ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5911/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11.680

din 14 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. cu

sediul în București, împotriva pârâtei SC A.R. SA cu sediul în Rupea județul

Brașov, în sensul că a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de

29.110.736.752 lei, reprezentând redevențe neachitate (19.084.127.708 lei),

penalități de întârziere calculate până la data de 22 februarie 2004

(8.876.390.647 lei), T.V.A. (1.150.218.397 lei) precum și la plata majorărilor

de întârziere, în continuare, până la data achitării debitului. A mai fost

respins ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, capătul de

cerere privind obligarea la plata redevenței și penalităților aferente,

scadente la data de 30 septembrie 2000. De asemenea a mai fost constatat

reziliat contractul de concesiune din 24 aprilie 2000 modificat prin actul

adițional din 29 noiembrie 2000, iar în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997 a fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut în principal că se impune admiterea excepției prescripției

dreptului material la acțiune în privința sumelor solicitate, reprezentând

redevențe și penalități aferente, scadente la data de 30 septembrie 2000,

deoarece a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.

3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, fără să se constate intervenirea vreunei

cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Pe fondul cauzei s-a apreciat că

pârâta datorează însă redevența în valoare de 19.084.127.708 lei calculată până

la data de 1 august 2003 fără a se putea reține apărările formulate de pârâtă,

întrucât admiterea suprafețelor agricole afectate de secetă nu constituie forță

majoră, motiv de înlăturare a răspunderii civile, un atare fenomen fiind

frecvent în România, iar prin art. 8 din contract, concesionarul s-a obligat să

desfășoare lucrări de exploatare și întreținere a terenului, inclusiv de prestare

a fertilității naturale a terenului prin realizarea unui program de irigare a

culturilor. Nu au putut fi reținute nici apărările legate de ocuparea abuzivă a

terenurilor, întrucât pârâta, în calitatea de concesionar, avea la îndemână

exercițiul acțiunilor de înlăturare a tulburărilor aduse dreptului său de

exploatare. Penalitățile sunt datorate de pârâtă la nivelul stabilit de actele

normative care instituie majorări pentru achitarea cu întârziere a obligațiilor

bugetare, conform art. 5 alin. (2) din contract. Pentru situația neplății în

termen a redevenței constatată în cauză părțile au stipulat în art. 5 alin. (3)

un pact comisoriu de gradul al III-lea în aplicarea căruia se va constata

rezilierea contractului de concesiune.

Referitor la cererea reconvențională

instanța a pus în repetate rânduri în vedere pârâtei să-și precizeze temeiul

procedural al cererilor formulate și să timbreze în consecință, potrivit

obiectului acestor capete de acțiune.

Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, prin decizia comercială nr. 426 din 19 mai 2005 a respins ca

nefondate apelurile declarate de apelanta reclamantă A.D.S. București și

apelanta pârâtă SC A.R. SA, împotriva sentinței comerciale nr. 11680 din 14

octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în dosarul nr. 17.874/2003.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a stabilit că, în ce privește apelul declarat de A.D.S., în mod corect a

fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele

reprezentând redevențe și penalități de întârziere scadente la 30 septembrie

2000, reținându-se că nu a intervenit nici una din cauzele care atrag

întreruperea termenului de prescripție în baza art. 16 din decretul nr. 167/1958.

Penalitățile de întârziere au un caracter accesoriu față de creanța principală,

redevența, astfel încât odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul

principal de creanță se stinge și dreptul la acțiune privind penalitățile

aferente, conform art. 1 alin. (2) din decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat de SC A.R. SA este

neîntemeiat, constatându-se că Tribunalul București este competent teritorial a

soluționa cauza în fond, conform art. 10 pct. 4 C. proc. civ., fiind instanța

locului unde obligația a luat naștere, cât și instanța locului plății redevenței.

Procedura de citare a apelantei

pentru termenul din 14 octombrie 2004, data soluționării cauzei, a fost legal

îndeplinită, la instanța de fond au fost solicitate mai mult de cinci termene

pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales, fără a fi precizată

cererea reconvențională și fără a achita taxa judiciară de timbru. Au fost

respectate condițiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., existând

convocarea la conciliere prin adresa din 1 august 2003.

Împotriva deciziei comerciale nr. 426

din 19 mai 2005, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, au promovat recurs atât reclamanta A.D.S. București cât și pârâta

SC A.R. SA, care au criticat această hotărâre judecătorească pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta reclamantă A.D.S. București

în motivele de recurs consideră că excepția prescripției dreptului material la

acțiune a fost greșit admisă de instanța de fond și menținută de instanța de

apel, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate,

în sensul obligării pârâtei și la plata redevenței și a penalităților de

întârziere scadente la 30 septembrie 2000, fiind invocat ca temei de drept

dispozițiile art. 301 și art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă SC A.R. SA a

criticat hotărârea instanței de apel sub aspectele că în mod greșit a fost respinsă

excepția nelegalității citării la instanța de fond pentru termenul din 14

octombrie 2004, nu a fost pusă în discuție cererea de amânare când a fost

soluționat apelul, greșit a fost soluționată excepția necompetenței materiale a

Tribunalului București și a prematurității cererii de chemare în judecată

formulată de reclamantă, precum și toate apărările de fond, fiind invocat ca

temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și 10

C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a depus întâmpinare,

motivată în fapt și în drept, prin care a cerut respingerea recursului declarat

de pârâtă.

Înalta Curte, analizând materialul

probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate de părți

în cererile de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate privind recursul

reclamantei A.D.S. București, urmând a fi respins ca nefondat și urmează a

anula ca insuficient timbrat recursul pârâtei SC A.R. SA, pentru următoarele

considerente.

Amplu argumentat și bine documentat,

instanța de apel a expus teza că plățile efectuate în perioada 8 mai 2001 – 12

noiembrie 2003 nu constituie acte de recunoaștere a debitului scadent la 30

septembrie 2000, întrucât au fost efectuate pentru achitarea unor alte

obligații. Așa cum rezultă din documentația existentă la dosar, această

excepție a fost admisă numai pentru suma de 1.364.681.155 lei, reprezentând

redevențe și penalități aferente scadente la data de 30 septembrie 2000, care

se sting printr-o prescripție distinctă, neputând fi primită apărarea reclamantei

în sensul că prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului, în

condițiile art. 16 pct. a din decretul nr. 167/1958.

Prin încheierea pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție secția comercială, de la 14 octombrie 2005 a fost

respinsă excepția invocată de recurenta pârâtă SC A.R. SA că recursul este

scutit de plata taxei de timbru, cu motivarea că art. 17 din Legea nr. 146/1997

face referire la instituții de interes public, iar potrivit art. 7 C. com.,

persoana juridică este parte în proces și nu acționarii acesteia. Deși s-a pus

în vedere recurentei pârâte să achite 16.949,14 RON taxă judiciară de timbru și

4,5 RON timbru judiciar, așa cum s-a dispus și prin citație, sub sancțiunea

anulării cererii ca insuficient timbrată conform art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor mai sus precizate.

Pentru rațiunile juridice expuse

anterior urmează a anula ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC

A.R. SA împotriva deciziei nr. 426 din 19 mai 2005, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială. De asemenea urmează ca toate criticile

formulate de reclamanta A.D.S. București să fie înlăturate ca neîntemeiate,

nefiind îndeplinite nici una din cerințele art. 304 C. proc. civ., respingând

ca nefondat recursul împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca insuficient timbrat

recursul declarat de pârâta SC A.R. SA Rupea, jud. Brașov, împotriva deciziei nr.

426 din 19 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta A.D.S. București, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 9 decembrie 2005.