ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1071/2009

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, reclamanta A.V.A.S. București a solicitat obligarea pârâtei SC V. SA București la plata sumelor de 581.300 lei reprezentând fond de restructurare, 322.807,74 lei penalități de întârziere și 11.953,20 lei dobândă și plata în continuare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și dobânzi până la plata integrală a sumei datorate cu titlu de rate. Î n motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că, în temeiul convențiilor nr. 11727 din 2 februarie 1994, 266 din 5 iulie 1995 și 1272 din 28 noiembrie 1996 pârâta a beneficiat de fonduri de restructurare prin retehnologizare în cuantum total de 581.300 lei.

Prin convenția cu nr. 139 din 30 aprilie 2004, restituirea acestei sume a fost eșalonată în trei rate egale, scadente la 31 decembrie 2004, 31 decembrie 2005, respectiv la 31 decembrie 2006. Pentru fiecare din aceste rate, pârâta urma să plătească dobânda aferentă în cuantum egal cu dobânda de referință a B.N.R. S-a convenit ca, pentru neplata la scadență, pârâta să plătească penalități egale cu dobânzile percepute pentru neplata la termen a creanțelor bugetare. Tribunalul București, secția a V-a comercială, prin sentința comercială nr. 399 din 14 ianuarie 2008 a admis acțiunea reclamantei A.V.A.S. București și a obligat pârâta SC V. SA București la plata următoarelor sume: 581.300 lei fonduri de restructurare nerestituite; 211.953,20 lei penalități de întârziere și 211.953,20 lei dobânzi.

Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei, începând cu 23 noiembrie 2007, dobânda egală cu dobânda de referință a B.N.R. și penalități egale cu dobânzile pentru neplata la termen a creanțelor bugetare, ambele calculate la suma de 581.300 lei, până la achitarea acestei sume. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că pârâta nu a făcut dovada plății debitului pretins de reclamantă potrivit convenției dintre părți nr. 139 din 30 aprilie 2004. Împotriva sentinței menționată a formulat apel reclamanta A.V.A.S., la data de 18 martie 2008 iar la data de 23 mai 2008 pârâta SC V. SA București a formulat cerere de aderare la apelul principal prin care a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței civile nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de către Tribunalul București și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

La data de 27 mai 2008 pârâta SC V. SA a depus motive de apel, prin care a menționat că instanța nu i-a respectat dreptul la apărare, că dosarul nu a fost soluționat la fond, respectiv nu s-au administrat probe, ci a fost soluționat numai pe baza cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă deci nu a fost respectat principiul rolului activ al judecătorului și nu s-a încercat aflarea adevărului în cauză Ulterior și anume la 20 iunie 2008, pârâta a depus cerere precizatoare a cererii de aderare la apelul principal, prin care a menționat că apelul formulat este numai împotriva capătului de cerere prin care s-au acordat penalitățile de întârziere, la sumele solicitate inițial, sume ce reprezentau fonduri de restructurare.

În motivare, pârâta a arătat că pe calea apelului contestă numai suma de bani reprezentând penalități de întârziere, deoarece așa cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 privind recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006, „clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii". In justificarea acestui punct de vedere apelanta - pârâtă a arătat că în raport de prevederile Legii nr. 313/1979 care nu au fost abrogată și nu a căzut în desuetudine, clauza penală în contractele de împrumut este interzisă.

Reclamanta A.V.A.S. București la data de 24 iunie 2008 a depus la dosar motivele de apel, criticând sentința de fond pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului reclamanta a arătat că potrivit art. 3 din Convenția nr. 139 din 30 aprilie 2004 încheiată cu apelanta- pârâtă „în caz de neplată a unei rate la scadență, debitorul va plăti creditorului, pe perioada de la data scadenței și data plății efective, o penalitate la nivelul dobânzilor percepute pentru neplata la termen a creanțelor bugetare, pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea sumei neachitate". Apelanta-reclamantă a mai arătat că valoarea penalităților de întârziere nu poate fi aceeași cu dobânzile solicitate, în speță cu suma de 211.953 lei, modalitatea de calcul fiind diferită.

O altă critică adusă sentinței are în vedere obligarea apelantei-pârâtă la plata în continuare a dobânzilor și penalităților de întârziere începând cu 23 noiembrie 2007 și reclamanta menționează că de fapt data corectă de la care începe obligația de plată în continuare este data de 31 august 2007 și nu 23 noiembrie 2007. Pentru motivele invocate reclamanta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 322.807,74 penalități de întârziere calculate până la 31 august 2007, precum și obligarea la plata în continuare a acestora, până la achitarea integrală a ratelor scadente. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 408 din 23 septembrie 2008 a admis excepția tardivității depunerii motivelor de apel de către apelanta-reclamantă A.V.A.S.

