ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2573/2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 7332 din 31 mai

2004 pronunțată în Dosar nr. 5714/2004 al Tribunalului București, secția comercială,

s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele

reprezentând redevență și penalități aferente perioadei anterioare datei de 22

aprilie 2001, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei

SC A.N. SA Tulcea cu consecința obligării acesteia la plata sumei de

6.273.718.908 lei cu titlu de redevențe datorate pentru anii 2002-2003, T.V.A.

și majorări de întârziere calculate până la data de 9 ianuarie 2004, până la

data stingerii debitului și s-a constatat rezilierea contractului de concesiune

din 2000 încheiat între părți, modificat prin actul adițional din 13 iunie

2001.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a respins ca fiind lipsită de obiect excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu motivarea că

sumele din litigiu constituie redevențe aferente perioadei 2002-2003 care au

fost solicitate în interiorul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art.

3 alin. (1) din Decretul 167/1958.

În privința fondului,

tribunalul a reținut ca fiind întemeiate pretențiile reclamantei deoarece

pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate în calitate de concesionar prin

contractul de concesiune din 27 aprilie 2000, modificat prin actul adițional din

13 iunie 2001, constând în plata redevențelor, a T.V.A.-ului și penalităților

de întârziere datorate în schimbul exploatării terenului agricol în suprafață

de 1.400,19 ha. situat în perimetrul localității Nufăru, jud. Tulcea, motiv

pentru care a constatat ca fiind reziliat contractul anterior menționat.

Prin Decizia nr. 394

din 12 mai 2005 pronunțată în Dosar nr. 1609/2004 al Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, s-a admis apelul declarat de pârâta SC A.N. SA Tulcea,

hotărârea primei instanțe fiind anulată în temeiul art. 295 alin. (1) și 297 alin.

(2) C. proc. civ. - în redactarea în vigoare din momentul soluționării apelului

- pentru lipsa încheierii de dezbateri din ședința publică din 24 mai 2004,

cauza fiind reținută pentru soluționare pe fond.

În rejudecare, prin Decizia

comercială nr. 507 din 1 noiembrie 2007 pronunțată în Dosar nr. 20373/2/2004, Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, a admis în parte cererea de chemare

în judecată formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei SC A.N. SA, s-a

constatat reziliat contractul de concesiune din 2000, și totodată s-a respins

cererea pentru obligarea pârâtei la despăgubiri constând în redevență și penalități

precum și a celei privind cheltuielile de judecată.

Pentru a proceda în

acest mod instanța de apel a reținut în esență că prin contractul de concesiune

modificat prin actul adițional, anterior menționat, părțile au prevăzut la art.

4 alin. (4) o clauză conform căreia în ipoteza în care terenul ce face obiectul

concesiunii nu are caracteristicile descrise în contract, nivelul redevenței se

va recalcula în funcție de caracteristicile reale. În considerarea acestei

clauze, pârâta, în calitate de concesionar a semnat contractul cu obiecțiuni -

motivat de faptul că suprafața totală de pășuni și fânețe de 44,78 ha. este

neproductivă, solul fiind impropriu pășunatului, iar suprafața de 51,6 ha.

arabil este situată într-o zonă inundabilă, fiind permanent sub luciu de apă -

însă deși a prezentat și documentele justificative în acest sens, reclamanta nu

și-a precizat poziția, ceea ce are semnificația acceptării lor.

În acest context,

față de lipsa unui răspuns la obiecțiuni și susținerea nedovedită a reclamantei

conform căreia pârâta ar fi semnat Protocolul din 27 aprilie 2000, fără

obiecțiuni, coroborat cu expertiza tehnică și contabilă - ambele necontestate

de reclamantă - s-a admis capătul de cerere privind constatarea rezilierii

contractului cu motivarea că potrivit clauzei cuprinse în cap. 5 pct. 6 din

actul adițional și raportat la art. 111 C. proc. civ. și 1020 C. civ. este

îndeplinită condiția de reziliere ca urmare a neplății redevenței în termen de

30 de zile calculate de la ultima zi a fiecărui trimestru.

În privința

solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei totale de

3.399.065.903 lei - cuantum redus față de cererea inițială - reprezentând

redevență și penalități de întârziere, curtea de apel a arătat că aceasta nu

este datorată întrucât suprafața contractată a fost contestată de pârâtă la

încheierea contractului și pe tot parcursul derulării acestuia, iar nivelul

redevenței nu a fost modificat în funcție de situația reală a terenului și

conform clauzei stipulate în art. 4 alin. (4) din convenția părților. Mai mult

decât atât, expertiza contabilă, necontestată de reclamantă, a evidențiat

faptul că redevența datorată de pârâtă pentru suprafața reală este de

5.458.154.665 lei, iar aceasta a efectuat plăți într-un cuantum superior,

respectiv în sumă de 8.389.569.100 lei și prin urmare, nu mai datorează

redevență și majorări de întârziere, motiv pentru care în conformitate cu art. 969,

970 C. civ. s-a respins acest capăt de cerere astfel cum a fost ulterior

precizat de reclamantă.

