ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2573/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 7332 din 31 mai 2004 pronunțată în Dosar nr. 5714/2004 al Tribunalului București, secția comercială, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele reprezentând redevență și penalități aferente perioadei anterioare datei de 22 aprilie 2001, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei SC A.N. SA Tulcea cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 6.273.718.908 lei cu titlu de redevențe datorate pentru anii 2002-2003, T.V.A.

și majorări de întârziere calculate până la data de 9 ianuarie 2004, până la data stingerii debitului și s-a constatat rezilierea contractului de concesiune din 2000 încheiat între părți, modificat prin actul adițional din 13 iunie 2001. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a respins ca fiind lipsită de obiect excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei cu motivarea că sumele din litigiu constituie redevențe aferente perioadei 2002-2003 care au fost solicitate în interiorul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958.

În privința fondului, tribunalul a reținut ca fiind întemeiate pretențiile reclamantei deoarece pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate în calitate de concesionar prin contractul de concesiune din 27 aprilie 2000, modificat prin actul adițional din 13 iunie 2001, constând în plata redevențelor, a T.V.A.-ului și penalităților de întârziere datorate în schimbul exploatării terenului agricol în suprafață de 1.400,19 ha. situat în perimetrul localității Nufăru, jud. Tulcea, motiv pentru care a constatat ca fiind reziliat contractul anterior menționat. Prin Decizia nr. 394 din 12 mai 2005 pronunțată în Dosar nr. 1609/2004 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a admis apelul declarat de pârâta SC A.N.

SA Tulcea, hotărârea primei instanțe fiind anulată în temeiul art. 295 alin. (1) și 297 alin. (2) C. proc. civ. - în redactarea în vigoare din momentul soluționării apelului - pentru lipsa încheierii de dezbateri din ședința publică din 24 mai 2004, cauza fiind reținută pentru soluționare pe fond. În rejudecare, prin Decizia comercială nr. 507 din 1 noiembrie 2007 pronunțată în Dosar nr. 20373/2/2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei SC A.N. SA, s-a constatat reziliat contractul de concesiune din 2000, și totodată s-a respins cererea pentru obligarea pârâtei la despăgubiri constând în redevență și penalități precum și a celei privind cheltuielile de judecată.

Pentru a proceda în acest mod instanța de apel a reținut în esență că prin contractul de concesiune modificat prin actul adițional, anterior menționat, părțile au prevăzut la art. 4 alin. (4) o clauză conform căreia în ipoteza în care terenul ce face obiectul concesiunii nu are caracteristicile descrise în contract, nivelul redevenței se va recalcula în funcție de caracteristicile reale. În considerarea acestei clauze, pârâta, în calitate de concesionar a semnat contractul cu obiecțiuni - motivat de faptul că suprafața totală de pășuni și fânețe de 44,78 ha. este neproductivă, solul fiind impropriu pășunatului, iar suprafața de 51,6 ha. arabil este situată într-o zonă inundabilă, fiind permanent sub luciu de apă - însă deși a prezentat și documentele justificative în acest sens, reclamanta nu și-a precizat poziția, ceea ce are semnificația acceptării lor.

În acest context, față de lipsa unui răspuns la obiecțiuni și susținerea nedovedită a reclamantei conform căreia pârâta ar fi semnat Protocolul din 27 aprilie 2000, fără obiecțiuni, coroborat cu expertiza tehnică și contabilă - ambele necontestate de reclamantă - s-a admis capătul de cerere privind constatarea rezilierii contractului cu motivarea că potrivit clauzei cuprinse în cap. 5 pct. 6 din actul adițional și raportat la art. 111 C. proc. civ. și 1020 C. civ. este îndeplinită condiția de reziliere ca urmare a neplății redevenței în termen de 30 de zile calculate de la ultima zi a fiecărui trimestru.

În privința solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei totale de 3.399.065.903 lei - cuantum redus față de cererea inițială - reprezentând redevență și penalități de întârziere, curtea de apel a arătat că aceasta nu este datorată întrucât suprafața contractată a fost contestată de pârâtă la încheierea contractului și pe tot parcursul derulării acestuia, iar nivelul redevenței nu a fost modificat în funcție de situația reală a terenului și conform clauzei stipulate în art. 4 alin. (4) din convenția părților. Mai mult decât atât, expertiza contabilă, necontestată de reclamantă, a evidențiat faptul că redevența datorată de pârâtă pentru suprafața reală este de 5.458.154.665 lei, iar aceasta a efectuat plăți într-un cuantum superior, respectiv în sumă de 8.389.569.100 lei și prin urmare, nu mai datorează redevență și majorări de întârziere, motiv pentru care în conformitate cu art. 969, 970 C. civ.

s-a respins acest capăt de cerere astfel cum a fost ulterior precizat de reclamantă. Totodată s-a respins cererea reclamantei pentru acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în considerarea faptului că suma prevăzută în contractul de asistență juridică nu corespunde cu cea facturată și nici cu aceea menționată în extrasul de cont și în consecință nu s-a dovedit achitarea onorariului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.D.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta, după reluarea stării de fapt invocă faptul că în mod greșit instanța de apel a considerat că obiecțiunile formulate de intimată cu privire la suprafața și caracteristicile terenului din litigiu au fost însușite, deși prin Protocolul din 27 aprilie 2000 terenul a fost preluat de concesionar fără obiecțiuni.