București și a constatat decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a mai depune motive de apel. Prin aceeași decizie a respins apelul reclamantei A.V.A.S. ca nefondat. A admis excepția tardivității depunerii precizării cererii de aderare la apel de către intimata SC V. SA și a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a completa cererea de aderare la apel. A respins cererea de aderare formulată de apelanta SC V. SA București ca nefondată. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că cererea de apel a reclamantei A.V.A.S. a fost depusă în termen legal, dar motivele de apel depuse la termenul fixat pentru data de 21 iunie 2008 au fost tardiv depuse, deoarece prima zi de înfățișare a fost la termenul fixat pentru data de 27 mai 2008. Cu privire la fondul cauzei, având în vedere prevederile art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut că apelanta - reclamantă prin cererea introductivă de instanță nu a precizat data de la care a solicitat plata în continuare a penalităților de întârziere și a dobânzii, deci obiectul acțiunii nu a fost clar, determinat pe capete de cerere.

S-a mai reținut că art. 3 din Convenția nr. 139 din 30 septembrie 2004 relevă că părțile au stabilit expres că în caz de neplată a unei rate la scadență, pârâta va plăti o penalitate egală cu nivelul dobânzilor percepute pentru neplata la termen a creanțelor bugetare, dar din tabelul cu modul de calcul al penalităților de întârziere, nu rezultă data plății efective ci numai data scadenței, definitivă în tabel „data start penalitate" și de asemeni nu rezultă modul de calcul al penalităților raportat la data scadenței și data plății efective, respectiv a procentelor aplicate, a temeiului legal care le reglementează, astfel că în aceste condiții, instanța de apel a reținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Cu privire la cererea de aderare la apelul precizat, s-a reținut că a fost depusă în termen legal și anume până la prima zi de înfățișare dar precizările cererii de aderare la apelul principal au fost depuse tardiv, după împlinirea termenului și deci instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. și a constatat că apelanta-pârâtă este decăzută din dreptul de a completa cererea de aderare la apel cu motive noi. Analizând cererea de aderare la apel depusă inițial, instanța de apel a reținut că pârâta nu a criticat pretențiile deduse judecății ci numai împrejurarea că instanța de fond nu i-a admis cererea pentru lipsă de apărare sau cel puțin cererea de amânare a pronunțării, pentru a-i da posibilitatea să depună concluzii scrise.

Împotriva deciziei pronunțate în apel reclamanta A.V.A.S. București și pârâta SC V. SA București au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate. Prin motivele de recurs invocate, reclamanta a arătat că instanța de apel în motivarea soluției de respingere a apelului său a reținut că în cererea introductivă de instanță nu a precizat data de la care a solicitat plata în continuare a penalităților de întârziere și a dobânzii și deci instanța de fond a pronunțat o soluție având în vedere o cerere cu obiect incomplet în privința datei pentru penalitățile pretinse de apelantă pe viitor și un minim de probe, între care și un tabel insuficient de clar. Recurenta - reclamantă menționează că a investit instanța de judecată cu soluționarea cererii de chemare în judecată al cărui obiect a îndeplinit cerințele prevăzute de art. 112 C. proc.

civ. și a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 322.807,74 lei reprezentând penalități de întârziere și obligarea pârâtei la plata în continuare a acestora până la achitarea debitului principal, astfel că motivarea instanței de apel nu poate fi primită deoarece instanța avea obligația să studieze conținutul cererii de chemare în judecată pentru a pronunța o hotărâre legală și temeinică. Recurenta a mai arătat că în situația în care instanța nu era lămurită asupra calculului depus, în virtutea rolului activ, consfințit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. se impunea să pună în vedere părții, să depună un calcul lămuritor.

