ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1387/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22

martie 2004, reclamanta A.D.S. solicită instanței obligarea pârâtei SC A.D.S. SA

Călărași, la plata sumei de 5.449.066.262 lei compusă din 2.724.533.131 lei,

reprezentând redevența neachitată la termenele scadente și 2.724.533.131 lei,

reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 5.2 din contractul

de concesiune din 22 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata debitului

actualizat cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

pârâta a invocat excepția prescripției extinctive arătând că dreptul la acțiune

al reclamantei s-a prescris, în mod distinct, pentru tranșele trimestriale de

redevență la 31 martie 2003, la 30 iunie 2003, la 30 septembrie 2003 și la 31

decembrie 2003.

Prin sentința civilă nr. 9053 din 30

iunie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția

prescripției extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare și respinge ca

prescrisă acțiunea reclamantei, reținând în acest sens că reclamanta nu a făcut

dovada că în speță a intervenit vreuna din cauzele prevăzute de art. 13 sau art.

16 din decretul nr. 167/1958, cele patru termene de prescripție ce au început

să curgă de la data de 30 martie 2000, de 30 iunie 2000, de 30 septembrie 2000

și de 31 decembrie 2000, împlinindu-se succesiv la data de 31 martie 2003, de

30 iunie 2003, de 30 septembrie 2003 și de 31 decembrie 2003, în cauză nefiind

probată întreruperea termenului de prescripție prin efectuarea unei plăți

parțiale a redevenței aferente trimestrului I al anului 2000; reține de

asemenea instanța că s-a stins prin prescripție odată cu dreptul principal și

dreptul reclamantei de a cere plata penalităților de întârziere ca drept

accesoriu.

Prin decizia comercială nr. 85 din 31

ianuarie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite

apelul reclamantei, anulează sentința instanței de fond atacată și admite

acțiunea așa cum a fost formulată.

Pentru a decide astfel instanța de

apel a reținut că prin compensarea intervenită de drept, chiar dacă debitoarea

nu a semnat actul de compensare, s-a întrerupt cursul prescripției întrucât

respectiva compensare a fost evidențiată contabil de către debitoarea pârâtă

care a acceptat astfel efectuarea plății prin compensare, în cauză constatându-se

o recunoaștere voluntară a datoriei, neîndoielnică și neafectată de condiții,

având efect întreruptiv; mai reține instanța de apel că suma pretinsă în

temeiul cap. 4 din contractul de concesiune dintre părți, așa cum a fost

modificat prin actul adițional din 25 martie 2003 este certă, lichidă și

exigibilă, excepția de neexecutare ridicată de pârâtă nefiind întemeiată și că

pârâta nu beneficiază de înlesnirile și scutirile de plată a penalităților

prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, aceasta neprobând dacă

din derularea contractului de concesiune ulterior a înregistrat sau nu datorii

pe perioada postprivatizare.

Împotriva deciziei menționate pârâta

declară recurs solicitând, cu invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate și respingerea apelului

reclamantei împotriva sentinței instanței de fond.

În motivarea recursului său pârâta

recurentă reiterează susținerile cu privire la prescrierea dreptului la acțiune

al reclamantei intimate arătând că în mod eronat a apreciat instanța de apel ca

fiind intervenită întreruperea cursului prescripției, prin compensația care a

operat între reclamanta intimată și M.A., fără intervenția recurentei pârâte,

actul de compensare invocat neputând fi considerat o recunoaștere ca act de

întrerupere a prescripției întrucât nu îndeplinește condițiile cerute de lege

în acest sens.

