ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1849/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 103 din 14 mai 2008,

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune

formulată de pârâtă și, în consecință, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta A.D.S. în contradictoriu cu pârâta SC I.A.C. SRL; a constatat

rezilierea contractului de concesiune din 17 septembrie 2001 încheiat între

părți, a respins capetele de acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei

de 173.215,36 lei reprezentând redevență și 468.239,51 lei reprezentând

penalități de întârziere.

În considerentele sentinței,

Tribunalul Arbitral a reținut că între părți a fost încheiat un contract de

concesiune, reziliat de reclamantă la data de 15 septembrie 2001, conform

notificării, motivat de faptul că pârâta nu a achitat redevența. Deci, s-a

reținut că actul dintre părți a fost reziliat, raporturile contractuale dintre

părți încetând la data de 15 septembrie 2003, în condițiile în care reclamanta

avea de recuperat redevențe și penalități de întârziere.

Reclamanta a pornit o

executare silită, invocând ca titlu executoriu contractul de concesiune, dar

contestația formulată de pârâtă a fost soluționată definitiv și irevocabil în

sensul admiterii contestației și anulării actelor de executare, motivat de

faptul că reclamanta nu deține un titlu executoriu.

În consecință, Tribunalul

Arbitral a apreciat ca întemeiată excepția prescrierii dreptului material la

acțiune în ce privește pretențiile reclamantei, reținând aplicabilitatea în

cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a termenului general de

prescripție de 3 ani.

S-a apreciat că la data

formulării cererii de arbitrare intervenise prescripția în ce privește debitul

principal, în lipsa unei acțiuni care să fi condus la întreruperea termenului

de prescripție.

S-a reținut că nu poate avea

efect întrerupător de prescripție executarea silită începută anterior, câtă

vreme, în urma contestației pârâtei, această executare silită a fost

desființată.

Cu privire la penalitățile

calculate ulterior rezilierii contractului, s-a reținut că efectul prescrierii

se întinde și asupra acestora, ca urmare a prescrierii dreptului la acțiune

pentru debitul principal.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta A.D.S. a formulat acțiune în anulare, solicitând admiterea acesteia

și modificarea în parte a sentinței arbitrale în sensul admiterii și capătului

de cerere referitor la pretenții.

Prin sentința comercială nr.

208 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de petenta A.D.S.

împotriva sentinței arbitrale nr. 103 din 15 mai 2008, pronunțate de Curtea de

Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României.

A obligat-o pe petentă să-i

plătească intimatei suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, curtea de apel a reținut următoarele:

Petenta nu a făcut dovada

actelor cu efect de întrerupere a cursului prescripției, câtă vreme demersurile

sale anterioare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile. În această situație, a apreciat că nu a existat un demers valabil

care să fi întrerupt cursul prescripției.

Întrucât petenta a mai

criticat sentința arbitrală sub aspectul nesocotirii aplicabilității în speță a

dispozițiilor O.U.G. nr. 64/2005, Curtea de Apel a reținut că, în fapt,

contestația formulată de intimată împotriva executării silite declanșată de A.D.S.,

prin recomunicarea titlului executoriu din data de 14 iunie 2006, a vizat

tocmai inexistența titlului executoriu, instanța reținând cu autoritate de

lucru judecat că A.D.S. nu deține un titlu executoriu, normele legale în

vigoare la data încheierii contractului neprevăzând caracterul de titlu executoriu

al acestor contracte.

A mai reținut că invocarea

din nou a caracterului de titlu executoriu a contractului de concesiune în

cadrul litigiului arbitral aduce atingere efectelor principiului autorității de

lucru judecat, în condițiile în care acest aspect a mai fost verificat de

instanțele judecătorești, care au statuat cu privire la lipsa acestui caracter

în ce privește contractul încheiat cu intimata.

Nu a fost reținută nici

critica petentei referitoare la aplicarea în speță a termenului special de

prescripție prevăzut de O.G. nr. 92/2003 pentru creanțele bugetare. S-a

apreciat că sumele datorate de intimată cu titlu de redevență nu pot fi

încadrate în categoria creanțelor bugetare, astfel cum sunt acestea definite de

dispozițiile O.G. nr. 92/2003; de asemenea, faptul că o parte din sumele

încasate cu titlu de redevență, după reținerea celor necesare autofinanțării A.D.S.,

se varsă la bugetul de stat nu transformă obligația de plată a redevenței în

creanță bugetară; ea rămâne o creanță particulară, stabilită în cadrul

contractual încheiat între A.D.S. și intimată.

