ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1387/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 martie 2004, reclamanta A.D.S. solicită instanței obligarea pârâtei SC A.D.S. SA Călărași, la plata sumei de 5.449.066.262 lei compusă din 2.724.533.131 lei, reprezentând redevența neachitată la termenele scadente și 2.724.533.131 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 5.2 din contractul de concesiune din 22 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata debitului actualizat cu indicele de inflație, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a invocat excepția prescripției extinctive arătând că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris, în mod distinct, pentru tranșele trimestriale de redevență la 31 martie 2003, la 30 iunie 2003, la 30 septembrie 2003 și la 31 decembrie 2003. Prin sentința civilă nr. 9053 din 30 iunie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția prescripției extinctive invocată de pârâtă prin întâmpinare și respinge ca prescrisă acțiunea reclamantei, reținând în acest sens că reclamanta nu a făcut dovada că în speță a intervenit vreuna din cauzele prevăzute de art. 13 sau art. 16 din decretul nr. 167/1958, cele patru termene de prescripție ce au început să curgă de la data de 30 martie 2000, de 30 iunie 2000, de 30 septembrie 2000 și de 31 decembrie 2000, împlinindu-se succesiv la data de 31 martie 2003, de 30 iunie 2003, de 30 septembrie 2003 și de 31 decembrie 2003, în cauză nefiind probată întreruperea termenului de prescripție prin efectuarea unei plăți parțiale a redevenței aferente trimestrului I al anului 2000; reține de asemenea instanța că s-a stins prin prescripție odată cu dreptul principal și dreptul reclamantei de a cere plata penalităților de întârziere ca drept accesoriu.

Prin decizia comercială nr. 85 din 31 ianuarie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite apelul reclamantei, anulează sentința instanței de fond atacată și admite acțiunea așa cum a fost formulată.

Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că prin compensarea intervenită de drept, chiar dacă debitoarea nu a semnat actul de compensare, s-a întrerupt cursul prescripției întrucât respectiva compensare a fost evidențiată contabil de către debitoarea pârâtă care a acceptat astfel efectuarea plății prin compensare, în cauză constatându-se o recunoaștere voluntară a datoriei, neîndoielnică și neafectată de condiții, având efect întreruptiv; mai reține instanța de apel că suma pretinsă în temeiul cap. 4 din contractul de concesiune dintre părți, așa cum a fost modificat prin actul adițional din 25 martie 2003 este certă, lichidă și exigibilă, excepția de neexecutare ridicată de pârâtă nefiind întemeiată și că pârâta nu beneficiază de înlesnirile și scutirile de plată a penalităților prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, aceasta neprobând dacă din derularea contractului de concesiune ulterior a înregistrat sau nu datorii pe perioada postprivatizare.

Împotriva deciziei menționate pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate și respingerea apelului reclamantei împotriva sentinței instanței de fond. În motivarea recursului său pârâta recurentă reiterează susținerile cu privire la prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei intimate arătând că în mod eronat a apreciat instanța de apel ca fiind intervenită întreruperea cursului prescripției, prin compensația care a operat între reclamanta intimată și M.A., fără intervenția recurentei pârâte, actul de compensare invocat neputând fi considerat o recunoaștere ca act de întrerupere a prescripției întrucât nu îndeplinește condițiile cerute de lege în acest sens.

Mai solicită recurenta, în subsidiar, obligarea sa numai la plata redevenței restante, fără penalități, arătând că este scutită de achitarea acestora conform prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, privind stimularea privatizării și dezvoltării societăților comerciale din domeniul agriculturii. În sfârșit, mai cere recurenta să fie eventual obligată la plata penalităților de întârziere numai începând cu data de 25 martie 2003 la care s-a încheiat actul adițional la contractul inițial de concesiune privind predarea-preluarea terenului agricol ce face obiectul concesiunii în suprafață de numai 3309,66 ha. și nu de 4915,52 ha., întrucât întârzierea la plata redevenței este determinată numai de culpa reclamantei care nu a identificat corect suprafața concesionată și nu a calculat corespunzător redevența datorată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata reclamantă solicită respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca legală și temeinică, arătând că prin încheierea convenției de compensare din 9 aprilie 2002, respectiv 25 august 2002 pentru sumele de 273.836.000 lei și 606.181.000 lei în conformitate cu Legea nr. 268/2001, cursul prescripției a fost întrerupt așa cum corect a reținut instanța de apel, că plata efectuată de pârâtă în temeiul contractului de concesiune din 22 aprilie 2000 evidențiată la rubrica „încasat” din fișa de calcul aferentă anului 2000 reprezintă o recunoaștere a dreptului cu efect de asemenea întreruptiv al prescripției extinctive, că s-a dispus compensarea ca urmare a solicitării de către pârâta recurentă a sumelor cuvenite cu titlu de susținere financiară a agriculturii de către stat conform art. 6 alin. (4) din Legea nr. 268/2001, că menționata compensare a fost înregistrată inclusiv în contabilitatea recurentei, astfel că noul termen de prescripție a început să curgă de la data de 25 august 2002, dată la care ultima sumă de 606.181.000 lei a intrat în contul reclamantei intimate; mai arată intimata că debitul de 2.368.237.871 lei a fost recunoscut de recurenta pârâtă și cu prilejul concilierii organizată în temeiul art. 720 1 C. proc.

civ. Susține, în continuare, intimata, că recurenta datorează penalitățile solicitate pentru că, înregistrând debite și după privatizare în temeiul contractului de concesiune din 22 aprilie 2000, nu beneficiază de facilitățile acordate de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 190/2004 constând în scutirea de plata penalităților de orice fel aferente obligațiilor bugetare restante la data semnării contractului de privatizare. Recursul este nefondat.

În mod corect a stabilit instanța de apel că a fost întrerupt cursul prescripției prin încheierea convenției de compensare din 9 aprilie 2002 și respectiv 25 august 2002 pentru sumele de 273.876.000 lei și 606.181.000 lei, compensație care a operat de drept, între sumele avansate de stat ca sprijin financiar acordat în temeiul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 268/2001, privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată și sumele datorate de debitoare reclamantei și care a fost evidențiată contabil de pârâta recurentă. Mai mult, recurenta pârâtă a recunoscut parțial debitul și cu prilejul concilierii la care a fost convocată în aplicarea prevederilor art. 720 1 C. proc.

civ., conform celor consemnate în procesul verbal din 7 octombrie 2003 încheiat cu acel prilej (dosarul de fond), ori potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. În mod corect a stabilit instanța de apel și că, pe fondul litigiului, pârâta recurentă a recunoscut neîndeplinirea obligațiilor contractuale și că reclamanta a calculat redevența doar pentru suprafața de 3383,57 ha. din care 3309,93 ha. teren agricol exploatat de pârâtă (dosarul de fond).

Cu privire la penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă instanța de apel a stabilit de asemenea corect că pârâta le datorează, ea neîntrunind condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, privind scutirea de la plata penalităților și majorărilor de întârziere aferente redevenței datorate reclamantei intimate, întrucât pârâta concesionară înregistrează debite restante față de reclamantă tocmai în baza contractului de concesiune în litigiu, în vigoare la momentul privatizării societății pârâte – recurentă în cauza examinată. Astfel fiind, Curtea constată că decizia atacată de recurenta pârâtă este legală și temeinică, fiind dată cu respectarea dispozițiilor decretului nr. 167/1958 și ale Legii nr. 190/2004, și, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a respinge recursul promovat de pârâtă împotriva menționatei decizii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.D.S. SA, jud. Călărași, împotriva deciziei nr. 85 din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2006.