Mai solicită recurenta, în

subsidiar, obligarea sa numai la plata redevenței restante, fără penalități,

arătând că este scutită de achitarea acestora conform prevederilor art. 1 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, privind stimularea privatizării și

dezvoltării societăților comerciale din domeniul agriculturii. În sfârșit, mai

cere recurenta să fie eventual obligată la plata penalităților de întârziere

numai începând cu data de 25 martie 2003 la care s-a încheiat actul adițional la

contractul inițial de concesiune privind predarea-preluarea terenului agricol

ce face obiectul concesiunii în suprafață de numai 3309,66 ha. și nu de 4915,52

ha., întrucât întârzierea la plata redevenței este determinată numai de culpa

reclamantei care nu a identificat corect suprafața concesionată și nu a

calculat corespunzător redevența datorată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata reclamantă solicită respingerea recursului și menținerea deciziei

recurate ca legală și temeinică, arătând că prin încheierea convenției de

compensare din 9 aprilie 2002, respectiv 25 august 2002 pentru sumele de

273.836.000 lei și 606.181.000 lei în conformitate cu Legea nr. 268/2001,

cursul prescripției a fost întrerupt așa cum corect a reținut instanța de apel,

că plata efectuată de pârâtă în temeiul contractului de concesiune din 22

aprilie 2000 evidențiată la rubrica „încasat” din fișa de calcul aferentă

anului 2000 reprezintă o recunoaștere a dreptului cu efect de asemenea

întreruptiv al prescripției extinctive, că s-a dispus compensarea ca urmare a

solicitării de către pârâta recurentă a sumelor cuvenite cu titlu de susținere

financiară a agriculturii de către stat conform art. 6 alin. (4) din Legea nr. 268/2001,

că menționata compensare a fost înregistrată inclusiv în contabilitatea

recurentei, astfel că noul termen de prescripție a început să curgă de la data

de 25 august 2002, dată la care ultima sumă de 606.181.000 lei a intrat în

contul reclamantei intimate; mai arată intimata că debitul de 2.368.237.871 lei

a fost recunoscut de recurenta pârâtă și cu prilejul concilierii organizată în

temeiul art. 720

1

C. proc. civ.

Susține, în continuare, intimata, că

recurenta datorează penalitățile solicitate pentru că, înregistrând debite și

după privatizare în temeiul contractului de concesiune din 22 aprilie 2000, nu

beneficiază de facilitățile acordate de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 190/2004

constând în scutirea de plata penalităților de orice fel aferente obligațiilor

bugetare restante la data semnării contractului de privatizare.

Recursul este nefondat.

În mod corect a stabilit instanța de

apel că a fost întrerupt cursul prescripției prin încheierea convenției de

compensare din 9 aprilie 2002 și respectiv 25 august 2002 pentru sumele de

273.876.000 lei și 606.181.000 lei, compensație care a operat de drept, între

sumele avansate de stat ca sprijin financiar acordat în temeiul art. 6 alin.

(4) din Legea nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce

dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată și sumele

datorate de debitoare reclamantei și care a fost evidențiată contabil de pârâta

recurentă.

Mai mult, recurenta pârâtă a

recunoscut parțial debitul și cu prilejul concilierii la care a fost convocată

în aplicarea prevederilor art. 720

1

C. proc. civ., conform celor

consemnate în procesul verbal din 7 octombrie 2003 încheiat cu acel prilej

(dosarul de fond), ori potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958

prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie,

făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

În mod corect a stabilit instanța de

apel și că, pe fondul litigiului, pârâta recurentă a recunoscut neîndeplinirea

obligațiilor contractuale și că reclamanta a calculat redevența doar pentru

suprafața de 3383,57 ha. din care 3309,93 ha. teren agricol exploatat de pârâtă

(dosarul de fond).

Cu privire la penalitățile de

întârziere solicitate de reclamantă instanța de apel a stabilit de asemenea

corect că pârâta le datorează, ea neîntrunind condițiile prevăzute de art. 1 alin.

(1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, privind scutirea de la plata penalităților

și majorărilor de întârziere aferente redevenței datorate reclamantei intimate,

întrucât pârâta concesionară înregistrează debite restante față de reclamantă

tocmai în baza contractului de concesiune în litigiu, în vigoare la momentul

privatizării societății pârâte – recurentă în cauza examinată.

Astfel fiind, Curtea constată că

decizia atacată de recurenta pârâtă este legală și temeinică, fiind dată cu respectarea

dispozițiilor decretului nr. 167/1958 și ale Legii nr. 190/2004, și, cu

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge

recursul promovat de pârâtă împotriva menționatei decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC A.D.S. SA, jud. Călărași, împotriva deciziei nr. 85 din 31 ianuarie 2005 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică, astăzi

6 aprilie 2006.