ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 103 din 14 mai 2008, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune formulată de pârâtă și, în consecință, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâta SC I.A.C. SRL; a constatat rezilierea contractului de concesiune din 17 septembrie 2001 încheiat între părți, a respins capetele de acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 173.215,36 lei reprezentând redevență și 468.239,51 lei reprezentând penalități de întârziere. În considerentele sentinței, Tribunalul Arbitral a reținut că între părți a fost încheiat un contract de concesiune, reziliat de reclamantă la data de 15 septembrie 2001, conform notificării, motivat de faptul că pârâta nu a achitat redevența.

Deci, s-a reținut că actul dintre părți a fost reziliat, raporturile contractuale dintre părți încetând la data de 15 septembrie 2003, în condițiile în care reclamanta avea de recuperat redevențe și penalități de întârziere. Reclamanta a pornit o executare silită, invocând ca titlu executoriu contractul de concesiune, dar contestația formulată de pârâtă a fost soluționată definitiv și irevocabil în sensul admiterii contestației și anulării actelor de executare, motivat de faptul că reclamanta nu deține un titlu executoriu. În consecință, Tribunalul Arbitral a apreciat ca întemeiată excepția prescrierii dreptului material la acțiune în ce privește pretențiile reclamantei, reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a termenului general de prescripție de 3 ani.

S-a apreciat că la data formulării cererii de arbitrare intervenise prescripția în ce privește debitul principal, în lipsa unei acțiuni care să fi condus la întreruperea termenului de prescripție. S-a reținut că nu poate avea efect întrerupător de prescripție executarea silită începută anterior, câtă vreme, în urma contestației pârâtei, această executare silită a fost desființată. Cu privire la penalitățile calculate ulterior rezilierii contractului, s-a reținut că efectul prescrierii se întinde și asupra acestora, ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune pentru debitul principal. Împotriva acestei sentințe, reclamanta A.D.S. a formulat acțiune în anulare, solicitând admiterea acesteia și modificarea în parte a sentinței arbitrale în sensul admiterii și capătului de cerere referitor la pretenții.

Prin sentința comercială nr. 208 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de petenta A.D.S. împotriva sentinței arbitrale nr. 103 din 15 mai 2008, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. A obligat-o pe petentă să-i plătească intimatei suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, curtea de apel a reținut următoarele: Petenta nu a făcut dovada actelor cu efect de întrerupere a cursului prescripției, câtă vreme demersurile sale anterioare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În această situație, a apreciat că nu a existat un demers valabil care să fi întrerupt cursul prescripției. Întrucât petenta a mai criticat sentința arbitrală sub aspectul nesocotirii aplicabilității în speță a dispozițiilor O.U.G. nr. 64/2005, Curtea de Apel a reținut că, în fapt, contestația formulată de intimată împotriva executării silite declanșată de A.D.S., prin recomunicarea titlului executoriu din data de 14 iunie 2006, a vizat tocmai inexistența titlului executoriu, instanța reținând cu autoritate de lucru judecat că A.D.S. nu deține un titlu executoriu, normele legale în vigoare la data încheierii contractului neprevăzând caracterul de titlu executoriu al acestor contracte.

A mai reținut că invocarea din nou a caracterului de titlu executoriu a contractului de concesiune în cadrul litigiului arbitral aduce atingere efectelor principiului autorității de lucru judecat, în condițiile în care acest aspect a mai fost verificat de instanțele judecătorești, care au statuat cu privire la lipsa acestui caracter în ce privește contractul încheiat cu intimata. Nu a fost reținută nici critica petentei referitoare la aplicarea în speță a termenului special de prescripție prevăzut de O.G. nr. 92/2003 pentru creanțele bugetare. S-a apreciat că sumele datorate de intimată cu titlu de redevență nu pot fi încadrate în categoria creanțelor bugetare, astfel cum sunt acestea definite de dispozițiile O.G.

nr. 92/2003; de asemenea, faptul că o parte din sumele încasate cu titlu de redevență, după reținerea celor necesare autofinanțării A.D.S., se varsă la bugetul de stat nu transformă obligația de plată a redevenței în creanță bugetară; ea rămâne o creanță particulară, stabilită în cadrul contractual încheiat între A.D.S. și intimată. Pentru toate considerentele reținute și apreciind că Tribunalul Arbitral nu a încălcat dispoziția legală prevăzută de art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin soluția dată în litigiu arbitral, în conformitate cu art. 365 și urm. C. proc. civ. acțiunea în anulare a fost respinsă, ca nefondată. În considerarea dispoziției art. 274 C. proc. civ. petenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate și dovedite de intimată, constând în plata onorariului de avocat.