Totodată s-a respins

cererea reclamantei pentru acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând

onorariu de avocat în considerarea faptului că suma prevăzută în contractul de

asistență juridică nu corespunde cu cea facturată și nici cu aceea menționată

în extrasul de cont și în consecință nu s-a dovedit achitarea onorariului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta A.D.S., criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor recurenta, după reluarea stării de fapt invocă faptul că în mod

greșit instanța de apel a considerat că obiecțiunile formulate de intimată cu

privire la suprafața și caracteristicile terenului din litigiu au fost

însușite, deși prin Protocolul din 27 aprilie 2000 terenul a fost preluat de

concesionar fără obiecțiuni. Pe de altă parte, a fost ignorată și împrejurarea

că pârâta nu a formulat o cerere pentru reducerea revedenței, deși a susținut

că suprafața reală era evident mai mică decât aceea contractată și nici nu a

solicitat în temeiul art. 969 C. civ. constatarea nulității absolute a

contractului încheiat în aceste condiții.

O altă critică

vizează interpretarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la forța

majoră ale cărei condiții nu erau îndeplinite în sensul art. 1083 C. civ. în

lipsa dovezilor din care să rezulte că debitorul a fost în imposibilitate de

a-și executa obligațiile contractuale asumate. Aceste dispoziții legale urmând

a fi interpretate prin analogie cu cele privind suportarea riscului pieirii

fortuite a recoltei în cazul contractului de arendă. De altfel, pentru

înlăturarea oricăror riscuri, concesionarul era dator să realizeze un program

minimal de lucrări și investiții și de asemenea trebuia, să asigure culturile

la o societate de asigurări abilitată, însă nu și-a îndeplinit aceste obligații

contractuale, motiv pentru care nu-și poate invoca propria culpă în scopul

exonerării de la plata redevenței și a penalităților de întârziere.

În consecință,

semnând fără obiecțiuni protocolul de predare-primire a terenurilor, pârâta a

achiesat la situația de fapt prezentată de reclamantă. De asemenea, concluzia

instanței de apel în sensul că raportul de expertiză a fost însușit de

reclamantă este eronată în condițiile în care acesta nu a fost trimis D.E.C.

Prin ultimul motiv,

decizia este criticată sub aspectul modului de soluționare al capătului de

cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în

condițiile în care pentru respectarea principiului confidențialității datelor

cu privire la onorariile celorlalte contracte de asistență juridică încheiate

cu A.D.S., a fost prezentat doar cel care face obiectul prezentului litigiu.

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Curtea constată că este neîntemeiat, respingându-l ca atare.

raportând clauzele convenției părților la o stare de fapt corect stabilită a

concluzionat că potrivit art. 4 alin. (4) din contract erau datoare în ipoteza

în care exista o inadvertență între caracteristicile obiectului concesiunii,

astfel cum au fost acestea descrise, și situația reală a terenului agricol

constatată de concesionar și organele abilitate de lege, nivelul redevenței se

va recalcula corespunzător.

Aplicând întocmai

această clauză, pârâta a formulat în baza unor studii pedologice obiecțiuni în

privința calității terenului, solicitând și diminuarea redevenței, însă

reclamanta - deși era obligată conform clauzei anterior menționate și în temeiul

art. 969, 970 C. civ. - nu și-a exprimat punctul de vedere, susținând contrar

realității că terenurile au fost preluate fără obiecțiuni de către pârâtă.

Rezultă, așadar că

este nefondată această critică, precum și aceea referitoare la faptul că

instanța de apel nu a observat că pârâta nu s-a prevalat de dispozițiile art. 969

C. civ. pentru a solicita constatarea nulității absolute a contractului. Sub

acest aspect, se impune precizarea că, o atare conduită era la latitudinea

pârâtei, care a optat pentru executarea contractului, comportându-se potrivit

clauzei cuprinse în art. 4 alin. (4).

recurentă instanței de apel în privința modului de interpretare a dispozițiilor

legale referitoare la condițiile în care poate fi invocată forța majoră, ca

temei al exonerării pârâtei de la plata sumelor solicitate este neîntemeiat, în

condițiile în care din considerentele deciziei nu rezultă că instanța de apel

ar fi avut în vedere o atare ipoteză, motiv pentru care această critică este

străină de soluția adoptată. Aceeași este situația și în privința analogiei

făcute de recurentă referitor la obligațiile părților în contractul de arendă

și la nerespectarea obligației concesionarului de a încheia un contract de

asigurare a culturilor.

Motivul pentru care

instanța de apel a respins pretențiile reclamantei a fost acela că raportat la

suprafața reală a terenului concesionat pârâta nu numai că a achitat redevența

și penalitățile aferente dar a plătit și în plus, după cum a rezultat din

expertizele efectuate în cauză și necontestate. Sub acest aspect, în mod corect

s-a apreciat că expertizele au fost însușite de părți, fiind lipsită de

relevanță împrejurarea că aceste probe nu au fost comunicate direcției de

specialitate din cadrul A.D.S. deoarece obligația instanței - îndeplinită în

speță - este aceea de a comunica actele părților din proces, care aveau deplina

libertate de a se consulta cu proprii specialiști pentru a formula eventuale

obiecțiuni. Prin urmare, în lipsa unei atari conduite, justificat s-a apreciat

că reclamanta și-a însușit aceste concluzii.

respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată, față de modul de întocmire a documentelor, respectiv

contractul de asistență juridică, factura și extrasul de cont și neconcordanța

sumelor solicitate cu titlu de onorariu de avocat, soluția instanței de apel

este, de asemenea corectă, din perspectiva prevederilor art. 274 alin. (2) C.

proc. civ. conform cărora cheltuielile de judecată vor fi acordate doar în

măsura în care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

În concluzie,

reținând că decizia atacată este legală va fi menținută ca atare, ca efect al

respingerii recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

reclamanta A.D.S. București împotriva Deciziei nr. 507 din 1 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2008.