ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 335/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

5035 din 12 decembrie 2005 pronunțată în dosarul nr. 15729/3/2004 al

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei A.A.C.

SA cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 5. 989.050.830

lei (ROL) cu titlu de redevență, 2.278.007.262 lei (ROL)

penalități de întârziere calculate până la data de 22 octombrie

2003, 359.312.760 lei (ROL) cu titlu de TVA, precum și

penalități de întârziere conform prevederilor legale referitoare la

executarea creanțelor bugetare, până la achitarea integrală a

debitului. S-au respins ca fiind prescrise pretențiile solicitate cu titlu

de redevență și penalități de întârziere aferente anului

2000 și s-a constatat reziliat Contractul de concesiune nr. 3 din 26

aprilie 2000 încheiat între părți.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență,

că între reclamantă, în calitate de concedent și pârâtă, în

calitate de concesionar s-a încheiat, la data de 26 aprilie 2000, contractul de

concesiune nr. 3 având ca obiect exploatarea terenului de 2347 ha situat în perimetrul localităților Cermei și Sicula județul Arad.

Dat fiind faptul că pârâta nu

și-a respectat întocmai obligația contractuală

prevăzută la art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) de a

plăti redevența, tribunalul constatând că raportat la data

înregistrării acțiunii, pretențiile reclamantei aferente anului

2000, sunt prescrise, sens în care, de altfel, reclamanta și-a precizat

acțiunea pentru debitul aferent perioadei 2001 - 2003, a apreciat cererea de chemare în judecată, întemeiată în parte. Totodată, s-a

reținut că prin art. 5 alin. (2) și (3), părțile au

stipulat o clauză penală, potrivit căreia pentru executarea cu

întârziere a obligației de plată a redevenței, pârâta

datorează penalități calculate în conformitate cu prevederile

legale din materia creanțelor fiscale și că neplata la

scadență a redevenței conduce la rezilierea de drept a

contractului, notificată pârâtei potrivit clauzelor contractuale.

Apelul formulat de reclamantă a

fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr. 481 din 28

septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, hotărâre care a fost casată prin decizia nr. 2763

din 25 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În rejudecare după casarea cu

trimitere, prin decizia comercială nr. 303 din 9 iunie 2008, Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei, cu motivarea că excepția prescripției a fost

corect soluționată, în speță fiind aplicabile

dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu ale O.G. nr. 92/2003 în

privința termenului de prescripție, durata acesteia fiind de trei ani

deoarece sumele datorate în temeiul contractului nu au natura unor creanțe

fiscale.

De asemenea, instanța de apel a

arătat că prin criticile formulate, reclamanta a schimbat temeiul de

drept indicat prin cererea introductivă, respectiv art. 5.1 și art. 5.3

din contract, adică redevența și penalitățile datorate

de pârâtă până la momentul rezilierii contractului, invocând

prevederile art. 10.1 din convenție care se referă la prejudiciile

cauzate ca urmare a rezilierii contractului, care nu au format însă

obiectul analizei primei instanțe.

Totodată, se mai reține în

privința situației juridice a pârâtei că aceasta a fost

supusă procedurii insolvenței, care a fost închisă, astfel încât

dispozițiile art. 36 din Legea nr. 285/2006 devin inoperante, iar în lipsa

mențiunilor referitoare la radierea societății din

evidențele registrului comerțului, pârâta nu a pierdut capacitatea

procesuală.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor, după

reluarea stării de fapt și a hotărârilor pronunțate

anterior, recurenta invocă faptul că instanța de apel a apreciat

în mod greșit că pretențiile compuse din redevența și

penalitățile de întârziere aferente anului 2000 sunt prescrise,

pentru că acestea reprezintă daune, interese ca urmare a rezilierii

contractului de concesiune intervenită la data de 31 octombrie 2003

și care au fost cuantificate conform prevederilor art. 10.1 lit. b) din

contract.

Ca urmare, susține recurenta,

termenul pentru exercitarea dreptului la acțiune prevăzut de art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la data de 31

octombrie 2003, situație în care prin înregistrarea acțiunii la data

de 2 martie 2004 a fost respectat termenul general de prescripție de 3

ani. Dar, arată recurenta, textul legal anterior menționat nu este

incident în speță, în considerarea caracterului de creanțe

fiscale a sumelor datorate de pârâtă, situație în care sunt

aplicabile dispozițiile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 care

prevăd un termen special de 5 ani pentru recuperarea acestora.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate raportat la dispozițiile legale anterior

menționate, Curtea constată că este nefondat.

Astfel, în privința modului de

soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune

al reclamantei, în mod corect au fost avute în vedere dispozițiile

dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1 și 3 din Decretul nr.

167/1958, deoarece obiectul acțiunii îl constituie recuperarea unor sume

datorate de pârâtă în temeiul contractului de concesiune încheiat între

părți. În speță, împrejurarea că redevențele

și penalitățile de întârziere, stabilite prin convenția

părților, reprezintă, pentru reclamantă, venituri bugetare

nu are drept efect transformarea acestora în creanțe fiscale pentru a fi

aplicabil termenul special de prescripție stabilit de legislația

fiscală.

De asemenea, contrar celor

susținute de recurentă, termenul de prescripție al dreptului

material la acțiune, curge de la scadența obligației de

plată a redevenței, astfel cum a fost stabilită prin termenii

contractului și nu de la rezilierea acestuia, pentru că

pretențiile solicitate își au temeiul în art. 5.1 și 5.3 din

contract și vizează, după cum rezultă, fără

echivoc din acțiunea reclamantei redevențele și

penalitățile fiind solicitate până la data rezilierii.

De altfel, acest aspect a fost

corect sesizat de instanța de apel care arată, că în realitate,

prin criticile formulate au fost depășite limitele stabilite de art. 294

C. proc. civ., reclamanta încercând să acrediteze ideea că

pretențiile sale sunt calculate conform art. 10.1 din contract,

reprezentând despăgubiri cerute ca urmare a rezilierii contractului,

susținere care nu a format obiectul judecății în fața

primei instanțe.

În concluzie, recursul reclamantei

este nefondat și va fi respins, ca atare, în conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.D.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 303 din 9 iunie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2010.