date de prima
instanță cererii de amânare, întemeiată de
pârâtă pe dispozițiile art. 156
C. proc. civ. se constată că
este
fondată.
Astfel,
instanța de apel nu a observat că respingerea cererii de amânare a fost
consecința sancționării abuzului de drept al
pârâtei, abuz care în concepția
primei instanțe, a constat în faptul
că pârâta a invocat un drept în scop contrar celui care a fost
recunoscut de legiuitor.
Singurul argument
reținut de instanță în constatarea abuzului de drept a fost acela că, de la
data primirii citației (3 decembrie 2007) și până la primul termen de judecată
stabilit, ar fi existat timp suficient pentru angajarea unui apărător deși nu
există criterii prestabilite în funcție de care
să se poată aprecia
timpul necesar angajării unui apărător.
Este
adevărat că norma conținută de art. 156 alin. (1) C. proc. civ.
este dispozitivă și că este facultatea
instanței de a aprecia asupra acordării sau nu a unui nou termen, însă
interpretarea și aplicarea acesteia nu trebuie să conducă la
încălcarea garanțiilor drepturilor procesuale ale
părților.
În cauza
dedusă judecății, cererea de acordare a unui termen
pentru angajarea unui apărător
a fost formulată la primul termen
de judecată, termen la care cauza a și fost luată în
pronunțare, iar
prin calificarea
nejustificată a demersului pârâtei ca fiind un abuz de drept, acesteia nu i s-a
asigurat garanția unui proces echitabil.
Cum, una
din obligațiile esențiale ale instanței este și aceea
de a asigura respectarea
tuturor garanțiilor procesuale, în speță,
asigurarea posibilității rezonabile a pârâtei de a-și
formula o
apărare calificată, în opinia
minoritară se consideră că hotărârea
primei
instanțe este lovită de nulitate, iar celeritatea impusă de
dispozițiile
art. 720
6
alin. (1) C. proc. civ. proceselor în materie comercială
și faptul că pârâta a fost citată cu mențiunea
de a depune întâmpinare nu sunt în măsură să justifice și să dea
legitimitate
modului în care instanțele au înțeles să aplice
dispozițiile art. 156 C. proc. civ. și nerespectării dreptului
la apărare, consfințit prin legea fundamentală în
concordanță cu
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire
la celelalte două motive de recurs se constată că
instanțele au procedat în deplină concordanță cu
prevederile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care nu a
existat o cerere de amânarea a pronunțării din
partea pârâtei, iar
criticile ce
vizează fondul cauzei nu au făcut obiectul cererii de
aderare la apel.
Pentru
motivele expuse, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se
impunea admiterea recursului,
modificarea
deciziei atacate în sensul admiterii apelurilor, iar raportat la dispozițiile
art. 297 alin. (2) C. proc. civ.,
trimiterea
cauzei spre soluționare instanței de fond