Împotriva sentinței Curții de Apel a declarat recurs petenta A.D.S., întemeindu-se pe dispozițiile art. 3041 , art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prevederile contractului de concesiune, precum și pe dispozițiile legale invocate în motivarea recursului și solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în anulare formulate de petentă împotriva sentinței arbitrale nr. 103 din 14 mai 2008. Recurenta susține astfel că atât Tribunalul Arbitral, cât și Curtea de Apel București au apreciat în mod greșit faptul că pretențiile în sumă de 621.188,67 lei privind redevența și penalitățile de întârziere aferente anului 2002 și 2003 sunt prescrise, întrucât, pretențiile formulate de A.D.S., reprezintă daune - interese, ca urmare a rezilierii contractului de concesiune din 2001, reziliere ce a avut loc la data de 15 septembrie 2003; în mod greșit Curtea de Apel a apreciat că A.D.S.

S nu a făcut dovada actelor cu efect de întrerupere a cursului prescripției și că în prezenta cauză nu ar fi aplicabile termenele speciale de prescripție, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală. În fine, consideră că instanța arbitrală nu a avut în vedere prevederile legale speciale incidente în cauză, iar Curtea de Apel nu a analizat aceste aspecte, respectiv încălcarea legislației, motivul invocat în formularea acțiunii în anulare, respectiv art. 364 lit. i) C. proc. civ., fiind vădit întemeiat. Recursul nu este fondat. Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, dispozițiile legale incidente speței, precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele: Contractul de concesiune încheiat în anul 2001, în baza căruia și-a formulat pretențiile bănești reclamanta A.D.S.

a încetat prin reziliere la data de 15 septembrie 2003, ceea ce înseamnă că la data adoptării O.U.G. nr. 64/1995, prin care se prevede caracterul executoriu al contractelor încheiate de A.D.S. S, contractul de concesiune în discuție nu mai exista, iar potrivit principiului neretroactivității, prevederile actului legal amintit nu se aplică și contractelor încheiate înainte de data intrării sale în vigoare. Se constată că A.D.S. a pornit executarea silită potrivit reglementărilor din acte normative speciale, executare ce a fost respinsă prin admiterea contestației formulate de pârâtă.

Se mai constată că reclamanta nu și-a valorificat pretențiile în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acesta fiind termenul de prescripție aplicabil în speță, pentru motivul mai sus arătat, cât și pentru că sumele datorate de intimată nu pot fi încadrate în categoria creanțelor bugetare, astfel cum sunt definite acestea de dispozițiile O.G. nr. 92/2003. Prin urmare, corect s-a stabilit că în prezenta cauză nu sunt aplicabile termenele speciale de prescripție, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală. Tot corect s-a stabilit și că reclamanta nu a făcut dovada întreruperii cursului prescripției, atât timp cât toate demersurile sale anterioare au fost respinse prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, se reține că instanța arbitrală în mod judicios nu a avut în vedere prevederile legilor speciale invocate de reclamantă, acestea neavând incidență în cauză, iar Curtea de Apel a analizat aspectele relevate de petenta - reclamantă, hotărând corect că motivul formulării acțiunii în anulare, respectiv încălcarea legislației, întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu este întemeiat. Astfel fiind, întrucât recurenta nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la desființarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul A.D.S., ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la 6.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinței comerciale nr. 208 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta la plata sumei de 6.000 lei către intimata SC I.A.C. SRL Buzău, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 10 iunie 2009.