Pentru toate considerentele

reținute și apreciind că Tribunalul Arbitral nu a încălcat dispoziția legală

prevăzută de art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin soluția dată în litigiu

arbitral, în conformitate cu art. 365 și urm. C. proc. civ. acțiunea în anulare

a fost respinsă, ca nefondată.

În considerarea dispoziției art.

274 C. proc. civ. petenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată

efectuate și dovedite de intimată, constând în plata onorariului de avocat.

Împotriva sentinței Curții de

Apel a declarat recurs petenta A.D.S., întemeindu-se pe dispozițiile art. 3041 ,

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prevederile contractului de concesiune, precum

și pe dispozițiile legale invocate în motivarea recursului și solicitând

admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în tot a sentinței

atacate, în sensul admiterii acțiunii în anulare formulate de petentă împotriva

sentinței arbitrale nr. 103 din 14 mai 2008.

Recurenta susține astfel că

atât Tribunalul Arbitral, cât și Curtea de Apel București au apreciat în mod

greșit faptul că pretențiile în sumă de 621.188,67 lei privind redevența și

penalitățile de întârziere aferente anului 2002 și 2003 sunt prescrise,

întrucât, pretențiile formulate de A.D.S., reprezintă daune - interese, ca

urmare a rezilierii contractului de concesiune din 2001, reziliere ce a avut

loc la data de 15 septembrie 2003; în mod greșit Curtea de Apel a apreciat că A.D.S.

S nu a făcut dovada actelor cu efect de întrerupere a cursului prescripției și

că în prezenta cauză nu ar fi aplicabile termenele speciale de prescripție,

respectiv termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală.

În fine, consideră că

instanța arbitrală nu a avut în vedere prevederile legale speciale incidente în

cauză, iar Curtea de Apel nu a analizat aceste aspecte, respectiv încălcarea

legislației, motivul invocat în formularea acțiunii în anulare, respectiv art. 364

lit. i) C. proc. civ., fiind vădit întemeiat.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea motivelor de

recurs, în raport de actele dosarului, dispozițiile legale incidente speței,

precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele:

Contractul de concesiune

încheiat în anul 2001, în baza căruia și-a formulat pretențiile bănești

reclamanta A.D.S. a încetat prin reziliere la data de 15 septembrie 2003, ceea

ce înseamnă că la data adoptării O.U.G. nr. 64/1995, prin care se prevede

caracterul executoriu al contractelor încheiate de A.D.S. S, contractul de

concesiune în discuție nu mai exista, iar potrivit principiului

neretroactivității, prevederile actului legal amintit nu se aplică și

contractelor încheiate înainte de data intrării sale în vigoare.

Se constată că A.D.S. a

pornit executarea silită potrivit reglementărilor din acte normative speciale,

executare ce a fost respinsă prin admiterea contestației formulate de pârâtă.

Se mai constată că

reclamanta nu și-a valorificat pretențiile în termenul general de prescripție

de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acesta fiind termenul de

prescripție aplicabil în speță, pentru motivul mai sus arătat, cât și pentru că

sumele datorate de intimată nu pot fi încadrate în categoria creanțelor

bugetare, astfel cum sunt definite acestea de dispozițiile O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, corect s-a

stabilit că în prezenta cauză nu sunt aplicabile termenele speciale de

prescripție, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de Codul de procedură

fiscală.

Tot corect s-a stabilit și

că reclamanta nu a făcut dovada întreruperii cursului prescripției, atât timp

cât toate demersurile sale anterioare au fost respinse prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În consecință, se reține că

instanța arbitrală în mod judicios nu a avut în vedere prevederile legilor

speciale invocate de reclamantă, acestea neavând incidență în cauză, iar Curtea

de Apel a analizat aspectele relevate de petenta - reclamantă, hotărând corect

că motivul formulării acțiunii în anulare, respectiv încălcarea legislației,

întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu este întemeiat.

Astfel fiind, întrucât

recurenta nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile

strict și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. să conducă

la desființarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel, aceasta va fi menținută

ca fiind legală și se va respinge recursul A.D.S., ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la 6.000 lei

cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de A.D.S. împotriva sentinței comerciale nr. 208 din 19

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta la plata

sumei de 6.000 lei către intimata SC I.A.C. SRL Buzău, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 10 iunie 2009.