ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4556/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 17971 din 5 noiembrie

2003, reclamanta A.D.S., în contradictoriu cu pârâta SC V.P.S. SA, a solicitat

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumelor

de 653.679.094 lei, cu titlu de redevență, 653.679.094 lei cu titlu de

penalități calculate până la 22 octombrie 2003, precum și la plata

penalităților prevăzute de art. 5.2 din contractul de concesiune încheiat între

părți, cu cheltuieli de judecată aferente.

Prin sentința civilă nr. 2929 din 27

februarie 2004, Tribunalul București, secția comercială, a respins acțiunea ca

prescrisă, instanța reținând că reclamanta putea să își valorifice pretențiile

până la 30 septembrie 2003 dar că cererea de chemare în judecată a fost

promovată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani incident

în cauză.

Apelul declarat de reclamantă A.D.S.,

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

388 din 16 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

În motivarea apelului s-a arătat că

pretențiile erau scadente și la data de 31 decembrie 2000, că s-a încheiat un

nou contract de concesiune cu A.S.S., care a intrat în vigoare la 1 ianuarie

2001 astfel că, intimata datora redevență și pe trimestrul al III-lea al anului

2000.

A mai invocat apelanta că instanța

de fond nu a ținut cont de faptul că s-a întrerupt cursul prescripției prin

recunoașterea pe care a făcut-o intimata pârâtă la concilierea directă și nici

de faptul că reclamanta a diminuat redevența datorată în conformitate cu

documentația depusă de intimata-pârâtă care atestă calamitatea suferită în anul

2000.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 388 din 16 septembrie 2004, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă.

În fundamentarea acestei decizii

instanța a reținut în esență, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate sub

aspectul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune.

A mai reținut instanța de apel că

pârâta fiind o persoană juridică, pentru a i se opune o eventuală recunoaștere

în cadrul concilierii prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., trebuia

dovedit că reprezentantul său era mandatat să recunoască pretențiile

reclamantei. Ori, în cauză nu a fost produsă o asemenea dovadă.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs, în termen legal, reclamanta A.D.S., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304.8 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentă

vizează faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că

apelanta-reclamantă nu a precizat cărui trimestru al perioadei 1999 – 2000 îi

sunt aferente sumele solicitate cu titlu de redevență, precum și faptul că în

mod eronat instanța nu a luat în considerare în soluționarea excepției de

prescripție a dreptului la acțiune, recunoașterea făcută de pârâtă în cadrul

procesului verbal de conciliere, ignorând, astfel principiul libertății

contractuale consacrat de art. 969 C. civ.

Curtea, analizând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru

motivele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit procesului-verbal încheiat de

părțile litigante la 9 septembrie 2003, reprezentantul legal al pârâtei,

directorul general al SC V.P.S. SA, recunoaște ca fiind corectă perioada pentru

care datorează numai sumele reprezentând redevență, mai puțin cele reprezentând

penalități de întârziere, pe baza datelor prezentate de către reclamantă în

invitația la conciliere adresată pârâtei (adresa din 4 august 2003).

Potrivit adresei mai sus evocate

reclamanta comunica pârâtei că debitul datorat în baza contractului de

concesiune din 25 aprilie 2000 este de 2.161.360.766 lei din care 1.080.680.383

lei redevență neachitată la termenele scadente și 1.080.680.383 lei penalități

de întârziere, conform art. 5.2 din contract până la data de 24 iulie 2003.

Prin acțiune reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumei de 1.307.358.188 lei din care 653.679.094 lei

redevență neachitată și 653.679.094 lei, reprezentând penalități de întârziere,

calculate până la data de 22 octombrie 2003, în baza contractului de concesiune

din 25 aprilie 2000 și în continuare, până la stingerea debitului.

Comparând cele două înscrisuri

(procesul verbal de conciliere din 9 septembrie 2003 și acțiunea reclamantei)

se remarcă faptul că sumele pentru care s-a făcut concilierea nu coincid cu

cele din cererea de chemare în judecată, fapt neluat în considerare și, deci

neanalizat, de instanță.

de art. 720

1

C. proc. civ., în accepțiunea pe care legiuitorul a

vrut să i-o dea are ca finalitate lămurirea, clarificarea unei situații

conflictive ivite în derularea unor raporturi comerciale.

Rezolvarea unor atari situații

implică de cele mai multe ori recunoașteri totale sau parțiale a pretențiilor

în discuție, împrejurare în raport de care capacitatea participanților la

conciliere de a face acte de dispoziție este prezumată.

Potrivit celor consemnate în

procesul verbal de conciliere din 9 septembrie 2003 din partea pârâtei a

participat directorul general al societății, reprezentant legal al SC V.P.S.

SA, în condițiile art. 35 alin. (2) din decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice și persoanele juridice. În consecință, recunoașterea făcută

de reprezentantul legal al pârâtei numai cu privire la sumele datorate cu titlu

de redevență are efect întrerupător de prescripție, instanța urmând a analiza

în baza probatoriului administrat, în raport de ce perioadă trebuie calculat

termenul de prescripție privitor la sumele cerute cu titlu de redevență, cu

luarea în considerare a documentelor care atestă starea de calamitate existentă

în anul 2000 (a se vedea în acest sens procesul verbal încheiat de părți la 15

septembrie 2003, în cadrul ședinței de conciliere prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.).

Curtea, în considerarea celor ce

preced, constatând nelegalitatea deciziei recurate și având în vedere că prima

instanță, în mod greșit, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul, va casa ambele

hotărâri și va trimite cauza Tribunalului București pentru judecare în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.D.S. București, împotriva deciziei nr. 388 din 16 septembrie 2004

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată

și sentința nr. 2929 din 27 februarie 2004 a Tribunalului București și trimite

cauza Tribunalului București pentru judecare în fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 7 octombrie 2005.