ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2106/2008

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5 noiembrie

2003 la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reclamanta A.D.S.

București a solicitat obligarea pârâtei SC V.P. Sâmburești SA Dobroteasa, jud.

Olt, la plata sumelor de 653.679.094 lei cu titlu de redevență, 653.679.094 lei

cu titlu de penalități calculate până la 22 octombrie 2003 și la plata

penalităților prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune nr. 255/2000

încheiat de părți, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 2929 din 27 februarie 2004 a respins ca prescrisă

acțiunea reclamantei, reținând că cererea a fost introdusă după expirarea

termenului general de prescripție de 3 ani-5 noiembrie 2003, în timp ce

pretențiile puteau fi valorificate între 30 septembrie 2000 și 20 septembrie

2003.

Prin decizia nr. 388 din 16 septembrie

2004 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 4556 din 7 octombrie 2005 a admis recursul

reclamantei A.D.S. București, a casat decizia și sentința și a trimis cauza

spre rejudecare Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, prin sentința nr. 3265 din 8 martie 2007 a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC V.P. Sâmburești SA; a respins ca

prescrisă acțiunea reclamantei având ca obiect redevența scadentă anterioară

datei de 9 septembrie 2000, a admis în parte acțiunea reclamantei A.D.S. și a

obligat pârâta la 22.114,78 Ron redevență pentru trimestrul III-IV și 43.870

Ron penalități de întârziere, calculate până la 22 februarie 2007, cu 15.000

Ron cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de fond a reținut că pârâta datorează redevența la care a fost obligată conform

art. 4 și art. 5 din contractul de concesiune nr. 255 din 25 aprilie 2000

încheiat de părți și penalități la nivelul stabilit de actele normative care

instituie majorări pentru achitarea cu întârziere a obligațiilor bugetare

potrivit art. 5 alin. (2) din contract, din perspectiva preluării și

transformării în clauze contractuale a dispozițiilor O.G. nr. 11/1996 fiind

fără relevanță abrogarea ulterioară a acestui act normativ.

Prin decizia nr. 527 din 2 noiembrie 2007

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâtă, a admis apelul reclamantei A.D.S. București, a

schimbat în parte sentința civilă nr. 3265 din 8 martie 2007 în sensul că a

obligat pârâta și la plata penalităților de întârziere, în continuare, până la

data achitării debitului, cu obligarea pârâtei la 4.962,16 lei cheltuieli de

judecată.

Au fost menținute restul dispozițiilor

sentinței.

Împotriva menționatei decizii au declarat

recurs reclamanta și pârâta.

Recurenta reclamantă A.D.S. București,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel

pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea

deciziei în sensul admiterii în tot a acțiunii sale, respectiv și pentru

redevența anterioară datei de 9 septembrie 2000.

În criticile formulate recurenta

reclamantă face prezentarea situației de fapt reținută și de instanțele de

judecată și formulează anumite interpretări clauzelor contractului, susținând

în concret următoarele:

- în mod greșit instanța de fond a

admis excepția prescripției pentru debitul anterior datei de 9 septembrie 2000,

deși obligațiile născute în baza contractului de concesiune nr. 255 din 25

aprilie 2000 au devenit scadente la data de 31 decembrie 2000, și că

pretențiile sale includ și obligațiile scadente la 30 iunie 2000; 30 septembrie

2000 și 31 decembrie 2000;

- sumele datorate de pârâtă sunt

creanțe ce se fac venit la bugetul de stat, având același regim juridic ca și

sumele ce ajung la bugetul general consolidat, astfel că termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune este de 5 ani conform O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală;

- în mod nejustificat s-au acordat

pârâtei cheltuieli de judecată la o valoare exagerat de mare în raport de

valoarea pretențiilor ce fac obiectul acțiunii, urmând a se reduce cuantumul

acestora conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În recursul formulat de recurenta

pârâta SC V.P. Sâmburești SA, întemeiat pe art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., recurenta critică decizia din apel pentru nelegalitate, solicitând în

concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea în tot a

acțiunii reclamantei.

