ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4556/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 17971 din 5 noiembrie 2003, reclamanta A.D.S., în contradictoriu cu pârâta SC V.P.S. SA, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor de 653.679.094 lei, cu titlu de redevență, 653.679.094 lei cu titlu de penalități calculate până la 22 octombrie 2003, precum și la plata penalităților prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată aferente. Prin sentința civilă nr. 2929 din 27 februarie 2004, Tribunalul București, secția comercială, a respins acțiunea ca prescrisă, instanța reținând că reclamanta putea să își valorifice pretențiile până la 30 septembrie 2003 dar că cererea de chemare în judecată a fost promovată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani incident în cauză.

Apelul declarat de reclamantă A.D.S., împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 388 din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. În motivarea apelului s-a arătat că pretențiile erau scadente și la data de 31 decembrie 2000, că s-a încheiat un nou contract de concesiune cu A.S.S., care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2001 astfel că, intimata datora redevență și pe trimestrul al III-lea al anului 2000. A mai invocat apelanta că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că s-a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea pe care a făcut-o intimata pârâtă la concilierea directă și nici de faptul că reclamanta a diminuat redevența datorată în conformitate cu documentația depusă de intimata-pârâtă care atestă calamitatea suferită în anul 2000. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 388 din 16 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

În fundamentarea acestei decizii instanța a reținut în esență, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune. A mai reținut instanța de apel că pârâta fiind o persoană juridică, pentru a i se opune o eventuală recunoaștere în cadrul concilierii prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., trebuia dovedit că reprezentantul său era mandatat să recunoască pretențiile reclamantei. Ori, în cauză nu a fost produsă o asemenea dovadă. Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, reclamanta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentă vizează faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că apelanta-reclamantă nu a precizat cărui trimestru al perioadei 1999 – 2000 îi sunt aferente sumele solicitate cu titlu de redevență, precum și faptul că în mod eronat instanța nu a luat în considerare în soluționarea excepției de prescripție a dreptului la acțiune, recunoașterea făcută de pârâtă în cadrul procesului verbal de conciliere, ignorând, astfel principiul libertății contractuale consacrat de art. 969 C. civ. Curtea, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Potrivit procesului-verbal încheiat de părțile litigante la 9 septembrie 2003, reprezentantul legal al pârâtei, directorul general al SC V.P.S.

SA, recunoaște ca fiind corectă perioada pentru care datorează numai sumele reprezentând redevență, mai puțin cele reprezentând penalități de întârziere, pe baza datelor prezentate de către reclamantă în invitația la conciliere adresată pârâtei (adresa din 4 august 2003). Potrivit adresei mai sus evocate reclamanta comunica pârâtei că debitul datorat în baza contractului de concesiune din 25 aprilie 2000 este de 2.161.360.766 lei din care 1.080.680.383 lei redevență neachitată la termenele scadente și 1.080.680.383 lei penalități de întârziere, conform art. 5.2 din contract până la data de 24 iulie 2003. Prin acțiune reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.307.358.188 lei din care 653.679.094 lei redevență neachitată și 653.679.094 lei, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la data de 22 octombrie 2003, în baza contractului de concesiune din 25 aprilie 2000 și în continuare, până la stingerea debitului.

Comparând cele două înscrisuri (procesul verbal de conciliere din 9 septembrie 2003 și acțiunea reclamantei) se remarcă faptul că sumele pentru care s-a făcut concilierea nu coincid cu cele din cererea de chemare în judecată, fapt neluat în considerare și, deci neanalizat, de instanță. 2. Concilierea prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., în accepțiunea pe care legiuitorul a vrut să i-o dea are ca finalitate lămurirea, clarificarea unei situații conflictive ivite în derularea unor raporturi comerciale. Rezolvarea unor atari situații implică de cele mai multe ori recunoașteri totale sau parțiale a pretențiilor în discuție, împrejurare în raport de care capacitatea participanților la conciliere de a face acte de dispoziție este prezumată.

Potrivit celor consemnate în procesul verbal de conciliere din 9 septembrie 2003 din partea pârâtei a participat directorul general al societății, reprezentant legal al SC V.P.S. SA, în condițiile art. 35 alin. (2) din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. În consecință, recunoașterea făcută de reprezentantul legal al pârâtei numai cu privire la sumele datorate cu titlu de redevență are efect întrerupător de prescripție, instanța urmând a analiza în baza probatoriului administrat, în raport de ce perioadă trebuie calculat termenul de prescripție privitor la sumele cerute cu titlu de redevență, cu luarea în considerare a documentelor care atestă starea de calamitate existentă în anul 2000 (a se vedea în acest sens procesul verbal încheiat de părți la 15 septembrie 2003, în cadrul ședinței de conciliere prevăzute de art. 720 1 C. proc.

civ.). Curtea, în considerarea celor ce preced, constatând nelegalitatea deciziei recurate și având în vedere că prima instanță, în mod greșit, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va casa ambele hotărâri și va trimite cauza Tribunalului București pentru judecare în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S. București, împotriva deciziei nr. 388 din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată și sentința nr. 2929 din 27 februarie 2004 a Tribunalului București și trimite cauza Tribunalului București pentru judecare în fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2005.