ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 335/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 5035 din 12 decembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 15729/3/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei A.A.C. SA cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 5. 989.050.830 lei (ROL) cu titlu de redevență, 2.278.007.262 lei (ROL) penalități de întârziere calculate până la data de 22 octombrie 2003, 359.312.760 lei (ROL) cu titlu de TVA, precum și penalități de întârziere conform prevederilor legale referitoare la executarea creanțelor bugetare, până la achitarea integrală a debitului.

S-au respins ca fiind prescrise pretențiile solicitate cu titlu de redevență și penalități de întârziere aferente anului 2000 și s-a constatat reziliat Contractul de concesiune nr. 3 din 26 aprilie 2000 încheiat între părți. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că între reclamantă, în calitate de concedent și pârâtă, în calitate de concesionar s-a încheiat, la data de 26 aprilie 2000, contractul de concesiune nr. 3 având ca obiect exploatarea terenului de 2347 ha situat în perimetrul localităților Cermei și Sicula județul Arad.

Dat fiind faptul că pârâta nu și-a respectat întocmai obligația contractuală prevăzută la art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) de a plăti redevența, tribunalul constatând că raportat la data înregistrării acțiunii, pretențiile reclamantei aferente anului 2000, sunt prescrise, sens în care, de altfel, reclamanta și-a precizat acțiunea pentru debitul aferent perioadei 2001 - 2003, a apreciat cererea de chemare în judecată, întemeiată în parte. Totodată, s-a reținut că prin art. 5 alin. (2) și (3), părțile au stipulat o clauză penală, potrivit căreia pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a redevenței, pârâta datorează penalități calculate în conformitate cu prevederile legale din materia creanțelor fiscale și că neplata la scadență a redevenței conduce la rezilierea de drept a contractului, notificată pârâtei potrivit clauzelor contractuale.

Apelul formulat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 481 din 28 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, hotărâre care a fost casată prin decizia nr. 2763 din 25 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare. În rejudecare după casarea cu trimitere, prin decizia comercială nr. 303 din 9 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, cu motivarea că excepția prescripției a fost corect soluționată, în speță fiind aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu ale O.G. nr. 92/2003 în privința termenului de prescripție, durata acesteia fiind de trei ani deoarece sumele datorate în temeiul contractului nu au natura unor creanțe fiscale.

De asemenea, instanța de apel a arătat că prin criticile formulate, reclamanta a schimbat temeiul de drept indicat prin cererea introductivă, respectiv art. 5.1 și art. 5.3 din contract, adică redevența și penalitățile datorate de pârâtă până la momentul rezilierii contractului, invocând prevederile art. 10.1 din convenție care se referă la prejudiciile cauzate ca urmare a rezilierii contractului, care nu au format însă obiectul analizei primei instanțe. Totodată, se mai reține în privința situației juridice a pârâtei că aceasta a fost supusă procedurii insolvenței, care a fost închisă, astfel încât dispozițiile art. 36 din Legea nr. 285/2006 devin inoperante, iar în lipsa mențiunilor referitoare la radierea societății din evidențele registrului comerțului, pârâta nu a pierdut capacitatea procesuală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, după reluarea stării de fapt și a hotărârilor pronunțate anterior, recurenta invocă faptul că instanța de apel a apreciat în mod greșit că pretențiile compuse din redevența și penalitățile de întârziere aferente anului 2000 sunt prescrise, pentru că acestea reprezintă daune, interese ca urmare a rezilierii contractului de concesiune intervenită la data de 31 octombrie 2003 și care au fost cuantificate conform prevederilor art. 10.1 lit. b) din contract. Ca urmare, susține recurenta, termenul pentru exercitarea dreptului la acțiune prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 31 octombrie 2003, situație în care prin înregistrarea acțiunii la data de 2 martie 2004 a fost respectat termenul general de prescripție de 3 ani.

Dar, arată recurenta, textul legal anterior menționat nu este incident în speță, în considerarea caracterului de creanțe fiscale a sumelor datorate de pârâtă, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 care prevăd un termen special de 5 ani pentru recuperarea acestora. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Curtea constată că este nefondat. Astfel, în privința modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, în mod corect au fost avute în vedere dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece obiectul acțiunii îl constituie recuperarea unor sume datorate de pârâtă în temeiul contractului de concesiune încheiat între părți.

În speță, împrejurarea că redevențele și penalitățile de întârziere, stabilite prin convenția părților, reprezintă, pentru reclamantă, venituri bugetare nu are drept efect transformarea acestora în creanțe fiscale pentru a fi aplicabil termenul special de prescripție stabilit de legislația fiscală. De asemenea, contrar celor susținute de recurentă, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, curge de la scadența obligației de plată a redevenței, astfel cum a fost stabilită prin termenii contractului și nu de la rezilierea acestuia, pentru că pretențiile solicitate își au temeiul în art. 5.1 și 5.3 din contract și vizează, după cum rezultă, fără echivoc din acțiunea reclamantei redevențele și penalitățile fiind solicitate până la data rezilierii.

De altfel, acest aspect a fost corect sesizat de instanța de apel care arată, că în realitate, prin criticile formulate au fost depășite limitele stabilite de art. 294 C. proc. civ., reclamanta încercând să acrediteze ideea că pretențiile sale sunt calculate conform art. 10.1 din contract, reprezentând despăgubiri cerute ca urmare a rezilierii contractului, susținere care nu a format obiectul judecății în fața primei instanțe. În concluzie, recursul reclamantei este nefondat și va fi respins, ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 303 din 9 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2010.