În criticile formulate recurenta pârâtă

susține în esență următoarele:

- decizia din apel încalcă limitele

casării impuse de instanța supremă prin decizia nr. 4556 din 7 octombrie 2005,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., la rejudecare instanțele putând pune

în discuție numai contravaloarea redevenței datorate după data de 9 septembrie

2000, și nu existența și întinderea penalităților (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.);

- instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății apreciind că nulitatea contractului nr. 255 din 25

aprilie 2000 invocat de reclamantă ca temei al dreptului său pentru plata

redevenței, este o cerere nouă făcută în apel și contrară dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ. și soluționarea greșită a excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei pentru nesemnarea contractului (art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.);

- instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, admițând pretenții aferente unei perioade

prescrise, respectiv pentru trimestrul III 2000 pentru 1 iulie 2000-30

septembrie 2000 și trimestrul IV 2000 pentru 1 octombrie 2000-31 decembrie 2000

fără să țină cont de faptul că la 18 octombrie 2000 reclamanta a încheiat un

contract de concesiune cu un terț (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.);

- hotărârea este lipsită de temei

legal și depășește limitele de casare, întrucât societatea sa nu a recunoscut

niciodată existența unei creanțe față de reclamantă, ci numai dreptul său

generic de a pretinde o taxă pentru folosința terenului.

Recurenta reclamantă A.D.S. București

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca

nefondat.

Recursul pârâtei este netimbrat.

Pentru termenul de astăzi recurenta

pârâtă a fost citată cu mențiunea de a achita 1.283,45 lei taxă judiciară de

timbru și 5 lei timbru judiciar, conform dovezii aflată la fila 14 dosar

recurs, obligație pe care aceasta în mod nejustificat nu și-a îndeplinit-o.

Cum problema timbrajului se analizează

prioritar oricăror cereri, excepții, motive de casare și reținându-se că

recurenta nu și-a îndeplinit obligația legală de a achita taxa de timbru,

Înalta Curte în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995, modificate, urmează să anuleze

recursul pârâtei ca netimbrat.

Recursul reclamantei este nefondat.

Prima critică a recurentei reclamante

prin care susține greșita soluționare de instanță a excepției prescripției

pentru debitul anterior datei de 9 septembrie 2001 este nefondată.

Este adevărat că obligațiile născute în

baza contractului de concesiune nr. 255 din 25 aprilie 2000 au devenit scadente

la data de 31 decembrie 2000 și că pretențiile reclamantei includ și

obligațiile scadente la 30 iunie 2000, dar cum prin decizia nr. 4556 din 7

octombrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că recunoașterea

făcută de reprezentantul pârâtei în procesul verbal de conciliere din 9

septembrie 2003, numai cu privire la sumele datorate cu titlu de redevență are

efect întrerupător de prescripție și față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. soluția este corectă, debitul fiind anterior acestei date.

Nici a doua critică a recurentei

reclamante prin care susține că sumele datorate de pârâtă sunt creanțe bugetare

și că în speță termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de codul de

procedură fiscală respectiv cel de 5 ani, nu poate fi reținută.

Cum pretențiile deduse judecății rezultă

dintr-un contract de natură comercială, supus reglementărilor de drept comun,

acestea nu pot fi calificate drept creanțe bugetare, chiar dacă aceste sume

sunt încasate în baza contractelor de concesiune de A.D.S. și se fac venit la

bugetul de stat, cu atât mai mult cu cât actul normativ invocat, O.G. nr. 2/2003,

nu era în vigoare la data încheierii contractului de concesiune de către părți

(25 aprilie 2000), iar acesta nu retroactivează.

Se reține ca neîntemeiată și critica

recurentei reclamante referitoare la cuantumul exagerat al cheltuielilor de

judecată acordate pârâtei, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) și (29 C.

proc. civ., avându-se în vedere că onorariul avocațial se stabilește prin

înțelegerea părții cu avocatul ales, nu prin raportare la valoarea pretențiilor

ce fac obiectul acțiunii.

Așa fiind, cum decizia instanței de apel

este temeinică și legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Administrația Domeniilor Statului București împotriva deciziei nr. 527

din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Anulează ca netimbrat recursul declarat

de pârâta SC V.P. Sâmburești SA Dobroteasa, jud. Olt împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 12 iunie 2008.