Prin motivele de recurs invocate, reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului său, modificarea în parte a sentinței nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de tribunal și obligarea pârâtei la plata sumei de 322.807,74 lei penalități de întârziere calculate până la data de 31 august 2007, precum și obligarea la plata în continuare a dobânzii și a penalităților de întârziere, până la achitarea debitului principal. În drept reclamanta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Pârâta, prin recursul său, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate și a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Cu privire la cererea de aderare la apelul reclamantei a arătat că instanța de apel la primul termen de judecată, (27 mai 2008) i-a pus în vedere să precizeze această cerere, și cum s-a conformat obligației, apreciază că nu se putea reține tardivitatea cererii de aderare la apel. Printr-un alt motiv de recurs, pârâta reia critica privind respingerea cererii de amânare în vederea angajării unui avocat de către instanța de fond și față de motivarea instanței de apel, că dispozițiile art. 156 C. proc. civ. lasă instanței de judecată posibilitatea să aprecieze asupra necesității acordării termenului, consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituție, care, consacră garantarea dreptului la apărare și prevederile art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Cu privire la fondul cauzei pârâta a arătat că penalitățile de întârziere au fost acordate nejustificat, în condițiile în care la debitul stabilit s-au adăugat pe lângă dobânda legală și penalitățile de întârziere, nesocotindu-se decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind un recurs în interesul legii, conform căreia nu se cumulează dobânda cu penalitatea. Recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului și în principal modificarea deciziei, în sensul respingerii petitului privind acordarea penalităților de întârziere, în secundar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate și vor fi respinse pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul reclamantei, Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica privind diminuarea penalităților de întârziere solicitate prin petitul cererii de chemare în judecată cât și schimbarea datei până la care a fost calculată suma datorată cu acest titlu, având în vedere că instanța de apel, corect a reținut faptul că reclamanta în cererea introductivă de instanță, nu a precizat data de la care a solicitat plata în continuare a penalităților de întârziere și a dobânzii, iar tabelul cu modul de calcul al acestora, nu cuprinde data scadenței și data plății efective, procentele aplicate și temeiurile legale care le reglementează.

I. Cu privire la recursul pârâtei, Înalta Curte constată că nu este fondat, deoarece critica privind admiterea excepției tardivității depunerii precizării cererii de aderare la apel, nu poate fi primită instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 293 și art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Astfel, potrivit textelor menționate cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfățișare iar aceasta trebuie să cuprindă sub sancțiunea decăderii motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. In cauza de față cererea de aderare la apel motivată s-a depus în termenul legal, până la termenul din 27 mai 2008 care constituie din perspectiva art. 134 C. proc. civ.

prima zi de înfățișare, așa încât în mod corect instanța a procedat numai la analiza acesteia iar nu și a precizării la cererea de aderare care conține noi motive dar care nu a fost depusă în termenul legal, fiind fără relevanță asupra soluției măsura dispusă de instanță cu privire la depunerea precizărilor condiționată de neclaritatea motivelor. Nu este fondată nici critica privind confirmarea de către instanța de apel a soluției judecătorului fondului de neacordare a unui nou termen la judecata în fond. Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 720 4 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că recurenta - pârâtă a fost citată cu mențiunea de a depune întâmpinare pentru termenul din 14 ianuarie 2008, citație pe care aceasta a primit-o la 3 decembrie 2007, așa încât intervalul de 5 zile prevăzut de lege fiind cu mult depășit, pârâta a avut aproape o lună și jumătate la dispoziție pentru a-și angaja apărător.

Cum potrivit art. 720 6 alin. (1) procesele în materie comercială se judecă cu precădere, desfășurarea lor cu celeritate fiind un imperativ, în mod corect cererea de amânare a fost respinsă în raport de prevederile art. 720 alin. (3) C. proc. civ., garanțiile constituționale în acord cu cele ale convenției europene fiind pe deplin respectate. In ceea ce privește amânarea pronunțării, în situația neacordării termenului solicitat, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că măsura nu se impunea cât timp pârâta nu a formulat o astfel de cerere în condițiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ. Cât privește al treilea motiv de recurs invocat de pârâtă Înalta Curte constată că prin el se critică sentința tribunalului cu privire la acordarea penalităților de întârziere, iar nu decizia, instanța de apel decăzând pârâta din dreptul de a-și completa cererea de aderare cu acest motiv.

