ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5911/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11.680 din 14 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. cu sediul în București, împotriva pârâtei SC A.R. SA cu sediul în Rupea județul Brașov, în sensul că a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 29.110.736.752 lei, reprezentând redevențe neachitate (19.084.127.708 lei), penalități de întârziere calculate până la data de 22 februarie 2004 (8.876.390.647 lei), T.V.A. (1.150.218.397 lei) precum și la plata majorărilor de întârziere, în continuare, până la data achitării debitului.

A mai fost respins ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, capătul de cerere privind obligarea la plata redevenței și penalităților aferente, scadente la data de 30 septembrie 2000. De asemenea a mai fost constatat reziliat contractul de concesiune din 24 aprilie 2000 modificat prin actul adițional din 29 noiembrie 2000, iar în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 a fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în principal că se impune admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în privința sumelor solicitate, reprezentând redevențe și penalități aferente, scadente la data de 30 septembrie 2000, deoarece a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, fără să se constate intervenirea vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Pe fondul cauzei s-a apreciat că pârâta datorează însă redevența în valoare de 19.084.127.708 lei calculată până la data de 1 august 2003 fără a se putea reține apărările formulate de pârâtă, întrucât admiterea suprafețelor agricole afectate de secetă nu constituie forță majoră, motiv de înlăturare a răspunderii civile, un atare fenomen fiind frecvent în România, iar prin art. 8 din contract, concesionarul s-a obligat să desfășoare lucrări de exploatare și întreținere a terenului, inclusiv de prestare a fertilității naturale a terenului prin realizarea unui program de irigare a culturilor. Nu au putut fi reținute nici apărările legate de ocuparea abuzivă a terenurilor, întrucât pârâta, în calitatea de concesionar, avea la îndemână exercițiul acțiunilor de înlăturare a tulburărilor aduse dreptului său de exploatare.

Penalitățile sunt datorate de pârâtă la nivelul stabilit de actele normative care instituie majorări pentru achitarea cu întârziere a obligațiilor bugetare, conform art. 5 alin. (2) din contract. Pentru situația neplății în termen a redevenței constatată în cauză părțile au stipulat în art. 5 alin. (3) un pact comisoriu de gradul al III-lea în aplicarea căruia se va constata rezilierea contractului de concesiune. Referitor la cererea reconvențională instanța a pus în repetate rânduri în vedere pârâtei să-și precizeze temeiul procedural al cererilor formulate și să timbreze în consecință, potrivit obiectului acestor capete de acțiune. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 426 din 19 mai 2005 a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta reclamantă A.D.S.

București și apelanta pârâtă SC A.R. SA, împotriva sentinței comerciale nr. 11680 din 14 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 17.874/2003. Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că, în ce privește apelul declarat de A.D.S., în mod corect a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sumele reprezentând redevențe și penalități de întârziere scadente la 30 septembrie 2000, reținându-se că nu a intervenit nici una din cauzele care atrag întreruperea termenului de prescripție în baza art. 16 din decretul nr. 167/1958. Penalitățile de întârziere au un caracter accesoriu față de creanța principală, redevența, astfel încât odată cu stingerea dreptului la acțiune privind dreptul principal de creanță se stinge și dreptul la acțiune privind penalitățile aferente, conform art. 1 alin. (2) din decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat de SC A.R. SA este neîntemeiat, constatându-se că Tribunalul București este competent teritorial a soluționa cauza în fond, conform art. 10 pct. 4 C. proc. civ., fiind instanța locului unde obligația a luat naștere, cât și instanța locului plății redevenței. Procedura de citare a apelantei pentru termenul din 14 octombrie 2004, data soluționării cauzei, a fost legal îndeplinită, la instanța de fond au fost solicitate mai mult de cinci termene pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales, fără a fi precizată cererea reconvențională și fără a achita taxa judiciară de timbru. Au fost respectate condițiile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., existând convocarea la conciliere prin adresa din 1 august 2003. Împotriva deciziei comerciale nr. 426 din 19 mai 2005, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, au promovat recurs atât reclamanta A.D.S.

București cât și pârâta SC A.R. SA, care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta reclamantă A.D.S. București în motivele de recurs consideră că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit admisă de instanța de fond și menținută de instanța de apel, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtei și la plata redevenței și a penalităților de întârziere scadente la 30 septembrie 2000, fiind invocat ca temei de drept dispozițiile art. 301 și art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurenta pârâtă SC A.R.

SA a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectele că în mod greșit a fost respinsă excepția nelegalității citării la instanța de fond pentru termenul din 14 octombrie 2004, nu a fost pusă în discuție cererea de amânare când a fost soluționat apelul, greșit a fost soluționată excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a prematurității cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum și toate apărările de fond, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Recurenta reclamantă a depus întâmpinare, motivată în fapt și în drept, prin care a cerut respingerea recursului declarat de pârâtă. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de toate criticile formulate de părți în cererile de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate privind recursul reclamantei A.D.S.

București, urmând a fi respins ca nefondat și urmează a anula ca insuficient timbrat recursul pârâtei SC A.R. SA, pentru următoarele considerente. Amplu argumentat și bine documentat, instanța de apel a expus teza că plățile efectuate în perioada 8 mai 2001 – 12 noiembrie 2003 nu constituie acte de recunoaștere a debitului scadent la 30 septembrie 2000, întrucât au fost efectuate pentru achitarea unor alte obligații. Așa cum rezultă din documentația existentă la dosar, această excepție a fost admisă numai pentru suma de 1.364.681.155 lei, reprezentând redevențe și penalități aferente scadente la data de 30 septembrie 2000, care se sting printr-o prescripție distinctă, neputând fi primită apărarea reclamantei în sensul că prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului, în condițiile art. 16 pct. a din decretul nr. 167/1958.

Prin încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție secția comercială, de la 14 octombrie 2005 a fost respinsă excepția invocată de recurenta pârâtă SC A.R. SA că recursul este scutit de plata taxei de timbru, cu motivarea că art. 17 din Legea nr. 146/1997 face referire la instituții de interes public, iar potrivit art. 7 C. com., persoana juridică este parte în proces și nu acționarii acesteia. Deși s-a pus în vedere recurentei pârâte să achite 16.949,14 RON taxă judiciară de timbru și 4,5 RON timbru judiciar, așa cum s-a dispus și prin citație, sub sancțiunea anulării cererii ca insuficient timbrată conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor mai sus precizate.

Pentru rațiunile juridice expuse anterior urmează a anula ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC A.R. SA împotriva deciziei nr. 426 din 19 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. De asemenea urmează ca toate criticile formulate de reclamanta A.D.S. București să fie înlăturate ca neîntemeiate, nefiind îndeplinite nici una din cerințele art. 304 C. proc. civ., respingând ca nefondat recursul împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC A.R. SA Rupea, jud. Brașov, împotriva deciziei nr. 426 din 19 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.D.S. București, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 decembrie 2005.