Pe de altă parte, a fost ignorată și împrejurarea că pârâta nu a formulat o cerere pentru reducerea revedenței, deși a susținut că suprafața reală era evident mai mică decât aceea contractată și nici nu a solicitat în temeiul art. 969 C. civ. constatarea nulității absolute a contractului încheiat în aceste condiții. O altă critică vizează interpretarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la forța majoră ale cărei condiții nu erau îndeplinite în sensul art. 1083 C. civ. în lipsa dovezilor din care să rezulte că debitorul a fost în imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale asumate. Aceste dispoziții legale urmând a fi interpretate prin analogie cu cele privind suportarea riscului pieirii fortuite a recoltei în cazul contractului de arendă.

De altfel, pentru înlăturarea oricăror riscuri, concesionarul era dator să realizeze un program minimal de lucrări și investiții și de asemenea trebuia, să asigure culturile la o societate de asigurări abilitată, însă nu și-a îndeplinit aceste obligații contractuale, motiv pentru care nu-și poate invoca propria culpă în scopul exonerării de la plata redevenței și a penalităților de întârziere. În consecință, semnând fără obiecțiuni protocolul de predare-primire a terenurilor, pârâta a achiesat la situația de fapt prezentată de reclamantă. De asemenea, concluzia instanței de apel în sensul că raportul de expertiză a fost însușit de reclamantă este eronată în condițiile în care acesta nu a fost trimis D.E.C.

Prin ultimul motiv, decizia este criticată sub aspectul modului de soluționare al capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pentru respectarea principiului confidențialității datelor cu privire la onorariile celorlalte contracte de asistență juridică încheiate cu A.D.S., a fost prezentat doar cel care face obiectul prezentului litigiu. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că este neîntemeiat, respingându-l ca atare.

1. Instanța de apel, raportând clauzele convenției părților la o stare de fapt corect stabilită a concluzionat că potrivit art. 4 alin. (4) din contract erau datoare în ipoteza în care exista o inadvertență între caracteristicile obiectului concesiunii, astfel cum au fost acestea descrise, și situația reală a terenului agricol constatată de concesionar și organele abilitate de lege, nivelul redevenței se va recalcula corespunzător. Aplicând întocmai această clauză, pârâta a formulat în baza unor studii pedologice obiecțiuni în privința calității terenului, solicitând și diminuarea redevenței, însă reclamanta - deși era obligată conform clauzei anterior menționate și în temeiul art. 969, 970 C. civ.

- nu și-a exprimat punctul de vedere, susținând contrar realității că terenurile au fost preluate fără obiecțiuni de către pârâtă. Rezultă, așadar că este nefondată această critică, precum și aceea referitoare la faptul că instanța de apel nu a observat că pârâta nu s-a prevalat de dispozițiile art. 969 C. civ. pentru a solicita constatarea nulității absolute a contractului.

Sub acest aspect, se impune precizarea că, o atare conduită era la latitudinea pârâtei, care a optat pentru executarea contractului, comportându-se potrivit clauzei cuprinse în art. 4 alin. (4). 2. Reproșul adus de recurentă instanței de apel în privința modului de interpretare a dispozițiilor legale referitoare la condițiile în care poate fi invocată forța majoră, ca temei al exonerării pârâtei de la plata sumelor solicitate este neîntemeiat, în condițiile în care din considerentele deciziei nu rezultă că instanța de apel ar fi avut în vedere o atare ipoteză, motiv pentru care această critică este străină de soluția adoptată. Aceeași este situația și în privința analogiei făcute de recurentă referitor la obligațiile părților în contractul de arendă și la nerespectarea obligației concesionarului de a încheia un contract de asigurare a culturilor.

Motivul pentru care instanța de apel a respins pretențiile reclamantei a fost acela că raportat la suprafața reală a terenului concesionat pârâta nu numai că a achitat redevența și penalitățile aferente dar a plătit și în plus, după cum a rezultat din expertizele efectuate în cauză și necontestate. Sub acest aspect, în mod corect s-a apreciat că expertizele au fost însușite de părți, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că aceste probe nu au fost comunicate direcției de specialitate din cadrul A.D.S. deoarece obligația instanței - îndeplinită în speță - este aceea de a comunica actele părților din proces, care aveau deplina libertate de a se consulta cu proprii specialiști pentru a formula eventuale obiecțiuni.

Prin urmare, în lipsa unei atari conduite, justificat s-a apreciat că reclamanta și-a însușit aceste concluzii. 3. Referitor la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, față de modul de întocmire a documentelor, respectiv contractul de asistență juridică, factura și extrasul de cont și neconcordanța sumelor solicitate cu titlu de onorariu de avocat, soluția instanței de apel este, de asemenea corectă, din perspectiva prevederilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora cheltuielile de judecată vor fi acordate doar în măsura în care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. În concluzie, reținând că decizia atacată este legală va fi menținută ca atare, ca efect al respingerii recursului ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva Deciziei nr. 507 din 1 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2008.