Înalta Curte față de cele ce preced, constatând neîntrunite ipotezele pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind legală, recursurile părților, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară, Respinge recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. BUCUREȘTI și pârâta SC V. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 23 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2009. Cu opinia separată a d-nei judecător, în sensul că: Admite recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. BUCUREȘTI și pârâta SC V. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 408 din 23 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelurile declarate împotriva sentinței nr. 399 din 14 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

OPINIE SEPARATĂ Contrar opiniei majoritare exprimate consider că, în cauză se impunea admiterea recursurilor declarate de părți împotriva deciziei, modificarea acesteia în sensul admiterii apelurilor declarate împotriva sentinței cu consecința desființării acesteia și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța fondului pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează încălcarea prevederilor art. 129 pct. 5 C. proc. civ. , se constată că instanța apelului a ignorat prevederile menționate atunci când a reținut că prima instanță a pronunțat o soluție bazată pe o cerere cu un obiect incomplet, în privința datei pentru penalitățile pretinse pe viitor, și pe un minim de probe între care, un tabel de calcul insuficient de clar.

In exercitarea atribuțiilor sale, ca instanță de apel, Curtea trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., astfel încât să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere și să ordone completarea probelor atunci când constată că acestea au fost administrate parțial, tocmai în scopul aflării adevărului în cauză, pe baza stabilirii pe deplin a situației de fapt și prin aplicarea corectă a legii. Este adevărat că potrivit art. 296 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea o situație mai grea în propria cale de atac însă, aceste prevederi își găsesc aplicabilitate în situația în care există numai apelul unei părți, nu și în aceea în care apelul este declarat de două sau mai multe părți cu interese contrare ori în ipoteza aderării la apel - cum este cazul de față.

Cu privire la apelul declarat de pârâta SC V. SA București se constată că, în principiu, instanța anterioară a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 293 și art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în soluționarea excepției tardivității depunerii precizării cererii de aderare la apel, deși a sancționat această cerere în condițiile în care, după depunerea în termen a cererii de aderare la apel (motivată), chiar instanța, prin încheierea de ședință din data de 27 mai 2008, i-a pus în vedere apelantei pârâte să depună la dosar o astfel de precizare, acordând termen pentru ca reclamanta să ia cunoștință de conținutul precizării și pentru ca pârâta să precizeze motivele de apel pe care înțelege să le susțină (încheierea de ședință din 24 iunie 2008). Critica ce vizează confirmarea de către instanța apelului a soluției date de prima instanță cererii de amânare, întemeiată de pârâtă pe dispozițiile art. 156 C. proc.

civ. se constată că este fondată. Astfel, instanța de apel nu a observat că respingerea cererii de amânare a fost consecința sancționării abuzului de drept al pârâtei, abuz care în concepția primei instanțe, a constat în faptul că pârâta a invocat un drept în scop contrar celui care a fost recunoscut de legiuitor. Singurul argument reținut de instanță în constatarea abuzului de drept a fost acela că, de la data primirii citației (3 decembrie 2007) și până la primul termen de judecată stabilit, ar fi existat timp suficient pentru angajarea unui apărător deși nu există criterii prestabilite în funcție de care să se poată aprecia timpul necesar angajării unui apărător. Este adevărat că norma conținută de art. 156 alin. (1) C. proc.

civ. este dispozitivă și că este facultatea instanței de a aprecia asupra acordării sau nu a unui nou termen, însă interpretarea și aplicarea acesteia nu trebuie să conducă la încălcarea garanțiilor drepturilor procesuale ale părților. În cauza dedusă judecății, cererea de acordare a unui termen pentru angajarea unui apărător a fost formulată la primul termen de judecată, termen la care cauza a și fost luată în pronunțare, iar prin calificarea nejustificată a demersului pârâtei ca fiind un abuz de drept, acesteia nu i s-a asigurat garanția unui proces echitabil. Cum, una din obligațiile esențiale ale instanței este și aceea de a asigura respectarea tuturor garanțiilor procesuale, în speță, asigurarea posibilității rezonabile a pârâtei de a-și formula o apărare calificată, în opinia minoritară se consideră că hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate, iar celeritatea impusă de dispozițiile art. 720 6 alin. (1) C. proc.

civ. proceselor în materie comercială și faptul că pârâta a fost citată cu mențiunea de a depune întâmpinare nu sunt în măsură să justifice și să dea legitimitate modului în care instanțele au înțeles să aplice dispozițiile art. 156 C. proc. civ. și nerespectării dreptului la apărare, consfințit prin legea fundamentală în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la celelalte două motive de recurs se constată că instanțele au procedat în deplină concordanță cu prevederile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care nu a existat o cerere de amânarea a pronunțării din partea pârâtei, iar criticile ce vizează fondul cauzei nu au făcut obiectul cererii de aderare la apel.

Pentru motivele expuse, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se impunea admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelurilor, iar raportat la dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond